Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 192

Apariţia la orizont a unor noi prevederi represive, mă determină să explic încă o dată rostul unor activităţi ale mele din ultimele decenii, care ar putea stîrni pofta de represiune a celor deranjaţi de ele; simt nevoia să re-explicitez motivele care au stat şi stau în spatele acţiunilor şi opiniilor mele – exprimate în scris sau audiovizual. Să re-declar faptul că motivaţiile/ ţintele intervenţiei mele în dosarul raportului dintre (unii) evrei si (unii) români nu au nici o legătură cu rasa, etnia, religia sau „ura”; şi asta nu din frică de represalii (pentru că nu consider/ admit că sentimentele cuiva pot fi cenzurate – decît într-o lume orweliană) ci pentru limpezirea fără nici un echivoc a perspectivei mele, formată prin studii ample (pe care aş putea-o schimba, dacă mă conving nişte contra-argumente, dar nu  sînt dispus să o trădez din teamă).

Am fost şi rămîn mînat, în acest dosar, de șase incitative împletite:

1. Scopul justiţiar – în interes public

Din 1990, am militat perseverent pentru judecarea crimelor comunismului (vezi www.procesulcomunismului.com si https://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-1-2020-7) . Am fost numit (inexorabil, pentru că cei care m-au mandatat… au dispărut) purtătorul de cuvînt al Comitetului de Reprezentare a Victimelor Comunismului (CRVC) rol care m-a costat mari eforturi justiţiare – publicistice şi juridice – şi îmi impune obligaţia de a nu dezerta de la datoria de a apăra memoria victimelor genocidului anti-românesc şi de a denunţa impunitatea care a protejat călăii, inclusiv prin încercarea de a pune căluş în gura apărătorilor victimelor. Este inadmisibil să faci jocul autorilor unui genocid contra neamului tău în numele priorităţii comemorării altuia.

            Printre victimele noastre se află şi mulţi legionari, care au fost supuşi unor condiţii de detenţie speciale, întru exterminare, putîndu-se vorbi şi de răzbunare atroce contra legionarilor, realizată de un regim comunist acţionînd şi represiv, şi filo-semit (din moment ce a lichidat prioritar pe cei denunţaţi azi ca duşmani ai evreilor). Aceşti subiecţi ai represiunii şi „reeducării” nu au fost însă închişi pentru „antisemitism” ci pentru vina de a opune rezistenţă (reală sau imaginară) unei ocupaţii străine. Mulţi dintre tinerii închişi atunci în masă (cărora viaţa le-a fost distrusă) au adoptat „atitudinea legionară” după 1944, doar în sensul asumării sacrificiului patriotic – fără a avea vreo legătură cu ce s-a întîmplat pîna în ianuarie 1941. Iar majoritatea zdrobitoare a foştilor legionari care activaseră în interbelic şi au fost reprimaţi şi de comunişti (după ‘44) nu au făcut niciodată vreun rău vreuneui evreu. A-i inculpa (după 80 de ani !) pentru perspectiva lor privind interesele de atunci ale României e ca şi cum ai condamna toţi membrii PCR (după 50 de ani)… Şi chiar foarte puţinii dintre ei care or fi fost vinovaţi de ceva – faţă de comunism sau faţă de nişte evrei – au ispăşit cu vîrf şi îndesat, în urma sentinţelor criminale ale „Tribunalului Poporului” – pe care unii ne cer să le relegitimăm; a le re-incrimina faptele înseamnă a incălca principiul fundamental al absolvirii, prin pedeapsa executată (şi disproporţionată!). De altfel, după 1964, cînd au fost eliberaţi (supravieţuitorii), aceşti oameni nu au fost acuzaţi de nimic, cîteva decenii (ci doar persecutaţi şi hăituiţi sistematic). Foştii legionari neputînd fi incriminaţi retroactiv pentru „antisemitism”, cu atît mai puţin pot fi cei care comentează (favorabil) acţiuni ale lor sau le difuzează textele. Şi o spun ca persoană care nu are simpatii legionare, din motive de incompatibilitate spirituală.

            Să vedem acum cine presează întru compromiterea victimelor „legionare”.

