Autor: NAGY ATTILA-MIHAI

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 121

Intenționat nu scriu despre împăcarea celor două națiuni, ci de împăcarea maghiarimii cu românii. Pentru că mai întâi ungurii ar trebui să se împace cu ei înșiși, și abia apoi cu românii, pentru ca, „în final”, și românii să se împace cu ungurii. Ceea ce, din cauza traumei Trianonului, se pare că e imposibil. Din cauza resuscitării durerii traumei.

După atâtea eșecuri în istorie, fiind dominată ba de turci, ba de austrieci, maghiarimea a acumulat multă neîmpacare cu sine. În vremea revoluțiilor, în anul 1848, ungurii s-au gândit că a venit și vremea lor, ca să-și creeze un stat independent, pentru a pune capăt acelei nemulțumiri istorice de sine. Totul părea normal, până când, fără să-și dea seama, au sărit peste cal, cu caracterul imperial al acestui stat, care se baza pe asuprirea naționalităților din Ungaria. Aceasta explică toată psihologia comportamentului maghiar. Când ai eșec după eșec, timp îndelungat, încerci să le compensezi cu umflarea imperială a egoului.

Revoluționarii, Kossuth, au crezut că eternitatea unui stat maghiar medieval e justă. N-au observat că însuși spiritul revoluționar pe care se bazau contesta drepturile medievale, crezute eterne.
Așadar, revoluția maghiară din 1848/49 a creat acel hybris maghiar al dominării altora. Iar acesta e responsabil pentru conflictele cu națiunile din jur, conflicte care dureazăs până azi. Eșecurile istorice din ultimele două sute de ani se datorează lăcomiei nestăpânite a maghiarimii de a domina. Ignorarea realității ne arată caracterul compensatoriu, adică bolnăvicios, al nerealistei pofte de a stăpâni, agravată de Trianon.

Greșeala pe care fac toate națiunile în istorie se datorează hybrisului. A învață din istorie ar însemna asimilarea miturilor hybrisului în conștiința colectivă. Înseamnă a conștientiza arhetipul hybrisului, pericolele acestuia, în primul rând pericolul de a fi posedat de el. Iar ungurii se comportă ca niște posedați de hybrisul lor imperial.

Am mai făcut greșeli în istorie, dar nu din cauza acestui hybris, ci din cauza poziționării  greșite față de inamic. Adevărata și marea greșeală comisă de noi în istorie, rămâne însă  hybrisului imperial. Grave nu sunt atât consecințele acestuia, cât mai ales faptul că el încă stăpânește, în mare parte, conștiința colectivă a maghiarimii.

Unii nu înțeleg de ce deranjează drapelul maghiar, imnul secuiesc și drapelul secuiesc pe români. Răspunsul e acesta: românul simte în aceste simboluri intenția ungurilor/secuilor de a stăpâni, de a domina, având în vedere interminabilele precedentele istorice din partea grofilor. Totul are continuitate prin simbolurile de azi ale minoritățîi maghiare și secuiești. Această foame de a stăpâni trebuia abolită de mult, din dualism, când, după Bibó István, gândirea feudală maghiară trebuia înlocuită cu una democratică, prin recunoașterea drepturile minorităților din Austro-Ungaria. Dar simbolurile noastre minoritare, cerințele noastre minoritare, pretenția de autonomie a secuilor, toate sunt încărcate cu acea dorință multiseculară de dominare. Exact asta îi deranjează pe români, căci ei o simt instinctual, din experiența istorică.

Deci nu simbolurile sunt problematice în sine, ci încăracătura subiectivă a dominării, pe care românii o percep. Un istoric maghiar, Novák Zoltán, zicea, într-o conferință istorică pe tema 1 Decembrie, că dacă simbolurile naționale dau sentimentul dominării unei alte națiuni, refuzul față de aceștia e grantat. Trebuie menționat că simbolurile statului sunt altceva, sunt simboluri ale autorității statului.

În concluzie, la întrebarea în ce constă greșeală noastră față de români, în istorie și azi, răspunsul este intenția ascunsă a dominării, sub pretextul drepturilor minoritare. Și să nu zică nimeni că așa-numită autonomie a secuimii nu are această intenție ascunsă! Căci noi nu am renunțat la această poftă istorică pe care, pe căi ascunse, tot încercăm să o impunem. Iar cu românii nu va fi pace atâta timp cât ei simt această foame ungurească a dominației asupra altora. Și, pe bună dreptate, românii simt și Ardealul amenințat de hybrisul maghiar.

Dorința de dominație a alimentat toate revizionismele maghiare, inclusiv cel al lui Orbán Viktor. Cauzele psihologice ale acestei pofte sunt, așa cum am spus, traumele, eșecurile. Iar trauma cea mai proaspată a ungurimii este Trianonul, care alimentează acest hybris compensatoriu al dominării. Până când această traumă nu se va vindecă, nu va fi pace cu românii. De aceea am spus – și repet – că pentru împăcare e necesar ca ungurimea să se împace în primul rând cu sine.

Cine a păcătuit față de celălalt, acela trebuie să meargă și să ceară iertare, ca să fie pace între cele două părți. Or, din cauza hybrisului imperial, ungurii îi consideră pe români „o rasă inferioară”. Din păcate, această atitudine se simte printre rânduri și în ziarele ungurești de azi. Atâta timp cât avem această raportare „nazistă” a ungurilor față de români, nimeni nu poate să se aștepte la o împăcare reală. Cel mult una conformistă, exprimată prin stereotipul „am prieteni unguri, ne înțelegem bine”. În realitate, împăcarea cele două națiuni e imposibilă.

 2,526 total views,  2 views today