Autor: NICOLAE IORGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 201

Începând cu 1 Decembrie 2025 am intrat în al 108-lea an de la Marea Unire. Iar Transilvania încă aparține României! – ar spune, cu nemulțumire, secesioniștii maghiari. Și Basarabia încă nu a fost recuperată! – ar trebui să gândim noi, nemulțumiți de această datorie neonorată. Ei, secesioniștii, vor merge, desigur, pe calea lor, încercând să-și ducă până la capăt proiectul „Trianon 100”, în care guvernul Orban a investit 300 de milioane de euro. Noi, AR TREBUI să mergem pe calea noastră, trasată, la 1 Decembrie 1918, de făuritorii României Mari. Care nu mai e nici Mică, așa cum fusese până atunci, nici Mare, cum a fost între 1 Decembrie 1918 și 28 iunie 1940. Despre ce suntem noi, acum, nu prea avem lucruri bune de spus. Poate că expresia corectă ar fi „ce a mai rămas din noi”, din acea identitate națională, care a făcut posibilă Marea Unire. Nu mai există, ce-i drept, nici consensul politic care să ne încurajeze în această direcție și, mai ales, nici elita care să genereze și să susțină impulsul patriotic. De fapt, în cadrul instituțional, nu mai există elită. A fost marginalizată, boicotată, exclusă de la acest cadru. Avem doar niște funcționari cu titlu, plătiți tocmai pentru a conserva letargia.

De aceea, am considerat că acum, în pragul unui an ce se anunță întunecat, ar fi oportun să republicăm, măcar ca temă de reflecție, celebrul discurs al lui Nicolae Iorga, din 14 decembrie 1916 de la Iași. Era un discurs adresat deputaților – dar, de fapt, întregii națiuni – într-un moment de mare cumpănă istorică, în care România risca să dispară ca stat. Efectul discursului – care a fost tipărit în Monitorul Oficial și distribuit în rândurile ostașilor – a fost zguduitor. Armata română şi populaţia s-au mobilizat exemplar. I.G. Duca, reputatul om politic, scrie, în memoriile sale, că Iorga a ținut atunci cel mai motivant şi mai puternic discurs din istoria românească: „El a rostit atunci, în Teatrul din Iaşi, incontestabil, cel mai elocvent discurs din viaţa lui. Pot spune, mai mult, unul din cele mai mari discursuri ce s-au rostit vreodată de pe tribuna românească […]. Când s-a aşezat jos a fost un adevărat delir. Aproape toată lumea plângea. În acele clipe Iorga a reuşit să întrupeze gândul şi simţirea unui întreg neam crunt lovit de soartă”.

Pamfil Şeicaru, veteran al Primului Război Mondial, consemna, la rândul lui:  „Nicolae Iorga a rostit un adevărat imn de credinţă în victoria finală. Am citit, cu camarazii mei, pe front, numărul din «Monitorul Oficial» în care se publicase discursul lui Iorga […]. Acolo, într-un cotlon al tranşeelor, un camarad citea, cu glasul înecat de plâns, îndemnul pe care ni-l trimitea Nicolae Iorga de a nu ne lăsa cotropiţi de îndoială, de a crede cu tărie în biruinţa finală a dreptăţii naţiei noastre”.

Acest discurs genial, adresat unei națiuni îngenuncheate, a reuşit să o mobilizeze şi să o determine la fapte de un eroism ce nu putea fi imaginat. Istoricii spun că acest discurs a schimbat soarta războiului. Rezultatul final a fost: ROMÂNIA MARE. Pe care o celebrăm astăzi, în al 102-lea an de existență chinuită. LA MULȚI ANI, ROMÂNIA! Și nu uita de rana ta deschisă de la răsărit!