            De celaltă parte a baricadei se află responsabilii genocidului comunist, prin nimic mai tolerabil – pentru români (şi comis după „holocaust”, deci prioritar ca subiect al reparaţiilor, prin prisma temporalităţii);  într-o Românie suverană, condamnarea pentru crimele comise de români, într-o confruntare inter-etnică întinsă de-a lungul istoriei, nu poate fi prioritară condamnarii crimelor contra românilor…; poate doar atunci cînd  pagubele românilor ar fi tratate ca prioritare în Israel, s-ar mai putea ridica astfel de pretenţii. Ne-reciprocitatea indică asimetria posturii.

            Nu există nici un singur caz de evreu ajuns în Israel (sau rămas/revenit în ţară) condamnat sau expulzat pentru rolul jucat în genocidul comunist! Nu există nici un singur caz de despăgubire plătită de vreun evreu (sau din bugetul Israelului) pentru daunele produse – genocidar – unor români. Şi asta, deşi foarte mulţi evrei (declaraţi „comunişti”) au fost implicaţi  în reprimarea/ exterminarea românilor (inclusiv a „legionarilor”) – fapt amplu dovedit, cui nu întoarce spatele documentaţiei (a se vedea de exemplu enciclopedia elaborată de „Apostu”).

            Conflictul de interese justiţiare devine ţipător atunci cînd actualii cenzori sînt urmaşi ai unor lideri comunişti evrei,  al căror interes prezumabil şi manifest este acoperirea unor crime comise de unii înaintaşi ai lor contra unor înaintaşi ai noştri: fie prin deturnarea sterilizantă a demersurilor de reparaţie (vezi rolul lui Tismăneanu), fie (vezi rolul lui Florian, Vainer, Katz, Vexler etc.) prin resuscitarea stranie a dosarului unui „holocaust” pus şi în cîrca legionarilor – care nu l-au putut comite, fiind chiar ei, în aceea perioadă, victimele lui Antonescu (un alt personaj cu care nu sunt compatibil spiritual, dar pe care-l consider victimă, ce poate ar și trebui pomenită).

            Semnificativ este că, după ce şi-au infiltrat pretenţiile pentru „persecuţii” (vagi /nedovedite) în legea de despăgubire a deţinuţilor politici, obţinînd „pensii” şi pentru urmaşii din Israel… au cerut ca ele să nu fie acordate urmaşilor legionarilor victime certe ale comunismului (vezi demiterea lui Octavian Bjoza, preşedinte AFDPR şi secretar de stat, pentru că s-a opus la această mişelie).  De asemenea, consider semnificativ că acelaşi Marius Iacob, care a fost folosit de Kovesi pentru a pune capăt (a închide prin NUP) cercetarea crimelor comunismului în dosarul deschis de noi în 2006 (vezi https://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-7-2010-12) a formulat rechizitoriul contra lui Călin Georgescu în termeni care nu lasă loc la dubii privind rolul său şi agenda celor pe care îi slujeşte.

            Continuitatea poziţiilor este flagrantă. În spatele holocaustizării victimelor comunismului se află interesele anti-justiţiare ale protejării călăilor nepedepsiţi ai românilor/ românismului, şi nu numai ghişefturile „industriei holocaustuilui” sau nevoile de intimidare întru uşurarea neocolonizării, de care vom vorbi mai jos.

