Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 207

În 2017, teologul și gânditorul secui Nagy Attila, făcea, în paginile revistei CERTITUDINEA, următoarea analiză: „Uneori omul, ca să fie salvat, trebuie să-şi amputeze anumite părţi ale corpului! Câteodată aşa este şi în istorie! După părerea mea, o Ungarie mare în exces ar fi pus în pericol chiar existenţa maghiarimii! Nimeni nu se gândeşte ce s-ar fi întâmplat în cazul supravieţuirii Austro-Ungariei! Oare nu cumva a existat pericolul ca ungurimea să se fi dizolvat în alte neamuri, care erau majoritare în cea mai mare parte a Austro-Ungariei!? Trebuie să fim realişti: Ungaria aşa-numită mare, mult prea idealizată, în mod nerealist, de către naţionaliştii maghiari, nu mai era demult viabilă în sine! Dacă am judeca aşa, am înţelege că Trianonul a venit ca un sfârşit normal, natural, al Imperiului Austro-Ungar şi că durerea şi frustrarea care i-au urmat au fost nefondate! […]. Trebuie să fim loiali Statului Român, căci revizionismul serveşte unei cauze străine, nu cauzei noastre comune! Nu vom câştigă nimic prin revizionism, istoria ne-a arătat-o! Ocupaţia, administraţia horthysta, i-a discriminat pe secui, chiar în secuime! Ungurii sunt cei care ne-au furat identitatea noastră secuiască, asimilând-o cultural în maghiarime, în timp ce, în cea mai mare parte a istoriei noastre, ne-au asuprit! Vitorul nostru, dacă va fi, va fi comun. Dacă nu – nu va fi!”.

Ce ne datorează Ungaria

În istorie nu există însă recunoștință sau recunoașteri benevole. Există doar interese care pot genera relații de pace sau înțelegere. Dar acestea durează numai până când una din părți observă o vulnerabilitate la cealaltă și o taxează fără milă. De aceea, oricât am încerca să acoperim istoria cu mușamaua sloganurilor globaliste ale mileniului trei, nu putem să nu observăm că România a avut, de-a lungul timpului, trei dușmani existențiali: rușii, ungurii și evreii. Spre deosebire de turci, care s-au limitat la aspectul teritorial și economic al dominației, deși ne-am bătut cu ei timp de șase secole, toți cei amintiți au făcut tot ce le-a stat în putință să ne desființeze sau să ne desfigureze identitatea, desi au față de noi datorii profunde. Ungaria, de pildă, ne este datoare din toate punctele de vedere: lingvistic (peste 2.000 de cuvinte din fondul lexical maghiar sunt preluate din limba română), istoric, prin personalitățile emblematice ale ungurimii, preluate și asumate de ei (Ștefan cel Sfânt, Iancu de Hunedoara, Matia Corvin, o mare parte a aristocrației maghiare, care provenea din „pepiniera” nobiliară românească din Maramureș etc.) dar și civilizational-cultural, în epoca modernă a dezvoltării Ungariei. Să urmărim acest aspect oprindu-ne la capitala Ungariei.

Sub „tencuiala” narațiunii oficiale

Budapesta știe să-și joace rolul. Te primește cu fațade aliniate, cu vitralii, cu poduri monumentale și cu un aer de capitală care a fost cândva centrul unui imperiu și nu a uitat acest lucru. Te plimbă pe Váci ca pe o galerie de triumf comercial, te așază la Gerbeaud sub candelabrele unei eleganțe care pare ereditară și îți oferă Dunărea ca pe un decor de operă. Totul pare coerent, organic, „al lor”.

Numai că orașele nu sunt organisme pure. Ele sunt construcții stratificate, iar sub tencuiala narațiunii oficiale se află adesea contribuții pe care discursul național preferă să le simplifice sau să le uite.

Contenciosul româno-maghiar s-a concentrat mereu pe Transilvania. Dar există o altă întrebare, mai incomodă: dacă ne-am întoarce privirea dinspre Ardeal către Budapesta, ce am descoperi? Am descoperi că o parte din prestigiul urban al capitalei ungare se sprijină și pe contribuții românești consistente, vizibile și documentate.