„CERTITUDINEA”

______________________________________

„Să ne mănânce câinii pământului acestuia mai curând decât să găsim fericirea, liniștea și binele din grația străinului dușman“

Onorată Cameră,

  Aș fi dorit să înfățișez în altă atmosferă, o atmosferă de liniște și de pace, de îmbărbătare, lucrurile pe care am intenția să le spun, cât de sincere și, întrucât este în puterea mea, de folositoare. S-au spus vorbe foarte grele în puținele zile ale acestei sesiuni; nu voi să repet nimic din vorbele grele care s-au spus nici să adaug cele, tot așa de grele, care s-ar mai putea spune. […]

  Și, când lucrurile sunt așa, de ce să insistăm asupra unei situații a cărei durere nu se poate cuprinde în cuvinte, și care ar fi profanată atunci chiar când am căuta cuvintele prin care credem că s-ar putea exprima? Să ne convingem de un lucru: vorbind multe aici, putem să stabilim legătura între persoana sau între gruparea noastră și această suferință, dar suferința ea însăși, desfid să se găsească un om care să fie în stare a o întrupa prin grai.

  Să ne gândim și la acela că în momentele acestea nu ne vedem numai noi pe noi, deși poate ne dăm această iluzie, ci privirile multora se îndreaptă către această Adunare. Cine ar crede că în aceste priviri este numai necaz, numai răutatea care caută să osândească, și nu, în același timp, și un duios ochi de frate, care se îndreaptă către aceia care i-au fost căpetenii cerând un sfat în momentul când inima fiecăruia se rupe și mintea nu găsește drumul pe care trebuie să se meargă pentru îndreptare, s-ar înșela.

  Se uită, de fapt, mulți cu încredere, cu dorința să fim mai buni; se uită toți cu credința că, dacă vom voi, suntem în stare să fim mai buni. Și atunci trebuie să ne gândim la ei toți, la acei care așteaptă de la noi un răspuns, la acele sute de mii de oameni acoperiți în nenorocire cu laurii gloriei, precum exploatatorii descoperirilor industriale de pretutindeni, acaparatorii lor sunt acoperiți de rușine pentru înseși mijloacele prin care și-au câștigat biruința (Aplause).

  Nicio biruință omenească nu valorează, în adevăr, decât prin două elemente: prin cât suflet a fost pus într-însa și prin cât suflet se aduce de la dânsa înapoi acasă, și deci exploatatorii de mașini vor vedea ce li va aduce la urmă execuția care le-a dat iluzia că au supus jumătate din nenorocita Europă

  Se îndreaptă către noi în același timp privirile, pline de o rugăciune tăcută, ale unui popor sfios, care veacuri întregi n-a găsit atât de adeseori cuvinte mari pentru suferințele lui, dar care le-a simțit cu atât mai adânc, cu toată gura sa mută.

  Se mai îndreaptă însă asupra noastră ochiul de ură al străinului, care vrea să știe cum suferim de rana pe care a făcut-o, și acestui străin, la urmă, trebuie să-i răspundem. Trebuie să-i răspundem că, oriunde am fi, oricum am fi, suntem hotărâți să mergem până la capăt, în credința că, dacă s-a ridicat vreodată o religie pe lume, dacă s-a vorbit de dreptate și ideal, nu se poate, cu niciun chip, ca, și înaintea celei mai sălbatice forțe organizate, să piară drepturile unui popor de a trăi pe pământul în care nu este un fir de țărână care să nu fie acoperit de cel mai nobil sânge. (Aplause prelungite, ovațiuni)

Domnilor Deputați,

  Să-mi fie îngăduit, într-un moment când ceilalți oameni politici s-au strâns în jurul Tronului și nu pot vorbi decât în calitate de consilieri ai acelui Tron, prin urmare mai mult decât oricând, să aduc omagiul care trebuie adus, nu numai Tronului, Coroanei și comandantului de oștiri, dar și omului, poate din Europa întreagă, în sufletul căruia s-a jucat o mai zguduitoare dramă, care a înfrânt tot ce strămoșii lui cereau în El, tot ce pământul în care S-a născut înfățișa în făptura Sa fizică. E Regele. Să se îngăduie unui glas care nu vorbește în numele Tronului însuși – cum pot să vorbească miniștrii – a recunoaște superba pildă morală pe care Ferdinand care este astăzi numai Regele românilor a adus-o înaintea lumii. (Aplause călduroase).