2. Scopul patriotic – în interes public

Am încercat să mă opun manevrelor semnalate anterior nu numai din justiţiarism, ci şi datorită obligaţiilor faţă de interesele neamului (poporului, statului român – capturat de uzurpatori). Conform conştiinţei şi legilor (începînd cu prevederile şi cu spiritul Constituţiei) mă simt (consider) obligat să-mi apăr ţara, dacă aceasta e victima unui atac, dinafară / dinăuntru. Nicăieri nu scrie, în legile de apărare a interesului naţional (şi de nicăieri nu se poate deduce) că această obligaţie încetează dacă agresoriii sînt un grup organizat de evrei; în acest caz, cel ce ia poziţie aflîndu-se evident în legitimă apărare a ţării sale. M-aş putea înşela privind atacul /pericolele percepute, dar asta nu mă scuteşte de obligaţia de a reacţiona adecvat, dacă le văd ca reale şi extrem de grave. Eu nu am vorbit public decît după ce, provocat de răsturnarea tratării genocidului comunist, am studiat îndelung situaţia privilegierii inadmisibile a grupului de evrei pe care îi reprezintă domnul Vexler (folosind surse variate, începînd cu revista Realitatea Evreiască), publicînd rezultatele acestor cercetări în sinteze argumentative riguroase. Cei care vor să-mi conteste analiza ar trebui să  vină cu contra-argumente, care să (mă) convingă că m-am înşelat, nu să interzică revelarea adevărurilor neconvenabile lor.

            Justificarea legilor liberticide votate de pseudoreprezentanţi ai românilor (lucrînd, demonstrabil, pentru interese străine) a fost combaterea unei inexistente uri de rasă (etc.); cînd este de fapt vorba de o reacţie anticorpică firească/ obligatorie,  întru apărarea naţiunii/ tale – pe care o consideri atacată sfruntat sau perfid; atitudine mai mult decît legitimă, pe care nici o lege nu o poate interzice, fără a-şi trăda caracterul antinaţional/ colonial. În legile protejării evreilor nu se prevede explicit excepţia acţiunii din interes naţional (care-şi avea firesc locul, lîngă cea ştiinţifică). Dar ea poate fi încadrată în „interesul public” sau dedusă din constituţie. Dacă cineva ar respinge-o ca temei valid, pentru că nu e prevăzută explicit în legile impuse românilor, am avea aici legitimată excepţia de neconstituţionalitate pe care aş invoca-o eu, pe lîngă criticile ce se referă la încălcarea libertăţii de conştiinţă, opinie, asociere.

            În serialul publicat doi ani în Certitudinea, pe lîngă capitolul dedicat combaterii antisemitismului întru acoperirea crimelor comunismului (capitolul 2 al „hexagonalei”) am mai tratat (semnalat, documentat, argumentat) următoarele lovituri date intereselor româneşti:

– încetăţenirea abuzivă, în masă, a unor evrei din Israel, acoperită de „protecţia informaţiilor personale” şi realizată printr-un lanţ de malversaţii legislative observabile, operate în contra constituţiei (care interzice colonizarea cu populaţii străine) şi justificată cu pretenţia că evreii care au părăsit România după 1944 au fost alungaţi şi privaţi abuziv de cetăţenia română (la care în realitate au renunţat benevol);  

– estorcarea bugetului României prin forţarea unor despăgubiri preferenţiale şi nejustificabile (după 80 de ani!) – pentru persecutarea, reală sau imaginată, a unor evrei sub regimul Antonescu; daunele fiind estimate arbitrar (deşi exista baza arhivistică pentru evaluări precise), în condiţiile în care românilor li se interzice „minimalizarea” lor… adică dreptul de a apăra bugetul ţării, împiedicînd exagerările (fiind incriminată astfel… apărarea interesului public!); pe lîngă asta,  evreii remanenţi la noi pretind şi obţin continuat un tratament cras favorizant (privilegii exotice faţă de populaţia majoritară), realitate pe care am dovedit-o minuţios cu extrase din Realitatea Evreiască (referitoare la bugetul şi „realizările” FCER); favoritism care indică faptul că în acest moment beneficiarii deţin putere excesivă în România;

– jefuirea avuţiei colective a românilor, prin „retrocedări” care răstoarnă ilicit naţionalizarea din 1948 (sau eludează înstrăinările operate de evrei anterior), compensaţii preferenţiale (prin comparaţie cu regimul de despăgubire conform legilor fondului funciar) şi nejustificate moral (refac distribuţia injustă a avuţiei naţionale din 1939, realizată – aşa cum au arătat numeroşi fruntaşi ai culturii române – prin parazitarea îndelungată a băştinaşilor), operaţie compradoră care justifică bănuiala că această „recuperare” a fost scopul răsturnarii de regim din 1989 (foarte greu de explicat, dacă nu recurgi la „qui prodest”); fiind semnificativ faptul că domnul Vexler, în acelaşi moment în care a întărit legile de intimidare a potenţialei rezistenţe  contra manevrelor spoliatoare, a pretins şi „retrocedarea” unor proprietăţi pentru care nu au acte; cine se poate îndoi că ticăloşii strecuraţi la putere vor vedea şi aici un prilej de îmbogăţire (împărţind chilipirurile cu rechinii exteriori) aşa cum au procedat cu avuţia naţională după 1989?

