Autor: NAGY ATTILA-MIHAI

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 202

Scandalul dintre FK Csíkszereda și FC Dinamo este tratat de oficialii locali ca fiind vina suporterilor dinamoviști. Oficialii dinamoviști au și ei varianta lor împotriva oficialilor din Miercurea Ciuc. Aceste dispute sunt, după părerea mea, prea mărunte pentru a se concentra pe cine este vinovat.

Consider că este importantă partea simbolică a conflictului, pentru că aceasta spune mai mult. Prin aceste simboluri putem încadra conflictul într-un context istoric mai îndepărtat și mai apropiat, fără de care nu înțelegem rădăcinile conflictului dintre secui și români.

Suporterii secui erau supărați din cauza bannerului afișat de suporterii dinamoviști, pe care scria: „Și pământul de sub unghiile voastre este tot românesc”. Un astfel de conflict este mereu văzut unilateral de către secui, care cred că doar ei sunt provocați de români. În schimb, nu se consideră nicăieri că tricourile secuilor cu harta așa-numitei „Ungarii Mari” reprezintă o provocare la adresa românilor.

Cineva ar putea spune că dinamoviștii au venit cu acest banner fără să știe în prealabil despre provocarea secuilor prin tricourile lor cu harta așa-numitei „Ungarii Mari”, adică partea dinamoviștilor nu ar fi fost premeditată. Dar acest banner al dinamoviștilor poate fi explicat printr-o provocare mai veche la adresa românilor, pe care unilateralitatea secuiască nu o consideră provocare. Eu amintesc, dacă alții nu o fac, cum a apărut mișcarea autonomistă secuiască, cu retorici excesive, provocatoare la adresa românilor, cum ar fi: „Secuimea nu e România”! După părerea mea, această neacceptare a legitimității statului român este răspunsul la inscripția bannerului dinamoviștilor: „Și pământul de sub unghiile voastre este tot românesc”.

Cea mai mare problemă a minorității maghiare după 1989 este că nu este conștientă de provocările sale la adresa românilor, pe care le putem rezuma, simplificând, prin neacceptarea legitimității statului român. Aceasta, în mod firesc, deranjează românii și generează reacții adverse, cel mai des în stadioane, unde se adună cei mai mulți ultrași cu adrenalina ridicată.

După părerea mea, în urma neacceptării legitimității statului român, ultrașii români ne trimit în Mongolia, întrucât reprezentăm o parte a României care nu vrea să se integreze. Altminteri, cum scria Vasile Stoica înainte de Trianon, în vremea Dualismului românii erau trimiși în Regat dacă erau nemulțumiți, maghiarii spunând: „Dacă nu vă place în Ungaria, mergeți în Regat”. Totul trebuie apreciat, așadar, în context istoric mai larg.

Provocările minorității maghiare la adresa românilor pot fi rezumate prin neacceptarea legitimității statului român, chiar și la peste o sută de ani după Trianon. Minoritatea maghiară, secuiască mai ales, după 1989, uzând de libertatea democratică a exprimării, a transmis majorității românești prea multe mesaje care contestă legitimitatea statului roman. Acestea, după părerea mea, sunt sursa tensiunilor dintre români și maghiari/secui.

Cel mai grav este că minoritatea maghiară/secuiască, nu este conștientă de această provocare la adresa majorității românești, care este sursa directă a conflictelor. Ne putem întreba de ce. Minoritatea maghiară și secuiască se consideră victime ale istoriei, Trianonului. Aici este vorba despre eșecul prelucrării traumei Trianonului. În urma traumei neprelucrate apar comportamente compensatorii. Neacceptarea legitimității statului român este cel mai important comportament compensatoriu, care încearcă să nege cauzele reale și rezultatul traumei. În această situație, negarea înseamnă negarea realității, ceea ce este consecința oricărei traume neprelucrate.

Negarea realității nu a început doar după Trianon. Ea a început în perioada Dualismului, prin negarea multietnicității Ungariei dualiste, prin asimilare, fapt care a contribuit, între altele, la prăbușirea așa-numitei „Ungarii Mari”. Naționalismul maghiar de azi a moștenit această negare a realității din vremea Dualismului, agravând situația prin neprelucrarea traumei Trianonului.

