Autori: Ion Corneanu / Vasile Moiș

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 110

Denumirea fenomenului  numit „Sindromul Stockholm” provine dintr-un caz real de jaf la o bancă din capitala Suediei. Atunci, jefuitorii au ţinut ostatici angajaţii băncii timp şase zile, între 23 şi 28 august 1973.  În acest răstimp, victimele s-au ataşat emoţional de răpitori şi chiar s-au solidarizat cu ei, luându-le apărarea înainte ca aceştia să-i elibereze. Termenul a fost pus în circulaţie de Nils Bejerot, criminologul şi psihiatrul care a asistat poliţia în timpul crizei ostaticilor de la bancă şi care s-a referit la acest sindrom în cadrul unei emisiuni de ştiri din acele zile.

Psihologii explică  „Sindromul Stockholm” drept comportamentul unei victime răpite sau captive care, după o anumită perioadă de timp, se solidarizează şi simpatizează cu răpitorul, ba chiar începe să se identifice cu el. Din teama de violenţă, se declanşează un mecanism defensiv care se manifestă prin aceea că victima devine hipervigilentă în privinţa nevoilor răpitorului şi neştiutoare în privinţa propriilor nevoi. „Micile atenţii” şi „gesturi umane” din partea răpitorilor fac separarea de aceştia tot mai dificilă pentru victimă, întrucât ea ar pierde singura relaţie pozitivă format, cea cu răpitorul.

 Tradiţional, se consideră că „Sindromul Stockholm” apare numai în cazul unor persoane luate aparte, îndeosebi, al copiilor abuzaţi emoţional, ori a unor grupuri restrânse de oameni,  membrii sectelor religioase, prizonierii de război şi deţinuţii lagărelor de concentrare.

Despre efectul „Sindromului Stockholm”putem vorbi şi în cazul unor comunităţi sociale, chiar a unor popoare întregi. Cazul cel mai edificator în acest sens este poporul maghiar.   Marea masă a populației panonice, format din slavi, bulgari, romani, cumani, khazari etc., cucerită de către triburile migratoate ungurești, s-au identificat cu acestea, rezultând  actualul popor maghiar. Numai așa se poate explica faptul că sârbul Alexandru Petrovici a devenit  Sandor Patofi, cel mai mare poet revoluționar maghair,  slovacul Ludovic Kohoutec a devenit Lajos Kossuth, conducătorul revoluției maghiare de la 1848  sau armeanul Salanian, fondatorul partidul fascist vulgar maghiar „Crucile cu săgeți”, a devenit Ferenc Szalasi.

Avem și alte exemple, teama de Stalin (gulaguri, deportări) a rămas în sângele  ucrainenilor și al basarabenilor şi de aceea, în limbajul „Sindromului Stockholm”, o mare parte din ei se identifică şi simpatizează cu răpitorul, devenind rusofoni.

„Efectul Lucifer”, esteo continuare logică a „Sindromului Stockholm”

 „Efectul Lucifer” a fost definit de către , psihologul american Philip Zimbardo. El a selectat 24 de studenţi la Stanford, tineri echilibraţi, inteligenţi, care nu au avut probleme cu drogurile şi nici cu legile  şi a organizat un experiment pentru a testa limitele umane. Într-o dimineaţă de duminică, Poliţia din Palo Alto, California, i-a arestat pe cei 24 de studenţi, care au acceptat experimentul, sub acuzaţia de jaf armat şi tâlhărie. În realitate, singurul lucru pe care îl făcuseră tinerii fusese să răspundă  anunţului dat de psihologul Philip Zimbardo, care realiza experimentul respectiv. Scopul experimentului era  să se  descopere dacă oamenii buni, obişnuiţi, se pot transforma în oameni răi, sub presiunea circumstanţelor. „Experimentul din Închisoarea Stanford” a devenit cel mai cunoscut şi cel mai controversat experiment psihologic descris de Zimbardo în cartea sa „Efectul Lucifer. Cum devin răi oamenii buni”. Rezultatele experimentului au fost zguduitoare: în şase zile, jumătate din studenți s-au transformat în bestii, aducând la disperare cealaltă jumătate. Dacă, înainte de experiment, toţi  studenții voluntari erau la fel, din punct de vedere comportamental şi moral, apoi, ţinuţi în condiţii inumane şi degradante, jumătate din ei s-au transformat în monştri, devenind sadici cu cealaltă jumătate.

          Din perspectiva „Efectului Lucifer”, ar putea fi explicate crimele abominabile comise de către fasciștii maghiari împotriva unor oameni pașnici, lipsiți de apărare. Mediul în care au trăit aceste brute i-a dezumanizat și i-a transformat în adevărate fiare cu chip de om. Prin urmare, avea dreptate Jean Jaques Rousseau când spunea, în lucrarea „Emille ou de l’education” că  „l’homme est bon par la nature, mais la societe l’a corompu”, adică „omul este bun prin natura sa, dar societatea l-a corupt”

(Ioan Corneanu / Vasile Moiș, „Permanență și continuitate românească în Ardeal” – fragment)