– participarea, în pozitii cheie, a unor evrei (sau cripto-evrei veniţi din toate zările) la jaful „tranziţiei”/„privatizării” (rolul major al unui Brucan sau Roman, combinîndu-se cu acela al unor „întreprinzători” acoperiţi cu diverse cetăţenii, aşa cum a dovedit-o Corneliu Dan Niculaie); faptul că în acest megajaf (care a distrus economia naţională, producînd plecarea masivă a românilor) sînt implicaţi escroci/ profitori de diverse etnii, nu ne poate împiedica să analizăm cota de participare a evreilor (avantajaţi în competiţia raptului), pentru defalcarea responsabilităţilor în distrugerea României

– acapararea puterii în statul român, devenit colonie multilaterală (americano-israeliană etc.), dovedită de numeroase manifestări de obedienţă colaboraţionistă inexplicabile altfel; interminabilile acţiuni/ măsuri antiromanesti protejate (sponsorizate) de statul român: simpozioane anti-româneşti, institutul Wiesel funcţionînd ca Minister al Adevărului, şcoala Lauder-Reut funcţionînd ca pepinieră a viitorilor conducători ai ţării, controlul CIA/Mossad asupra SRI – semnalat de domnul Corvin Lupu – acestea fiind doar nişte exemple dintr-o listă teribil de lungă, care atestă postura de slugă în care a ajuns România;

– dovada cea mai pregnantă a pierderii suveranităţii  este impunerea legislaţiei represive (întru intimidare), pentru ca operaţiile antiromâneşti analizate meticulos în studiul meu şi semnalate succint mai sus să nu poată fi combătute – căci a te împotrivi unor evrei, orice ar face, este „antisemitism”; apărătorii naţiunii sunt pasibili de temniţă grea, piscul dominaţiei distructive fiind cenzurarea memoriei colective.

3. Scopul cultural /educaţional

Pentru a justifica/realiza  intimidarea şi cenzura, se pretinde acum românilor să suporte interzicerea difuzării luărilor de poziţie a înaintaşilor, neconvenabile evreilor; legile antiromânești repun în funcţie cenzura din 1948 (ba chiar o amplifică, căci atunci interdicţiile erau listate, acum… orice text contra lor este interzis) manevră care reprezintă un atentat fatal la identitatea şi memoria naţională, fiind uluitor că în România de azi se pot impune manuale care măsluiesc adevărul istoric, inoculînd urmaşilor bananizaţi incriminarea înaintaşilor patrioţi.  O mare parte a fruntaşilor noştri culturali (aşa cum o admite/denunţă şi un fragment expresiv din raportul Wiesel – pe care l-am citat ca preambul al studiului meu) au opus o rezistenţă dîrză si perseverentă faţă de ceea ce ei au perceput ca invazie a evreilor începînd cu anul 1800, acaparare ulterioară a avuţiei naţionale şi a puterii politice, şantaj internaţional contra intereselor ţării – în favoarea lor etc.; confruntarea durînd 200 de ani (încît i se potriveşte ultima carte a lui Soljenitzîn despre situaţia similară din Rusia); costîndu-ne enorm faptul că ei au putut să supravieţuiască şi să prospere, înainte de a pleca în Israel (dovedind că acolo era ţara lor).

            E dreptul oricui român să nu-l îngrijoreze refluxul revenirii evreilor pe suprafaţa şi la cîrma României. Minimizarea pericolului bazîndu-se pe măsluirea orweliană a istoriei reale, ascunderea efectelor nocive pe care l-a avut aşezarea lor peste poporul român şi eludarea actualităţii din Palestina. Nu este însă admisibil să fie interzisă îngrijorarea celor care consideră că tratarea palestinienilor de către evreii picaţi peste ei (de la ocuparea ţării lor pînă la genocidul final de azi) nu promite nimic bun – raportat şi la modul cum a decurs trecerea lor prin România. 

