Autor: Miron Manega

Se împlinesc astăzi 133 ani de la trecerea în eternitate a celui pe care Constantin Noica îl numea „omul deplin al culturii române”. Cât de mare a fost și cât de mult a însemnat pentru toată istoria noastră care i-a urmat, nu putem nici cuprinde, nici înțelege. Putem doar intui.

Există, în acest sens, două referințe memorabile despre anvergura culturală și spirituală a acestui geniu nepereche. Una îi aparține lui George Călinescu și o găsim consemnată în cartea sa, „Viața lui Mihai Eminescu” (1932):

„Astfel se stinse, în al optulea lustru de viață, cel mai mare poet, pe care l-a ivit și-l va ivi vreodată, poate, pământul românesc. Ape vor seca în albie și peste locul îngropării sale va răsări pădure sau cetate, și câte o stea va veșteji pe cer în depărtări, până când acest pământ să-și strângă toate sevele și să le ridice în țeava subțire a altui crin de tăria parfumurilor sale”.

Cealaltă referință memorabilă îi aparține lui Emil Cioran, în „Schimbarea la față a României” (1935). Această referință e cu atâ mai importantă cu cât aparține celui mai strălucit denigrator al neamului său. Pentru că, oricât de mult și-ar fi detestat Cioran poporul din care provenea, în fața lui Eminescu n-a putut decât să se încline și să se închine:

„Tot ce s-a creat până acum în România poartă stigmatul fragmentarului. Afară de Eminescu, totul e aproximativ. Nici unul nu ne-am lăudat cu el. Căci nu l-am declarat, cu toţii, o excepţie inexplicabilă printre noi? Ce a căutat pe aici acel pe care şi Budha ar putea fi gelos? Fără Eminescu, am fi ştiut că nu putem fi decât esenţial mediocri, că nu este ieşire din noi înşine, şi ne-am fi adaptat perfect condiţiei noastre minore. Suntem prea obligaţi faţă de geniul lui şi faţă de turburarea ce ne-a vărsat-o în suflet”.

 1,794 total views,  3 views today