Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 210

La 9 mai 1877, ministrul de externe de atunci al României, Mihail Kogălniceanu, a proclamat oficial independența în cadrul unei sesiuni extraordinare a Adunării Deputaților, rostind faimoasele cuvinte: „Suntem independenți, suntem națiune de sine stătătoare”. Această declarație risca să rămână însă fără consecințe, ba chiar cu consecințe opuse, venite nu din partea dușmanilor noștri, turcii, ci din partea aliaților noștri, rușii, care se pregăteau să ocupe România, după ce aceasta le pusese pe tavă victoria împotriva Imperiului Otoman.

Există, în istoria modernă a României, două momente emblematice de revanșă istorică. Au fost două lecții severe de istorie, prin care românii și-au arătat încă o data virtuțile militare și potențialul profund, genetic, de recuperare identitară (premiză care nu cred că și-a epuizat resursele).

Primul moment a fost Războiul nostru de independență, demarat ca război ruso-turc care urmărea cucerirea Balcanilor și chiar a Constantinopolului, de către țarul Alexandru al II-lea. Înfrânți în prima fază a războiului de către otomani, rușii au fost nevoiți să ceară ajutor lui Carol I, care a preluat conducerea luptelor de la Plevna și a învins. Osman Pașa și-a predat sabia de învins reprezentantului învingătorilor, colonelul Mihai Cerchez. Drept răsplată pentru eroismul și victoria armatei sale, România nu a fost primită la tratativele de pace, atunci când s-a semnat Tratatul de la San Stephano.

Al doilea moment memorabil a fost în 1919, când doi țărani români din Oltenia, caporalul Bivolaru și segentul Iordan, au arborat opinca românească pe Parlamentul Ungar, deasupra drapelului Ungariei, care tocmai fusese eliberată de armata română. A fost cea mai aspră și mai umilitoare lecție de istorie pe care a primit-o vreodată Ungaria.

Din păcate, ambele momente au fost estompate sau ignorate de marile puteri, care și-au rezolvat interesele imperiale pe seama popoarelor transformate în carne de tun. Unul dintre aceste popoare a fost poporul român. Aceste momente, dar și multe altele care le-au precedat, au punctat decisiv aversiunea existențială a românilor față de Ungaria, pe de o parte, și față de Rusia pe de altă parte.

______________________________________

La început a fost speranța

Rusofobia românilor nu s-a născut așadar dintr-un capriciu ideologic, dintr-o modă geopolitică recentă sau dintr-un simplu reflex de aliniere occidentală. Ea are o genealogie istorică lungă, traumatică și, în mare măsură, verificabilă prin experiențe repetate. La originea ei nu se află propaganda, ci memoria. Cu alte cuvinte, rusofobia românească nu este, în esență, o prejudecată, ci rezultatul unei pedagogii brutale a istoriei.

La început, raportarea românilor la Rusia fusese plină de speranță. În epoca în care Imperiul Otoman apăsa asupra Principatelor, iar lumea ortodoxă își căuta un protector, „Sfânta Rusie” apărea în imaginarul multora ca o putere eliberatoare, ca brațul înarmat al creștinătății răsăritene. Propaganda religioasă rusă lucrase intens în acest sens. Călugări, emisari și agenți de influență pregătiseră terenul psihologic în Principate, în Transilvania și în întreg spațiul balcanic, prezentând Rusia drept vârful de lance al unei noi cruciade împotriva Semilunii. În timpul războiului ruso-turc din 1768–1774, mulți boieri moldoveni au îmbrățișat cu înflăcărare cauza rusă, iar mii de voluntari români s-au înrolat în armata țaristă. Așadar, începutul nu a fost al ostilității, ci al iluziilor.

Numai că realitatea ocupației ruse a sfărâmat repede acest mit. Populația a descoperit că „apărătorii ortodoxiei” nu veneau să elibereze, ci să înlocuiască o dominație cu alta. În timpul războaielor ruso-turce din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, Principatele au fost transformate în teatru de operațiuni, adică în teren de jaf, rechiziții, corupție și violență. Țăranii au învățat repede să se teamă de uniforma rusească, iar boierii au început să priceapă că Rusia nu urmărea libertatea românilor, ci extinderea granițelor proprii.