            Reducerea acestei confuntari la episodul 1939-1944 este o farsă monumetală; o capcană în care cad nepricepuţii care se cantonează la „problema legionară”, neînţelegînd că atitudinea acelora faţă de evreimea care cucerise practic puterea după 1918 nu a fost decît continuarea unei lupte seculare, întru rezolvarea unor probleme profunde, deschise anterior; o reacţie la ceea ce majoritatea românilor au perceput-o ca pe o prelungită cotropire – o încercare de eliberare.

            Confuzia e rodul mistificării trecutului prin falsificarea istoriei. Cum sensurile sînt relative, putem să ne gudurăm oricărui nou stăpîn, admiţînd valorile pe care ni le impune, devenind oameni noi. Dar la adevărurile din trecut nu se umblă. Datorăm corectitudine faptului consumat şi respect – celor ce ne-au permis să apărem.

            M-am văzut, deci, obligat să apăr adevărul istoric deformat politic, cultura română agresată de castrarea filosemită la care se dedau cu sîrg cozile noastre de topor, prin readucerea la lumină a textelor pe care le vor uitate evreii care domină azi România, încît românii să nu-şi mai înţeleagă trecutul. Aceasta este rolul cultural al hiperbibliografiei expusă la fresca.piatauniversitatii.com.

            Fresca reface, recompune, longitudinal integritatea devenirii colectivităţii noastre, printr-un demers de „hiper-istorie”.

4. Interesul ştiinţific

Aşa cum am arătat în introducerea explicativă, gestionarul de perspective este o materializare a preocuparilor mele ştiinţifice privind modurile/ tehnicile de coagulare şi expunere explicativă a structurilor complexe de sens. Editorul si exploratorul de fresce bibliografice finalizează o lungă cercetare interdisciplinară. Un astfel de instrument poate fi folosit pentru alcătuirea de sinteze problematice personale, colaborative sau publice.

            Eu l-am calibrat pe un exemplu (împotrivirea românilor la instalarea evreilor) pentru că mă ocupam şi cu asta în acel moment. Sper să continui exemplificarea fiziologiei/tehnologiei informaţionale noi pe care o propun cu alte exemple (relaţia românilor cu alte etnii, genocidul comunist, contrarevoluţia de după 1990, actualitatea românească etc.). Pînă voi închide aceste şantiere în lucru, publicînd alte „fresce tematice”, nu am cum elimina (numai pentru a nu risca reprimarea, în baza noii legi) fresca pe care am conceput-o cîţiva ani ca exemplu/ prototip de calibrare, căci absenţa ei ar face imposibilă înţelegerea formulei de organizare informaţională pe care o ilustrează. Interesul ştiinţific de cercetător profesionist îmi interzice laşitatea (chiar dacă aceasta ar domina celelalte patru interese). 

            Cît priveşte fresca antisemitismului (şi nu „antisemită”, cum o botează răuvoitorii) am precizat că am agregat în acest studiu de caz perspectiva celor denunţaţi de comisia Wiesel ca ostili intereselor evreieşti. Nu e treaba mea ca această formulă de organizare să fie folosită şi de cei care vor să agrege perspectiva celor favorabili aşezării evreilor în România. Nici una din cele 30 de coloane (aspecte ale tematicii indexate în ea) nu reprezintă vreo părare a mea ci este agregarea coerentă a ideilor formulate de autorii care se referă la respectivul aspect – selecţionaţi pe principiul convergenţei punctului de vedere.