Minoritatea maghiară/secuiască, are sentimentul că este victimă a istoriei, a Trianonului, ceea ce explică inconștiența provocării la adresa românilor. Cei care se victimizează au propriile lor mecanisme de compensare. Cel mai frecvent este că, pentru ei, orice este permis, deoarece se consideră victime. Acest lucru explică de ce secuii nu sunt conștienți și nu își asumă provocările lor la adresa românilor. Ei se victimizează din cauza Trianonului și consideră că li se permite orice. Din acest motiv, nu conștientizează că harta așa-numitei „Ungarii Mari” este o provocare la adresa românilor, pentru că, pentru ei, aceasta pare ceva normal, legitim, mai legitim decât statul român.

Când nu ești conștient că tu ești provocatorul și, în urma reacțiilor adverse ale majorității, te consideri victimă, tu reproduci victimizarea și trăiești din această victimizare reproductivă, pe care o consideri o apărare a identității naționale, trăind într-o falsă realitate a identității.

De ce este o falsă realitate? Szilágyi N. Sándor, fost profesor UBB, a întrebat autonomiștii secui care este problema vitală pe care nu o pot rezolva fără autonomie. Nimeni nu a putut să dea vreun răspuns. La fel întreb și eu secui din Ciuc: care este problema vitală pentru voi, pe care nu o puteți rezolva decât provocând românii prin simboluri care neagă realitatea într-un mod bolnăvicios? Cred că nu există o astfel de problemă vitală care să poată fi rezolvată prin provocare. Problema vitală a secuilor este neacceptarea realității prin prelucrarea traumei Trianonului, pentru că sursa vitalității este realitatea, nu negarea acesteia.

Provocările sunt trăite într-un context istoric și psihologic mai larg, ceea ce le face periculoase. Nicio pace reală nu există fără pacea sufletelor. Cineva ne avertiza că, după al Doilea Război Mondial, internaționalismul comunist – pe care astăzi îl numim multiculturalism – a refulat tensiunile interetnice. Într-un nou context favorabil, acestea pot reveni din inconștient, cum s-a întâmplat în Târgu Mureș sau la Valea Uzului. Și stadioanele reprezintă un context psihologic favorabil pentru revenirea tensiunilor istorice refulate.

Nu suntem doar ceea ce știm despre noi, ci și ceea ce nu știm despre noi se ascunde în inconștientul nostru. O identitate sănătoasă, spirituală, trebuie să asume acest necunoscut inconștient, prin ridicarea la nivelul conștiinței.

Naționaliștii vorbesc mult despre păstrarea tradiției, dar nu sunt conștienți de inconștientul colectiv, care devine vizibil prin moduri mitice în tradiție. Niciun naționalist nu este conștient de necesitatea păstrării tradiției și a rădăcinilor sale inconștiente, din care s-a născut, care reprezenta o sursă vitală pentru conștient, atunci când tradiția era trăită autentic.

O tradiție trăită ca mijlocitor între conștient și inconștientul colectiv, aceasta având rolul primordial când era vie, ne-ar ajuta să detensionăm aspectul psihologic inconștient al istoriei. Imaginarul arhetipal al tradiției ne-ar ajuta să conștientizăm aspectul inconștient al identității naționale și al tensiunilor sale. Astfel putem ajunge la cunoașterea identității noastre necunoscute, refulate în istorie.

Conștiința este o realitate subțire; adevărata istorie se află în inconștientul nostru și, dacă nu suntem conștienți de aceasta, cu cât suntem mai inconștienți de istoria purtată în noi, cu atât putem deveni mai mult victime ale ei, în mod inconștient. Putem fi posedați de istoria noastră inconștientă și distruși.

Fiecare epocă veche, tradițională, a încercat să aducă la nivelul conștiinței problemele sale inconștiente epocale. Cea mai renumită și mai veche dintre acestea este epopeea lui Ghilgameș. Pentru omul modern, această necesitate de comunicare cu inconștientul colectiv și cu problemele sale epocale nu mai există; problematizările devin pur raționale și, din această cauză, sunt izolate în domeniul psihologiei, producând o ruptură între conștient și inconștientul omului modern.