Pierderea Basarabiei

Mărturiile epocii sunt devastatoare. Un general francez aflat în serviciul Rusiei, contele Louis Langeron, descria fără menajamente cruzimile comise de armata țaristă în Moldova, în timpul campaniei din 1788: decapitarea unor prizonieri, torturarea până la moarte a unui om lăsat să înghețe, incendierea unui sat întreg și alungarea locuitorilor pe câmp, în toiul iernii, până la pieire. Nu era vorba de excese izolate, ci de o practică a brutalității, care a intrat adânc în memoria populară. Langeron observa, impresionat, că simpla intrare a unui rus în casa unui țăran moldovean producea paralizie de groază: „Am putut judeca grozăviile la care ofiţerii noştri se dedau prea adesea în Moldova şi, chiar dacă n-aş fi fost martor, aş fi putut judeca şi după teama cumplită de care este cuprins, dintr-o dată, un ţăran moldovean când vede că-i intră în casă o uniformă rusească. Rămâne împietrit şi nu mai este în stare nici să zică, nici să facă ceva. Degeaba îi ceri, îl rogi, îi dai bani ca să-ţi facă vreun serviciu oarecare, moldoveanul nu mai e bun de nimic şi rămâne ca o stană de piatră. (…)”.

Iar un alt francez, prinţul Joseph de Ligne, adăuga: „Nu s-a mai pomenit o situaţie precum a oamenilor aceştia, bănuiţi de ruşi că i-ar prefera pe austrieci, în timp ce aceştia îi cred mai legaţi de turci; de fapt, ei doresc plecarea celor dintâi la fel de mult cum se tem de întoarcerea celor din urmă”.

Pe lângă violență, administrația rusă a adus și o formă de jaf organizat. Potrivit mărturiilor vremii, generali ruși și funcționari militari transformaseră comerțul și tranzitul într-o vastă schemă de corupție. Se vindeau autorizații, se percepeau taxe duble, se luau șpăgi, se făcea contrabandă sub protecție militară. În ochii localnicilor, rușii ajunseseră să pară nu doar cuceritori, ci și mai hrăpăreți decât turcii. După retragerea lor, Principatele rămâneau pustiite, sărăcite și dezorganizate. Aici s-a produs una dintre primele mari mutații de mentalitate: românii au început să înțeleagă că Rusia nu este „sora mai mare” a ortodoxiei, ci un imperiu expansionist, avid și ipocrit.

Primul mare moment în care această suspiciune a căpătat contur politic limpede a fost războiul ruso-turc din 1806–1812. Dacă împrejurările internaționale, mai ales invazia lui Napoleon în Rusia, n-ar fi silit-o să încheie rapid pacea cu Poarta, ținta ei ar fi putut fi anexarea integrală a Principatelor. În cele din urmă, s-a mulțumit „doar” cu Basarabia. Iar pierderea Basarabiei (prin Pacea de la București, semnată la Hanul lui Manuc, la 16 mai 1812) nu a fost un accident diplomatic, ci expresia unei voințe imperiale care ar fi vrut și mai mult.

Un pretext pentru ocuparea militară a României

Această experiență a sedimentat în societatea românească un sentiment tot mai generalizat de neîncredere. Totuși, deși această memorie era activă, România modernă a fost obligată, în anumite conjuncturi, să coopereze cu Rusia. Cea mai dramatică probă a venit în anii 1877–1878, adică exact în momentul în care statul român urmărea marele său obiectiv: independența. Problema Orientală se redeschisese, Rusia primise cale liberă contra Imperiului Otoman, iar România se afla prinsă între interesul național și pericolul strategic.

Conducătorii români au încercat inițial să păstreze neutralitatea, dar această prudență nu era produsul lașității, ci al memoriei istorice. Oamenii de stat români se temeau că Rusia va folosi războiul balcanic ca pretext pentru a ocupa militar România. De aceea, chiar înainte de semnarea convenției din aprilie 1877 privind trecerea trupelor ruse prin România, statul român luase în taină măsuri de pregătire militară, informativă și contrainformativă. Armata era mobilizată discret, Ministerul de Război primise atribuții extinse în materie informativă și de contraspionaj, iar autoritățile civile erau puse în stare de vigilență. România intra în război cu o dublă anxietate: să nu fie zdrobită de turci și să nu fie înghițită de ruși.