  Este ușor când cineva este născut în mijlocul unui popor cu același sânge ca El, este ușor să ia o hotărâre care pleacă de la sine, fără acea luptă din toate fibrele făpturii sale prin care a ajuns Regele României la hotărârea Sa din august 1916.

 Aceasta o știm noi; cei care vor veni după noi, vor trebui să caute în talentul istoricului, în darul de creațiune [creație] al artistului, cele mai puternice mijloace pentru a se ști ce a zguduit acest suflet și cât sentiment a trebuit să aibă Regele de datoria și drepturile Sale față de idealul pe care îl urmărim, ca să-l fi văzut, la deschiderea Parlamentului, înaintea noastră, cu acea seninătate, pe care nu o au toți martirii, ci numai aceia care știu că au câștigat prin lupta lor o coroană de biruință morală pe care veacurile o vor recunoaște și o vor consfinți (Aplause călduroase).

 A fost o vreme când vorbeam aici cu mândrie de Ștefan cel Mare: mare pentru talentul lui militar și pentru energia lui nebiruită; mare printr-o încordare care a izbutit să oprească în loc, atunci când ea reprezenta un Stat, o ordine și o făgăduială de viitor, acea putere a barbariei care nu înseamnă astăzi decât mizerabila carne de tun târâtă în urma armatelor germane, pentru a pângări cu o profanare odioasă pământul nostru.

 În Regele Ferdinand al României, aceea care va cuprinde tot eroismul generațiilor ce s-au succedat va găsi o notă pe care nici marele nostru Domnitor nu a avut-o.

 La Ștefan cel Mare, de la sine a venit hotărârea la care s-a oprit. El e epic, drama internă i-a lipsit.

 Și, când vom trece de aceste greutăți, vom putea cuprinde trei mari icoane în cadrul trecutului nostru: icoana întrupată în ființa lui Ștefan cel Mare. Apoi icoana, mare, frumoasă, întreagă în mucenicia ei, dureroasă a eroului pe urmele căruia mergem – pe urmele căruia am mers în biruință, pe urmele căruia am mers în suferințe și mergem astăzi la întregirea biruinței și la răsplata suferințelor: Mihai Viteazul. Am suferit cu el ca mâine vom merge și vom pedepsi ca el pe aceia care acopăr cu uzurparea lor pământ românesc Gorăslău după Mirăslău. Dar a treia figură va fi a Aceluia care în 1916 s-a învins pe sine, rasa Sa mândră, amintirile Sale de copil, secole întregi de strămoși legați de alt pământ, pentru a ne oferi nouă, nu numai persoana Sa, dar sacrificiul tuturor strămoșilor Săi. (Aplause prelungite).

Domnilor,

  Spre noi se uită astăzi o oștire, oștirea României, care este moralicește întreagă, este mai mare chiar decât în momentul când întâiul detașament a sfărâmat cu patul puștii piatra de nedreptate la graniță. Atunci, om viu lângă om viu, ea reprezenta numai puterea fizică și încrederea în biruință, astăzi cei vii aduc cu dânșii moștenirea sufletească a celor care au murit pe câmpul de luptă. Precum noi lăsăm la alții averea și numele nostru, aceia care cad pentru țară și viitorul neamului, își lasă sufletul întreg, atât de mare cum era în momentul sacrificiului lor, acelora în mijlocul cărora cad. (Aplause prelungite).

  Tot sufletul oștirii românești se găsește astfel în acei care se întorc astăzi copleșiți de număr, cum au fost copleșiți soldații lui Ștefan străbunul, și gata ca și dânșii să se întoarcă asupra biruitorilor (Aplause). Cel din urmă soldat cu haina sfâșiată de suferințele și răbdările îndelungate față de asprimea naturii și de cruzimea dușmanului aduce în făptura lui morală pe toți aceia pe care nu-i vom mai vedea aievea niciodată. (Aplause)

  Și niciodată steagul românesc n-a fost mai mândru decât în momentul când a arătat celei mai superbe alcătuiri militare din Europa că pot merge țărani fără școală, fără arme moderne, înaintea oștirilor înzestrate cu tot ce o cultură grozavă și înverșunată dă sclavilor înarmați care o reprezintă. (Aplause prelungite)

Iași, 14 decembrie 1916