Váci: vitrina civilizației… cu etichete românești

Să începem chiar cu „vitrina” capitalei: strada Váci. Azi e un șir de tentații, ieri era și o arteră de comerț așezată strategic, paralel cu Dunărea, unde mărfurile din străinătate ajungeau cu vaporul și se descărcau în zonă. Acolo, în inima orașului, frații Alexandru și Eugen Mocioni – aromâni de origine – au ridicat în anii 1870 un palat impozant, celebru până azi. Nu e un detaliu de pitoresc etnic. E un semn de putere: să construiești în centrul Pestei înseamnă că nu ești invitat la masă; ești la masă. Și încă într-un mod care îi contrazice pe toți cei ce cred că românul e bun doar la plug. Alexandru Mocioni – parlamentar, filosof, muzician talentat – îl avea ca oaspete frecvent pe Franz Liszt. În palat se țineau matinee muzicale, frecventate de elita capitalei, printre care și directorul Operei din Budapesta. Acesta nu e folclor. E aristocrație culturală. E Europa.

La mică distanță, un alt aromân, Dimitrie Lica, și-a construit locuința care îi poartă numele: Palatul Lica . Avea trei etaje și era cea mai înaltă clădire din piața de la capătul străzii Váci. În plus, familia lui apărea și în povestea unei clădiri-simbol: Gerbeaud. Așadar, românul care vine la Budapesta și își bea cafeaua în mijlocul civilizației ar merita să știe că „civilizația” asta are și coproprietari români, nu doar clopoței pe tejghea și frișcă în fotografii.

De fapt, dacă ar fi să punem o plăcuță discretă, de bun-simț, în câteva puncte ale orașului, ar suna cam așa: „Aici s-au îmbogățit și au investit aromâni. Aici s-au ținut serate românești. Aici s-a plătit și pentru cultura română”. Dar plăcuțele sunt scumpe când nu convine mesajul.

Burghezia românească a Pestei: cine a cumpărat centrul?

Românii ortodocși au fost organizați multă vreme în Pesta de comunitatea aromână, iar românii din Ungaria aproape că nu au avut altă burghezie, îndelung, în afară de cea ridicată dintre ei. Oameni sârguincioși, cumpătați, cu simț economic, cu credință ortodoxă și cu obsesia dezvoltării culturale. Au deținut prăvălii în punctele frecventate ale orașului, au făcut averi, au achiziționat imobile în centrul Pestei. Și nu au cumpărat „la margine”, ci în zonele cele mai scumpe, cele mai vizibile.

Un detaliu care ar trebui să fie, singur, un mic șoc: familia Lica avea 15 imobile, iar familia Mocioni 17. Alături: Nedelcu, Gojdu, Lepora, Derra, Iovanovici, Sina – fiecare cu proprietăți multiple. Multe dintre clădirile ridicate atunci fac și azi parte din patrimoniul imobiliar al Budapestei.

Cu alte cuvinte, dacă unii își permit să ne considere „primitivi”, ar fi elegant să nu o facă stând în chirie morală pe investițiile altora. În general, e greu să dai lecții de civilizație cu cheia de la casa construită și cumpărată cu banii celor pe care îi disprețuiești.

Casa Grabovschi: societăți, femei ortodoxe, Șaguna

Budapesta românească nu înseamnă doar „bani”. E rețea intelectuală și infrastructură de identitate. Atanasie Grabovschi – unchiul viitorului mitropolit Andrei Șaguna – a ridicat o clădire cu valoare de centru cultural pentru intelectualitatea română încă de la începutula secolului XIX. Casa lui e deschisă unor nume precum Moise Nicoară sau Dinicu Golescu. Aici s-a format prima societate a femeilor ortodoxe, aici a locuit, o vreme, nepotul lui Grabovschi, Andrei Șaguna. Iar din această atmosferă comunitară, Șaguna a reușit, în 1864, reconstituirea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania și Ungaria. Nu era un „accident”. Era mecanism. Iar mecanismul se repetă în oraș: societăți, coruri, școli, presă, teatru.

Budapesta ca citadelă românească de cultură urbană

În a doua jumătate a secolului al XIX-lea, românii din capitala Ungariei își organizau manifestările cultural-artistice în direcții clare: școala confesională, societăți literare și culturale, reuniuni muzicale și casine românești, presă și teatru. Au apărut structuri precum: Societatea femeilor macedo-române din Pesta (1815), Societatea „Petru Maior” (1862), Societatea pentru Fond de Teatru Român (1870), Reuniunea meseriașilor români (1902), coruri ale societăților și ale bisericii.