Convenția româno-rusă din 4/16 aprilie 1877 părea să ofere garanții. Rusia se obliga să respecte drepturile politice ale statului român și să mențină integritatea lui teritorială. Kogălniceanu a explicat limpede că singurul scop al acordului era conservarea a ceea ce România avea deja: hotarele, drepturile, instituțiile și ordinea internă. Guvernul român nu căuta aventură, ci supraviețuire. Și totuși, chiar în timp ce semna astfel de angajamente, Rusia își pregătea jocul dublu.

Un prim semn al aroganței imperiale a fost proclamația prin care marele duce Nicolae anunța românilor, fără consultarea conducerii de la București, că trecerea trupelor ruse începe și că războiul a început. Era o formulă de adresare specifică unei puteri care tratează țara gazdă ca pe un simplu coridor militar, nu ca pe un aliat suveran. Guvernul român a încercat să limiteze răspândirea manifestului, tocmai fiindcă înțelegea ce mesaj transmite el: că Rusia nu recunoaște personalitatea politică a României.

În paralel, autoritățile române au început să supravegheze sistematic armata țaristă. Fiecare corp de armată rus primea alături un comisar român; pe lângă marele duce a fost numit un polițai special; prefecții primeau instrucțiuni precise privind raportarea incidentelor, mișcărilor de trupe și comportamentul militarilor ruși. Însă, cu cât această supraveghere devenea mai atentă, cu atât semnele rele se înmulțeau. Trupele rusești cereau măsuri de control asupra populației și asupra circulației, încercau să-și securizeze viitoarele posesiuni, evacuau sau voiau să relocheze supuși străini din zone strategice, făceau presiuni absurde asupra autorităților române și manifestau un comportament de stăpân, nu de oaspete militar.

Umilirea rușilor la Plevna. Telegrama disperată a marelui duce Nicolae

La începutul războiului, rușii nu voiau participarea efectivă a Armatei Române, preferând să trateze România ca teritoriu de trecere și bază logistică. Aroganța lor avea să fie sancționată drastic însă de Osman Pașa. Ofensiva rușilor din nordul Bulgariei s-a blocat grav la Plevna (Pleven), unde armata otomană, comandată de Osman Pașa, a transformat orașul într-un sistem defensiv puternic, cu redute și tranșee. Rușii au lansat două atacuri sucesive (în 8 și 18 iulie 1877), suferind pierderi irecuperabile și riscând compromiterea întregii campanii spre Balcani și Constantinopol. După acest dezastru, situația s-a schimbat: marele duce Nicolae i-a trimis lui Carol I celebra telegramă prin care recunoștea, în fapt, că „turcii ne zdrobesc” și cerea trecerea Dunării cu armata română. Iată textul – devenit celebru – al telegramei trimise de Marele Duce Nicolae Nikolaevici către Domnitorul Carol I al României, în iulie 1877, după eșecurile rusești de la Plevna: „Turcii, adunând cele mai mari mase la Plevna, ne zdrobesc. Rog să faci fuziune, demonstrațiune și, dacă e posibil, să treci Dunărea, așa cum dorești. Această demonstrațiune este indispensabilă pentru a ușura mișcările mele.”

Telegrama nu este un simplu document diplomatic, ci actul de recunoaștere a unui eșec militar rus și al unei dependențe neașteptate de România. Această schimbare explică atât rolul decisiv al României în război, cât și resentimentul profund care va urma după 1878, când contribuția ei a fost ignorată la masa tratativelor.

