Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 169

Ceea ce au intenţionat organizatorii Olimpiadei 2024 s-a obţinut cu vârf şi îndesat. Din nefericire. Tocmai asta nu trebuia să se întâmple.

      Au urmărit în primul rând să rupă gura planetei. Dorinţa nu e nouă, până la un punct e normală şi benefică. Metropolele cu vocaţie şi potențial s-au întrecut în ambiţia de a fi cât mai memorabile în ospitalitate, anvergură, perfecţiune organizatorică. Olimpiene deci. Parizienii au concurat spre altă ţintă. Ei s-au căznit să disloce spiritul olimpic, înlocuind grandoarea cu grandilocvenţa, simţul măsurii cu extravaganţa, ospitalitatea cu ostentaţia.

      Intenţiile erau vizibile încă de la alegerea ambianţei de desfăşurare a festivităţii inaugurale. Care, de principiu, este o ceremonie, iar ceremonia presupune un templu. Templul sportului e stadionul. Tradiţia renăscută l-a consacrat ca atare. Găselniţa cu desfăşurarea pe malurile Senei, având ca decor construcţiile oraşului, denotă megalomanie locală şi transformarea doritului eveniment istoric în şuşanea turistică sfertodoctă.

      Se mai crede că Parisul e capitala politeţei. Şuşaniştii au înlocuit respectul datorat competitorilor cu un afront. Le-a fost confiscat privilegiul de a defila, compensându-l cu o plimbare pe Sena, ca de duminică dimineaţa. Perindarea lor acvatică fluturând steguleţe chiar semăna cu o minicroazieră pentru copii.

      Bagatelizarea parăzii echipelor naţionale a fost dublată de bagatelizarea Flăcării olimpice. Aprinsă de la Soare – sursă celestă – fusese purtată în ştafetă cu mii de schimburi ale emoţiei și abnegaţiei. Fiecare kilometru parcurs îi sporise simbolistica încrederii şi bunelor intenţii. Absolut aiurea, traseul a fost deviat de personaje picareşti, făclia fiind pusă ba să plutească pe scursorile urbei („Avem şi catacombe”), ba ţopăită pe acoperişurile unor cartiere întregi (pompierii făceau coregrafie în carnavalul urban), ba să galopeze într-o interminabilă cavalcadă electronică. Numai foarte naivii pot crede că în recuzita aceea, după nesfârşite duble masacrate la montaj şi prelucrări electronice, se mai afla cu adevărat flacăra aprinsă de la Soare. Conta dezmăţul regizoral, nu simbolul.

      Pentru ca sacrilegiul să fie deplin, apoteoza ştafetei nu a mai constat în aprinderea candelei monumentale, ci în punerea flăcării sub obrocul unui balon cu aer cald. I-or fi avut grecii pe Zeus, Artemis şi Apollo, dar şi francezii i-au avut pe fraţii Montgolfier.

      Între mândriile Parisului îşi găsea un loc aparte concepţia de şic. A te îmbrăca, a te purta, a te parfuma ca la Paris însemna a fi şic. Dezlănţuiţi spre grotesc, organizatorii festivităţilor inaugurală şi finală au dat şicul pe şoc.Au ţinut cu tot dinadinsul nu să impresioneze, ci să şocheze. Să contrarieze. Să provoace scandal. Nihilismul deghizat în parodie a ţinut să atragă în vulgar tot ceea ce amintea ideea de sacru. Bineînţeles că nu au evitat aluziile batjocoritoare la adresa unor personaje şi momente ale creştinismului. Avem dreptul să suspectăm şi că echivocul creat în jurul unor capodopere picturale a fost indus viclean tot în scop incitant. Scandalul a izbucnit în proporţie de masă şi la temperatură de incandescenţă. N-au lipsit ameninţările cu linşajul. Scopul a fost atins: s-a dat frâu liber fanatismului. Dacă ilustrul mamoş al recuperării Jocurilor Olimpice în modernitate ar vedea ce s-a ales din idealul promovat, s-ar spânzura cu toate cele cinci cercuri colorate de gât.

      Apropo de cercuri, nici simbolul acestora n-a scăpat de alienare. La festivitatea de închidere, înlănţuirea sugerând înfrăţirea tuturor ţărilor celor cinci continente locuite, a fost înlocuită teribilist cu megastructuri inexpresive şi fără nici o noimă.

      Grecii antici au inventat olimpiadele ca remediu împotriva ciumei şi a războaielor, calamităţi de care nu puteau scăpa. Aşa le-a şoptit Oracolul, să se lupte fără ură, să izbândească fără umilirea învinşilor, să se întreacă fără vicleşuguri măcar cîteva zile în anii bisecţi. Soluţia Oracolului nu a fost eficientă, dovadă istoria universală ce a urmat. Cam în perioada în care lumea triumfa că Louis Pasteur (francez de geniu) a descoperit vaccinarea, punând capăt molimelor incontrolabile, compatriotul său Pierre de Coubertin s-a gândit şi el să pună capăt războaielor. Cel puţin din când în când. A preluat inițiativa aromânului Evanghelie Zappa care, la mijlocul fierbintelui veac, renăscuse obiceiul anticilor de a lua recreaţie de la duşmănie, măcar o data la patru ani.