            Este vorba de un studiu prototipal privind folosirea hipertextualităţii şi (reţelei) de calculatoare întru formarea unor imagini de sinteză, cu care să reuşim simplificarea inteligibilă/ explorabilă/ ierarhizată a spaţiilor ideatice. Măsura în care aceasta lucrare, aflată la intersecţia dintre tehnologia educaţională şi ştiinţele informaţiei (biblioteconomie – fiind vorba de o formă de organizare expresivă a unui repertoriu tematic) poate fi apreciată de colegii din domeniile în care mă manifest ca expert (doctor) în tehnologia explicaţiei şi cercetător asumat inter(trans)disciplinar;  nu însă şi de mercenari penibili, care zac academic sau mănîncă o pîine jalnică în solda unor oficine filo-evreieşti, valorificînd tăcerea oamenilor de ştiinţă intimidaţi; banalişti care capitalizează slăbiciunile necunoscătorilor, bazându-se pe protecţia cenzorilor, dar incapabili să poarte o discuţie serioasă cu cineva ca mine.

5. Datoria civică, sinonimă interesului public

Noua încercare  de domesticire a românilor („legea” PLX168) este şi mai ne(anti)constituţională decît cele precedente, aratînd că obrăznicia sau puterea ocupanţilor (aşa-zişi „parteneri strategici”) nu mai are limită. Ea conţine exagerări uluitoare (poţi face puşcărie mai dihai decât criminalii, violatorii şi jefuitorii… pentru că difuzezi texte de Alexandri, Conta, Bolintineanu, Haşdeu, Iorga, Xenopol, Kogălniceanu, Archibald, Hâciu, Băicoianu, Becescu, Brăileanu, Brătescu-Voineşti, Cătuneanu etc.; sau pentru că nu ascunzi iar operele lui Eminescu…) şi fentează publicul nepriceput, pentru ca acesta să se cantoneze steril pe chestiunea „caracterul legionar”, neglijînd inadmisibila cenzurare a manifestărilor „xenofobe” ale „proto-legionarilor” de tip Budai-Deleanu, Holban, Bolliac, Bărnuţiu, Creangă, Ghica, Agârbiceanu, Slavici, Rosseti, Bogdan-Duică etc. – care s-au opus unei invazii pe care ar fi numit-o „palestinizare” a României, dacă ar fi putut privi spre viitor.

            Nu e de mirare că o astfel de lege a putut fi votată de pseudo-reprezentanţi ai poporului român, care au rezultat din alegeri falsificate (dacă anularea turului 1 la prezidenţiale s-ar fi comis în termen legal, cine ar mai fi votat partidele ce tocmai au dat o lovitură de stat?). Şi nici că abuzul este validat de aceeaşi Curte Anti-constituţională, care a răpit suveranitatea poporului şi  prin care s-a operat lovitura de stat şi s-au impus românilor norme contrare constituţiei, libertăţii, adevărului şi logicii. Dar apărarea drepturilor persoanei rămîne o obligaţie a celor ce vor să beneficieze de ele. Şi asta cu atît mai mult cu cît preţul plătit eliberării din 1989 a fost uriaş (distrugerea economiei şi societăţii româneşti).     

6. Adevărul, logica şi bunul simţ

Dacă oamenii de ştiinţă au rol mai mare în stabilirea adevărurilor, nu înseamnă că apărarea lor nu cade în sarcina tuturor consumatorilor de adevăr, care mai dispun de logică şi bun simţ.

            Ne aflăm pe un teren mai profund decît cel al legalităţii, baza implicită din care aceasta îşi extrage legitimitatea şi posibilitatea de a pretinde validitatea raţionamentelor şi sensul conceptelor. O lege nu trebuie să fie numai constituţională (interpretată constituţional). Ea trebuie să nu fie imposibilă, falsă sau absurdă (interpretată absurd). Or, legile de criminalizare a „antisemitismului”, bazîndu-se pe o premeditată ambiguitate, frizează crase cercuri vicioase. Totul porneşte de la faptul că nu sînt incriminate fapte nocive, ci opinii, intenţii, credinţe – prezumate abuziv şi ne-probabile, prin trucul de a incrimina „faptul” exprimării respectivelor opinii, sau al difuzării de materiale conţinînd astfel de opinii, ceea ce nu schimba nimic din arbitrariul inadmisibil al făcăturii „juridicoase”.