„Osman Pasha surrenders to Mihail Cerchez”

Un amănunt aparent nesemnificativ, dar covârșitor ca impact, a fost confiscarea, prin propagandă, a meritului victoriei asupra turcilor, punctat de momentul în care Osman Pașa i-a predat sabia colonelului Mihai Cerchez (nu rușilor, așa cum a ilustrat copios iconografia rusă). Această iconografie, fiind dominantă, a „rearanjat” momentul capitulării, mutând simbolic predarea sabiei către generali ruși (de regulă către Mihail Skobelev sau către țar), deși faptul istoric este documentat clar: Osman Pașa s-a predat colonelului Mihail Cerchez. Toată acea avalanșă de imagini NU reprezintă momentul real al capitulării, ci momentul ulterior al prezentării prizonierului, transformat propagandistic în „actul predării”. Există totuși reprezentări occidentale, corecte dar marginale, care îl arată explicit pe Osman Pașa predându-se lui Cerchez. Una dintre aceste reprezentări este gravura britanică „Osman Pasha surrenders to Mihail Cerchez”, iar alta se găsește în albumul francez „Russes et Turcs: La guerre de 1877”. Acestea nu au însă circulație în spațiul online decât ca menționare…

Osman Pașa rănit, salutându-se protocolar cu colonelul Cerchez, înainte de capitulare

Momentul decisiv al rusofobiei românești s-a consumat după victoria militară împotriva Imperiului Otoman. Aici s-a produs, pentru conștiința politică românească, ruptura ireparabilă. România luptase, se jertfise și contribuise decisiv la salvarea Rusiei la Plevna, dar a fost exclusă de la tratativele de pace. Tratatul de la San Stefano a fost negociat direct între Rusia și Turcia, fără participarea României, iar prevederile lui loveau frontal interesele românești: sudul Basarabiei urma să fie reanexat de Rusia, iar trupele țariste primeau drept de trecere și staționare pe teritoriul românesc timp îndelungat. Pentru conducerea de la București, aceasta a fost revelația brutală a adevărului: Rusia se folosise de România în război, dar o trata după încheierea păcii ca pe o monedă de schimb.

Rusia amenință chiar cu ocuparea României și dezarmarea armatei române

Reacția românească a fost de revoltă și alarmă. Dimitrie Sturza, în ședințele secrete ale Senatului, a avertizat că Rusia nu recunoaște de fapt independența României, ci tinde să o readucă într-o stare de dependență. Faptul că trupele rusești începeau să ocupe poziții strategice, să înconjoare Bucureștiul, să campeze în Basarabia română, la Giurgiu, Galați, Brăila, în Moldova și în proximitatea capitalei, fără explicații convingătoare, demonstra că simpla „trecere” se transformase într-o adevărată ocupație. Guvernul român a constatat oficial acest lucru și a protestat în fața puterilor europene.

Și mai grav era că armata rusă nu se rezuma la control militar. Ea desfășura în sate o veritabilă acțiune de propagandă și seducție socială. Anchetele secrete ordonate de Ministerul de Interne în județele Ilfov și Vlașca au relevat un sistem coerent: soldații ruși răspândeau zvonul că România nu mai este independentă, că domnitorul Carol a fugit, că marele duce Nicolae l-a înlocuit, că Rusia a venit să le dea pământ țăranilor, să-i ucidă pe boieri, să reducă dijma și să „îndrepte” ordinea socială. Aceste mesaje nu erau spontane; uniformitatea lor arăta existența unor instrucțiuni de sus. Scopul era limpede: cucerirea simpatiei populației rurale, slăbirea autorității statului român și pregătirea unei eventuale ocupații legitimizate prin complicitate populară.

1878. Ofițeri ai armatei ruse „învingătoare”

Pe 6 aprilie 1878, Consiliul de Miniștri al României a constatat că trupele imperiale ruse transformaseră tranzitul convenit într-o ocupație militară permanentă, operată fără știrea și fără consimțământul guvernului român. Documentul adoptat atunci este de o claritate extraordinară: pozițiile rusești de la porțile Bucureștiului, lucrările defensive de la Ploiești, Focșani și alte puncte, cererile de terenuri pentru depozite și retranșamente, propaganda în Basarabia română și sfidarea convenției din aprilie 1877 erau considerate probe ale unei ocupații prin surprindere.

