Autor: MIHAI EMINESCU
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 173
Fiecare constituţie, ca legea fundamentală a unui stat, are drept corelată o clasă cu samă, pe care se întemeiază. Corelatul constituţiilor statelor apusene este o clasă de mijloc, bogată, cultă, o clasă de patriciani, de fabricanţi industriaşi – care văd în constituţie mijlocul de a-şi reprezenta interesele în mod adecvat cu însemnătatea lor. La noi, legea fundamentală nu însemnează decât egalitatea pentru toţi scribii de a ajunge la funcţiile cele mai nalte ale statului.
De aceea partidele noastre nu le numesc conservatoare sau liberale, ci oameni cu slujbă – guvernamentali – şi oameni fără slujbă – opoziţie. De acolo vecinica plângere că partidele la noi nu sunt partide de principii ci de interese personale. Unde sunt la noi clasele pozitive? Aristocraţia istorică – şi ea trebue să fie totdeauna istorică pentru a fi importantă – a dispărut aproape, clasa de mijloc pozitivă nu există, golurile sunt împlinite de străini, clasa ţăranilor e prea necultă şi, deşi singura clasă pozitivă, nimeni n’o pricepe, nimeni n’o reprezentează, nimănui nu-i pasă de ea […].
Să nu uităm un lucru – toată activitatea unei societăţi omeneşti e mai mult ori mai puţin o activitate de lux – numai una nu: producerea brută care reprezentează trebuinţele fundamentale ale omului. Omul, în starea sa firească, are trebuinţe de puţine lucruri: mâncarea, locuinţa, îmbrăcămintea. Aceste pentru existenţa personală. De aceea, o naţie trebue să îngrijească de clasele care produc obiectele ce corespund acestor trebuinţe. Românul care mânca limbi de privighitoare, se putea hrăni şi cu pâne; el purta purpură, dar îi trebuia postav; locuia în palat, dar îi trebuia casă. Oricât de modificate prin lux ar fi aceste trebuinţe, el e sunt în fond aceleaşi. Producătorul materiei brute pentru aceste trebuinţe, este ţăranul. Aceasta este într’o ţară clasa cea mai pozitivă din toate, cea mai conservatoare în limbă, port, obiceiuri, purtătorul istoriei unui popor, naţia în înţelesul cel mai adevărat al cuvântului […].
Ţăranul nostru e acelaş ca şi înainte de cincizeci de ani, dar sarcina ce o poartă, e înzecită. El poartă în spatele lui: câteva mii de proprietari (la începutul secolului câteva zeci), mii de amploiaţi (în începutul secolului câteva zeci), sute de mii de Evrei (în începutul secolului câteva mii), zeci de mii de alţi supuşi străini (în începutul secolului câteva sute) […].
Răul deci e înlăuntru. Nestabilitatea este cauza căderii; probabilitatea acesteia e strâns combinată cu căderea breslelor, şi aceste clase au format în disoluţiune o clasă de proletari, care trebueşte deprinsă la muncă.
Nu dreptul public, ci păstrarea naţionalităţii noastre e lucrul de căpetenie pentru noi şi ar fi mai bine ca să nu alegem deputaţi decât să peară naţia românească […].
De aceea ne trebuesc trei lucruri:
Stabilitatea, adică guvern monarhic, ereditar, mai mult ori mai puţin absolut;
Munca, adică excluderea proletarilor condeiului de la viaţa publică a statului şi prin asta silire a lor la o muncă productivă.
Economia, adică dreapta cumpănire între foloasele aduse de cutare cheltuială şi sacrificiile făcute pentru ea; aceasta atât în economia generală a statului cât şi în cea individuală.
(Fragment din articolul „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, apărut în „Convorbiri literare”, pe 1 August 1876)
