Autor: MIRON MANEGA
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 208
România deține un loc istoric în industria petrolieră mondială, fiind recunoscută pentru primele înregistrări oficiale ale producției. Prima rafinărie industrială (distilerie) din lume a fost construită în 1856-1857 lângă Ploiești, iar primele sonde forate au început exploatarea în zonă în aceeași perioadă, România devenind lider mondial în statisticile producției de țiței.
___________________________________________
Ca un „bonus” la această realitate istorică, în România (încă) există, începând din 1925, un loc cu adevărat unic: mina de petrol de la Sărata-Monteoru, considerată singura mină de petrol funcțională din Europa. Aici petrolul nu era extras doar prin sonde, ca în majoritatea câmpurilor petroliere, ci și prin galerii subterane, asemenea unei mine clasice. Tocmai această metodă o făcea atât de rară și valoroasă.
În căutarea unei soluții alternative
România, în secolul XIX și începutul secolului XX, nu era o periferie, ci un laborator energetic global. Am avut prima rafinărie modernă (Râfov, 1857), primul oraș iluminat cu petrol (București) și una dintre cele mai dezvoltate industrii petroliere din lume.
Sărata-Monteoru era expresia acestei inteligențe aplicate: nu doar exploatare brută, ci adaptare, inginerie, soluție.
Istoria minei este strâns legată de dezvoltarea industriei petroliere din zona Sărata-Monteoru. La sfârșitul secolului al XIX-lea, terenurile petrolifere din zonă au fost exploatate de Grigore Constantinescu-Monteoru, un antreprenor care a investit masiv în industria petrolului și în dezvoltarea stațiunii balneare.
Ulterior, drepturile de exploatare au fost preluate de societatea „Steaua Română”, una dintre cele mai puternice companii petroliere ale vremii, cu capital străin. Aceasta a continuat exploatarea petrolului prin puțuri și a încercat să dezvolte metode noi de extracție.
Zona era însă diferită de alte câmpuri petroliere, deoarece straturile de petrol nu aveau presiunea gazelor necesară pentru exploatarea eficientă prin sonde, ceea ce a determinat inginerii să caute soluții alternative.
De la „valoarea strategică” la „valoarea contabilă”
După Primul Război Mondial, specialiștii au început să analizeze posibilitatea extragerii petrolului prin galerii subterane, o metodă rară în industria petrolieră.
Lucrările pentru mina de petrol de la Sărata-Monteoru au început în 1925, când un puț mai vechi a fost lărgit și adâncit până la aproximativ 220 de metri, acolo unde se afla un strat de petrol de aproape doi metri grosime.
Începând cu 1979, la mina de petrol de la Sărata-Monteoru au fost realizate lucrări de modernizare și extindere. Unul dintre puțuri a fost adâncit până la 307 metri, iar în subteran a fost deschis un nou nivel de exploatare, cunoscut sub numele de „Orizontul –25 metri”, aflat sub nivelul mării.
De aici au fost forate sonde orizontale și verticale, ceea ce a permis continuarea exploatării petrolului din straturile rămase.
După 1990 a început adevărata drama: demolarea fără explozie! Ceea ce era era un patrimoniu tehnologic unic în Europa, a fost considerat „nerentabil” în logica pieței, o dată cu trecerea minei sub controlul OMV Petrom, care a schimbat complet logica: de la „valoare strategică”, la „valoare contabilă”.
Eutanasierea administrativă
Astăzi, mina de la Sărata-Monteoru nu este nici moartă, nici vie. Este ceva mai grav: o ruină funcțională, un monument al abandonului „strategic”.
Acest unicat european, invenție tehnică rară, dovadă că românii au fost cândva mai mult decât consumatori de second-hand – a ajuns astăzi ceea ce statul român a ajuns el însuși: o structură care funcționează fără sens. Acolo nu mai lucrează oameni. Acolo se mai mimează munca.
Dar nu lipsa petrolului a închis mina, nu epuizarea resursei, nu imposibilitatea tehnică, ci lipsa de viziune, reducerea economiei la contabilitate și abandonul ideii de interes național. Nu a fost o execuție, ci o eutanasiere administrativă: s-au retras investițiile, s-au tăiat posturile, s-a invocat „nerentabilitatea”. Și astfel, pas cu pas, s-a făcut ceea ce românii știu cel mai bine după 1990:
au omorât ceva fără să-și asume că au omorât.
În altarul noii religii economice, zeul suprem este profitul imediat. Nu contează tradiția, inteligența tehnică, patrimoniul industrial. Dacă nu produce bani „acum”, trebuie să moară „acum”. Iar în această logică, OMV Petrom nu face decât ceea ce face orice corporație:
„optimizează” până la dispariție. Dar întrebarea nu este ce face corporația. Întrebarea este: unde este statul? Răspuns: nicăieri. Sau, mai exact, în poziția de contabil al propriei dezmembrări.
România este, probabil, singura țară care își tratează patrimoniul industrial ca pe fier vechi. Am avut prima rafinărie modernă din lume, primele orașe iluminate cu petrol, una dintre cele mai puternice industrii energetice din Europa. Astăzi avem ruine, nostalgii și rapoarte despre „restructurare”. Sărata-Monteoru nu este o excepție. Este regula.
Epitaf
Mina de la Sărata-Monteoru nu a murit din lipsă de petrol, ci din lipsă de caracter. Nu a fost închisă de istorie, a fost abandonată de oameni. Și, odată cu ea, nu s-a pierdut doar o exploatare, ci dovada că România a fost, cândva, o țară care știa să construiască. Astăzi, știe doar să conserve ruine. Și să le numească „reforme”.
