Autor: NAGY ATTILA-MIHAI

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 171

Problema „Ungariei Mari”, a Trianonului, nu a fost reflectată niciodată în contextul istoriei maghiare de o mie de ani.

Posibilitatea realizării unui stat maghiar medieval se datora pe de o parte slăbirii imperiului franc, germanii nefiind întăriți, iar pe de altă parte slăbiciunii Bizanțului. Putem să spunem că această posibilitate a apărut datorită golului geopolitic din bazinul Carpatic, văzut în contextul imperiilor. Statul maghiar exista organic de peste cinci sute de ani, când a fost prins între două superputeri, otomanii și austriecii. După Mohács, 1526, nu a mai reprezentat un stat viabil, în vecinătatea turcilor și austrecilor, adică în contex geopolitic și geostrategic.

Începând din a doua parte a secolului al XVIII-lea, o dată cu apariția naționalismului modern, Ungaria medievală și-a pierdut și mai mult organicitatea, ungurii fiind, din punct de vedere etnic, minoritari în propria țară. Situație care s-a menținut până la Trianon, care a reflectat realitatea și nu iluziile imperiale ale maghiarimii dualiste. Dacă noi, maghiarii, reflectam asupra acestei evoluții istorice, în mod natural inevitabile, din cauza conjuncturii istorice, nu aveam pentru ce să ne plângem în urmă Trianonului. Eventual pentru iluziile pierdute.

Harta Ungariei Mari, cu care se agită în dreapta și în stânga naționaliștii maghiari, nu reflectă nici destinul maghiar, nici soarta maghiarimii. Destinul nostru daimonic, neperceput pe fondul realității, ne-a determinat eșecurile istorice. Tragedia se naște din conflictul dintre destin și soarta. Nu am conștientizat acest conflict în noi înșine, între destinul daimonic și soarta istorică. Am fost învinși de soarta noastră proprie, nefiind nesusținuți de destinul nostru daimonic. Nu ne-am dat și nu ne dăm seama că hybrisul nostru ne-a creat soarta împotriva destinului daimonic, mai ales în ultimele secole. Pentru destin nu e nevoie de un imperiu, mai ales de o iluzie a imperiului, căci destinul daimonic trebuie să se întrupeze în spirit.

Harta „Ungariei Mari”, ca o nostalgie traumatică, acoperă total realitatea psihică a neamului maghiar, conflictul dintre destinul daimonic și soarta nefastă, pe care ne-am creat-o noi înșine.

Daimonul destinului are ca scop întregirea, realizarea totalității neamului prin unificare. Soarta nefastă înseamnă o conjunctură, o istorie fragmentară care împiedică rolul unificator al destinului daimonic. Aceasta e tragedia oricărui neam care a rămas fragmentat în istorie, Kurzii fiind cel mai bună pildă. E o dezmembrare, o disoluție a neamului respectiv, un regres.

Maghiarimea are aceeași soarta. Totuși ea a ajuns la un punct final daimonic, în urma Trianonului: la o Ungarie mult mai mică, dar viabilă, care a salvat-o de la dispariție lentă, dar sigură între națiunile bazinului Carpatic, în vremea respectivă natalitatea la maghiari fiind cea mai scăzută în bazinul Carpatic. Despre această perspectivă încă nu a scris nimeni…

Putem interpreta problema daimonului destinului versus soartă pe fond biblic, pe fondul simbolului „resturile Israelului”. Acele resturi poartă în ele destinul daimonic al neamului, care nu e cantitativ, ci e spirit, cărora se datorează supraviețuirea unui neam. Așa a fost salvat Israelul de daimonul său, prin ideea „resturile Israelului” și a făcut față sorții nefaste din istorie.

Relația dintre destinul daimonic și soartă face diferența între români și ungurime. Românii, fiind un popor multimilenar înrădăcinat în acest pământ, instinctual au urmărit, au păstrat daimonul întregirii, al unificării, fiind unficati în inconștient. Din cauza asta conștiința lor colectivă a trăit mult mai aproape de inconștient și au putut urmări mult mai bine tendințele integratoare ale inconștientului colectiv, fără care nu există daimon, destin unificator.

Ungurii, preluând artificial creștinismul occidental, au realizat o conștiința colectivă nouă, ruptă de instincte, care nu a putut urmări daimonul instinctelor, pe care-l avea succesul românilor.

Ungurii zic că românii au luat Ardealul pentru că au avut noroc în istorie. Dar conștiința ungurului rupt de instincte, de inconștientul colectiv, nu știe că ceea ce numesc ei noroc provine din inconștient, din instincte, care dirijează conjunctura istorică. Așa se întâmplă când daimonul tău are putere asupra sorții, modelând-o în favoarea ta.