În acel moment, conflictul ruso-român ajunsese în pragul războiului. Rusia amenințase chiar cu ocuparea României și dezarmarea armatei române, dacă Bucureștiul se va opune tranzitului și pretențiilor sale. Bucureștiul era asediat strategic, iar Carol I a fost convins să iasă din capitală și să se pună în fruntea trupelor. Pentru prima și aproape singura dată în istorie, România se afla într-o poziție militară relativ favorabilă față de Rusia, mai ales în contextul presiunilor occidentale asupra Imperiului Țarist. Dacă marile puteri europene, în special Marea Britanie, nu ar fi intervenit ferm împotriva expansionismului rusesc spre Strâmtori și Mediterana, un război direct româno-rus ar fi fost inevitabil.

1878, anul în care România a înțeles că, pentru Rusia, aliatul poate deveni pradă legitimă

Congresul de la Berlin a împiedicat deznodământul militar, dar nu a șters rana. România a pierdut cele trei județe din sudul Basarabiei și a primit în schimb Dobrogea, Delta Dunării și Insula Șerpilor. Din punct de vedere strategic, statul român s-a consolidat. Din punct de vedere sufletesc și politic însă, s-a produs ruptura definitivă. Pentru români, Rusia devenise puterea care își călcase cuvântul, își trădase aliatul și încercase să-l transforme din partener de război în provincie docilă.

Acesta este, de fapt, punctul în care ostilitatea difuză devine sentiment național consolidat. Dacă până atunci existaseră ezitări, simpatii religioase, iluzii panortodoxe sau speranțe conjuncturale, după 1878 tabloul se limpezește brutal. Nu mai era vorba doar de teama țăranului, nici doar de suspiciunea boierului, nici doar de luciditatea diplomatului. Era experiența unei întregi societăți care văzuse cu ochii ei ce înseamnă promisiunea rusească: angajamente încălcate, propagandă subversivă, presiune militară, amenințare directă și amputare teritorială.

De aici înainte, fiecare nou episod al relațiilor româno-ruse n-a făcut decât să confirme și să întărească această matrice psihologică. Au urmat atentate atribuite agenților ruși împotriva lui I. C. Brătianu și a fiului său, încercări de destabilizare internă, infiltrări în presă și în politică, apoi trauma Primului Război Mondial, fuga armatei ruse de pe front, sechestrarea tezaurului românesc la Moscova, conflictul pentru Basarabia, ultimatumul din 1940, anexarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord, ocupația sovietică după 1944, jafurile, violurile, teroarea și comunizarea forțată. Cu alte cuvinte, secolul XX n-a corectat imaginea Rusiei în mentalul românesc; a radicalizat-o.

În concluzie, originea rusofobiei la români trebuie căutată în dubla experiență a seducției și a trădării. Mai întâi, Rusia s-a prezentat ca apărătoare a ortodoxiei și eliberatoare a creștinilor. Apoi, prin ocupări succesive, prin violențe, prin corupție, prin planuri anexioniste și prin încălcarea solemnă a angajamentelor, a distrus ea însăși această imagine. Momentul inaugural al neîncrederii poate fi plasat la începutul secolului al XIX-lea, odată cu ocupațiile și cu răpirea Basarabiei din 1812. Dar momentul de cristalizare definitivă este 1878, anul în care România a înțeles că, pentru Rusia, un aliat util poate deveni oricând o pradă legitimă. Din această experiență s-a născut nu doar o politică de prudență, ci o memorie națională adâncă, în care Rusia nu mai apare ca protector, ci ca primejdie istorică permanentă.

P.S. În acest moment, România se află într-o situație similară, dar răsturnată, cu cea din 1878. Locul Turciei dușmane este ocupat acum de Rusia, iar locul Rusiei ocupante de la 1878 este luat de trupele NATO și alte trupe străine „afiliate”, aflate în misiune la noi. România a intrat deja în războiul împotriva Rusiei (căci, da, suntem târâți în acest război!) tot cu o dublă anxietate, dar modificată: să nu fie zdrobită de ruși și să nu fie înghițită de UE cu statut de regiune strategică. Despre suveranitatea politică nici nu poate fi vorba. Iar refuzul României de a avea relații diplomatice cu Federația Rusă, în contextul atât de inflamabil al geopoliticii actuale, denotă o lipsă infantilă și chiar sinucigașă de maturitate politică. Rusia nu s-a schimbat fundamental în raport cu noi, dar România nu reprezintă o prioritate pentru ea decât ca stat inamic activ. Ceea ce iată că suntem.