            Puterea politico-juridică înţelege ce vrea prin „antisemitism”. Dovada e chiar modul cum au schimbat definiţia pe parcursul emiterii acestui şir de legi. Au pornit (ca să justifice excepţionalismul deşănţat) de la drama holocaustului (de aceea nu e un delict să urăşti francezii, algerienii, indienii etc., ci numai pe evrei), modificînd apoi definiţia astfel încît să permită paralizarea celui care stă în calea unui interes evreiesc, fără nici o legătură cu holocaustul.

            Să nu generalizezi – e corect, cînd se poate. Ce om sănătos sufleteşte urăşte pe cineva numai pentru că e evreu? Nu e normal să consideri orice italian mafiot… dar poţi vorbi de mafia italiană. Cum să nu te referi la evrei, cînd, în numele acestei comunităţi, ca reprezentant al ei oficial, comite Vexler abuzurile politice (liberticidul), în favoarea intereselor lor?  Nu lor li se „retrocedează” abuziv cetăţeniile? Nu lor li se „retrocedează” proprietăţile pierdute sub Antonescu? Nu lor li se plătesc depăgubiri pentru persecuţii? Nu versiunea convenabilă lor este introdusă în cărţile noastre de istorie? Nu ei ne pregătesc ambasadoriii la Lauder Reut? Nu lor li s-a dat dreptul de a băga patrioţii români în puşcărie?

            În noua definiţie IHRA (moşită în colonia de la Bucureşti, pentru a instrumenta o represiune mai eficace) este o crimă să susţii că acţiunile evreilor fac rău ţării tale sau că ei au căpătat prea multă putere în statul tău. Viciozitatea situaţiei e flagrantă: faptul că te pot baga în puşcărie pentru că îi înfrunţi dovedind tocmai ceea ce ei pretind că susţii ilegitim.

            Cel închis 10 ani pentru că îi supără, nu are voie să-i urăscă pentru că i-au distrus viaţa?  Cînd iese, dacă îşi va arăta fireasca ură, va fi închis iar?

            Q.E.D. Daca antisemitismul se poate pedepsi cu închisoare pe viaţa, atunci nu avem nevoie de alte argumente pentru a denunţa acapararea puterii în statul român.  În timpul defăşurării unui proces, victima terorii  ar trebui să aducă ca probă… tocmai faptul că procesul respectiv are loc. Căci în Israel nu s-ar putea întîmpla ceva similar pentru un delict de „anti-românism”…şi nici măcar în România.

            Intimidarea, hărţuirea penală, condamnarea sînt dovezi că acela care susţine că evreii domină ţara are dreptate. Chiar dacă cei ce nu au meditat la adevăratele temelii ale statului și dreptului (se prefac că) nu înţeleg că nimeni nu ar trebui condamnat pentru că spune ceva, dacă dovedeşte că acel lucru e adevărat.

Concluzie: Nu ajung presiunile pentru nepromulgarea acestei monstruozităţi, care dovedeşte excesul de putere realizat în România de cercuri manifest filosemite. Ci ar trebui anulată toată gama legilor liberticide şi antinaţionale (OUG 31/2002 cu toate completările ulterioare – inclusiv legea 217/2015; legea 157/2018 etc.) aşa cum am propus (justificat) în ultimul episod al studiului meu („Combaterea antisemitismului foloseşte subjugării românilor”) publicat în Certitudinea.

            Faptul că nu are cine să o facă, din cauza ocupaţiei care a anulat suveranitatea României, nu mă absolvă de obligaţia de a spune adevărul, aşa cum am reuşit eu să-l înţeleg. Nu am ce face. Ar trebui să mă reneg prea adînc, încălcîndu-mi mandatul justiţiar, trădîndu-mi ţara, cultura şi conştiinţa, ascunzîndu-mi lucrările ştiinţifice şi intervenţiile civice, renunţînd la logică – de teamă că nişte canalii m-ar putea eticheta ca „antisemit” (sau distribuitor de materiale „antisemite”).

Ioan Roşca, 17 iulie 2025

NOTA ISPRAVNICULUI. Revista CERTITUDINEA, nu doar găzduiește acest text, ci se și identifică cu punctele de vedere exprimate de autor. Atât revista, cât și subsemnatul (Miron Manega)