      Molimele şi-au luat revanşa, opera lui Pasteur devenind pretext pentru psihoza epidemiilor şi transformarea populaţiilor în cobai mondiali. Isteria îmbolnăvirilor accelerate de afacerile cu leacuri a atins şi firava tradiţie neo-olimpică. Jocurile din 2020 au fost amânate pentru că lumea era liberă să stea în casă şi să se deprindă cu botniţa. Mai fusese amânată o ediţie, din cauza conflagraţiei mondiale. Mistica distrugerii se arată, după milenii, în exact asocierea ciudată pe care o făcuseră anticii. E de gândit.

      Din această perspectivă, dezlănţuirile electronico-futuriste care au deschis şi au închis Jocurile Olimpice nu mai pot fi privite ca simple excentricităţi. Şocul a estompat denaturarea idealului olimpic. În vârtejul uluirilor au strecurat mesaje de ipocrizie şi segregaţionism incompatibile cu spiritul olimpic.

      Rostind alocuţiunea de încheiere, Preşedintele CIO a evocat senin contribuţia Jocurilor la pacea şi buna înţelegere din lume. Din lumea asta, aflată în pragul celei de a treia conflagraţii mondiale. Demagogie sau inconştienţă? De asemeni, s-a referit la întreaga comunitate sportivă internaţională. Ca şi cum nu ar fi patronat interdicţia de participare a uneia dintre cele mai cuprinzătoare echipe. Ce logică olimpiană justifică oare că sportivii, în alte timpuri avangarda reconcilierilor, să deconteze faptele malefice ale regimului politic în care au nenorocul să trăiască şi să se antreneze?

      În afară de a fi nedreaptă şi neolimpică, discriminarea aceasta apare şi ca un vicleşug cu care s-ar fi mândrit însuşi Tartuffe. Neprimirea ruşilor a fost o invitaţie la emigrare. Ca şi existența unei echipe a refugiaților. Structura este de două ori făţarnică: acoperă cu preşul exasperarea guvernelor „civilizate” faţă de refluxul colonializării şi, în al doilea rând, pentru că a introdus o nouă virtute olimpică: trădarea. E schizofrenie curată să vituperezi împotriva agresiunii pe care o suferă Ucraina, iar pe de altă parte să oploşeşti sub steagul olimpic flăcăi vânjoşi care au tulit-o din patria în restrişte. Faţă de cine sunt dizidenţi politici aceşti dezertori, faţă de regimul cu care se solidarizează întregul Occident?

      Aşadar vremea lui Antonio Samaranch, Preşedintele CIO care a vegheat cu destoinicie la păstrarea independenţei şi esenţei olimpismului, a trecut. Mişcarea cea nobilă se molipseşte şi de dilema naționalism sau globalism. O rezolvă duplicitar, gestând o geopolitică a sportului. Pe de o parte temperează ardoarea naţională reducând în ceremonial rolul echipelor şi al simbolurilor statale, iar pe de altă parte încurajează hegemonismului sportiv. Mai pe ascuns, mai la vedere, Olimpiada 2024 a avut o miză geopolitică: disputa supremaţiei între SUA şi China. Până în prelungirile finalei la baschet, victoria în contabilitatea medaliilor revenea Chinei, apoi a rămas să fie constatată la foto-finish. Victimă colaterală a mânăriilor din culise având ca ţintă polarizarea medaliilor, a fost şi Ana Maria Bărbosu. Dar mega-şmecheria a fost interdicţia aplicată ruşilor, copiindu-se disputa despre lumea monopolară, bipolară sau multipolară.

      Oare au plăcut cuiva amplele desfăşurări fistichii din 26 iulie şi 11 august? Sigur că da şi nu e o chestiune de gust. Evenimentul artistico-politico-sportiv marchează un moment de referinţă – care-şi aştepta prilejul – în evoluţia civilizaţiei de la gândirea contemplativă  înspre gândirea constatativă. E şi de mirare că în bălăceala virtuală a tablourilor celebre, n-a fost scăldat în Sena, alături de Gioconda, şi portretul lui Descartes de Frans Hals.  Dubito, ergo cogito; cogito, ergo sum cade în desuetudine. Clickul respinge îndoiala. Raţionamentele prind viteza fulgerelor, progresul nu aşteaptă avizul clasicismului. Unde se va ajunge, „vom muri şi vom vedea”. Să sperăm că la mai bine. Deocamdată, vara asta ne-a oferit o demonstraţie practică a efectelor supertehnologiei asupra gândirii. Controversatul scenariu, zăpăcita regie, şocanta scenografie, dubioasa interpretare au putut face impresie bună asupra unei părţi a asistenţei. A acelei părţi care-şi exprimă părerea nu prin comentarii sofisticate şi obositoare, ci printr-o concluzie promptă, limpede, concisă:

– Uau!

 800 total views,  24 views today