Autor: DUMITRU IONCICĂ
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 144
În jurul anului 1848, un eminent istoric italian pasionat de trecutul acestei zone, Carlo Troya, a scris o vastă istorie a Italiei, de 8.500 pagini, din care aproape 3.500 despre strămoșii noștri, detonând spectaculos bagajul istoric pe această temă. Din această istorie rezultă că, spre sfârșitul mileniului 1, un anume Rollo, pirat dac originar din nordul danubian, ar fi poposit pe meleagurile Angliei, unde s-a și stabilit de altfel, printr-o înțelegere cu regele Alfred. Acest Rollo ar fi dat naștere viitoarei dinastii normande a Plantageneților, prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rândul lui al lui Richard I Inimă de Leu. Informația însă și la un alt istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, în cartea sa De Anglorum Gentis Origine Disceptatio (508 pag., Cambridge University, 1670).
Atât Carlo Troya, cât și Robert Sheringham au abordări similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, cu precizarea că englezul evocă istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale printre ai căror străbuni sunt și geții. Cât privește prezența acestora în insula britanică, părerile celor doi autori sunt concordante. Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire getică pe care l-a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți. Pe aici a fost și traseul piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe meleagurile britanice în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul (1044-1066) , fapt amintit și de R. Sheringham, care menționează o altă denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți (din Iutlanda).
Și în privința istoriei geților, părerile celor doi se aseamănă. Citez din capitolul 9 al tratatului lui R.Sheringham:
„Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia, Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți, cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și, fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc, precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri, dintre care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru prima dată, geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic; […] Orosius, care și-a scris istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub conducerea lui Alaric, au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman. Curând, spune el, acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă, după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele”.
Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii biblici Gomer și Iafet, menționați în Geneză. Avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților lasă loc la amândoi autorii ipotezei unei migrații masive, situată „la anul 2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor mari roiri:
„Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc de mare cinste […]. Odinioară, era obiceiul în Dacia, printr-o lege consfințită de regii acelui pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să emigreze din propriile sălașuri; acest neam se înmulțea peste măsură din acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în exces. De aceea, tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți, în afară de unul, pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas neclintită pe timpurile multor regi, până când regele Lothbrocus i-a urmat tatălui său la domnie și despre care s-a declarat că provenea din seminția goților”.
Am apelat la similitudinile de vederi ale celor doi învățați pentru a crea un tablou al identității istorice a geto-goților. Să vedem care ar fi pe scurt dimensiunea lingvistică.
Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes, evocă frumusețea și subtilitățile graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege de la Ravenna, mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor acelui timp. Amintim că această constatare era făcută când regatul ostrogot de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică înființată pe teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman. Despre limba scrisă a aceluiași neam, atât Troya, cât și Sheringham sunt întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla […].
În legătură cu limba dacă, vorbită nu acasă la ea, ci pe un teritoriu franco- englez, nu ne putem lipsi de plăcerea de a reproduce un pasaj evocat de Carlo Troya:
„Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în idiomul Dacilor. Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu cred însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi, existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală, cu multe secole înainte, şi Daco-Geţii lui Rollo. Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei rămaşi în Germania. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi supuşi, Romanii din Normandia. În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano. Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia limbajului patriei: „NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.
Nu putem încheia această schiță fără să reproducem un pasaj din „Discursul despre arhitectura gotică” al acestui minunat avocat pro bono al istoriei românilor, care se numește Carlo Troya:
„Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, Templul Tracic al lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412, au fost transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. Totuşi, formele Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au pierdut niciodată condiţia naturală transdanubiană, atât de diferită de cea greacă şi romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape generală a ogivei, aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea“ („Argumente pentru rescrierea istoriei europene”, București, 2016)
Am vrut să arăt, din această prezentare comparativă, că străbunii poporului român, daco-geto- goții, au cu totul altă reprezentare în mintea cercetătorilor străini decât acasă. Opiniile acestora despre români prezentate în schița de față nu se vor găsi niciodată în vreo lucrare a Academiei Române. Această instituție a avut grijă să inventeze, în locul continuității neamului pe aceste meleaguri, o teorie a etnogenezei poporului român undeva prin veacul al treilea după Hristos reușind, cu un brio trist, fracturarea istoriei naționale, o performanță pe care n-a atins-o nimeni în lumea aceasta.
5,388 total views, 4 views today
superb