Se țineau „serile artistice”, concerte, „baluri naționale”, serate unde se făceau donații pentru scopuri filantropice. Și unde se țineau? În locuri elegante, în spații de prestigiu: Grand Hotel Hungaria, Jagerhorn, „Arhiducele Stefan”, Vigadó, „Europa”, „Regina Angliei”, „Royal”. Asta e important: românii nu se ascundeau. Într-un oraș care creștea spectaculos (mai ales după unificarea Buda-Pesta-Óbuda în 1873), românii erau prezenți urban, vizibil, organizat.

Când cineva îți spune, astăzi, că „românii n-au civilizație urbană”, arată-i lista aceasta. Nu ca să ceri aplauze, ci ca să oprești mitologia insultătoare. Civilizația urbană se măsoară în instituții, în donații, în viață publică, în artă. Iar Budapesta, în această privință, are un dosar românesc consistent.

Alexandru Mocioni: „atletul libertății” și demnitatea reciprocității

Alexandru Mocioni a fost unul dintre cei mai puternici poli ai istoriei românilor din Imperiul Austro-Ungar: deputat în Parlamentul de la Budapesta, orator redutabil, apărător al drepturilor naționalităților conlocuitoare. Scrisoarea lui către alegătorii lugoșeni (1872) e un rechizitoriu al supremației artificiale, al legilor electorale restrictive, al privilegiilor, al îngrădirii drepturilor. Și are o idee esențială, în plină epocă de tensiuni: lupta nu trebuie îndreptată împotriva națiunii maghiare, ci împotriva politicii guvernamentale dominatoare. Asta nu e slăbiciune; e inteligență politică.

Iar episodul din Casina națională spune totul despre demnitate: Mocioni a fost invitat să subscrie pentru teatrul maghiar; acceptă, dar a cerut reciprocitate – să se subscrie și pentru teatrul român. Refuzat de unguri, Mocioni și-a retras subscrierea. E o scenă simplă, dar perfectă: aici vezi cum se fabrică „civilizația” exclusivistă – prin refuzul reciprocității. Și vezi cum se apără demnitatea – prin refuzul de a finanța un sistem care îți interzice propria scenă.

Sina: Podul cu Lanțuri și Academia – civilizație pe credit românesc

Dacă există un simbol al Budapestei moderne, acesta este Podul cu Lanțuri. Iar aici apare numele aromânului Gheorghe Simeon Sina, susținător al proiectelor contelui Széchenyi. A fost unul din cei mai renumiţi întreprinzători şi bancheri austrieci, membru al Camerei Magnaţilor maghiari, precum şi consul general grec la Viena, în timpul Imperiului Habsburgic. A fost un susţinător al artelor şi al arhitecturii vieneze. Baronul a fost considerat ca cel mai bogat om din Austria după familia Rothschild. El a fost acționar principal și finanțator major al Podului cu Lanțuri. Construcția a fost inaugurată, simbolic, chiar în ziua de naștere a lui Sina (20 noiembrie 1849). Găsim numele lui Sina printre sponsorii Muzeului Naţional, ai Teatrului Naţional, ai Cazinoului Naţional, ai bazilicii Sfîntul Ştefan, dar şi printre fondatorii şi sponsorii unor orfelinate, creşe, spitale, bănci, societăţi de asigurări din Pesta. I s-a decernat titlul de cetăţean de onoare în Buda, Arad şi Seghedin. Numele său a rămas înscris şi în lumea literară şi ştiinţifică. Editarea ziarului Budapesti Szemle a pornit cu sprijinul lui. De asemenea, el a fost mecenatul şi abonatul publicaţiilor româneşti din Pesta şi din Viena.
Numele lui Sina e încrustat pe pilon cu litere de aur, alături de cel al lui Széchenyi. Iată o propoziție în piatră: civilizația Budapestei are și semnătura românească.

Și mai putem adăuga: Palatul Academiei Ungare de Științe – citadelă a culturii maghiare s-a ridicat pe baza unei donații uriașe: în 1858, baronul Simeon Sina a donat 80.000 de forinți, prima și cea mai mare contribuție pentru edificiu. Când Budapesta și-a ridicat instituțiile simbol, românii au fost cei care au plătit fundația.

Iuliu Todorescu: cartea ca testament al unei conștiințe

În Biblioteca Națională Széchényi există Fondul de carte Todorescu, una dintre cele mai valoroase donații particulare. Iuliu Todorescu, născut la Budapesta, jurist, poliglot, colecționar pasionat, a restaurat și a legat cărți cu o grijă aproape sacră. După moartea lui (1919), văduva a donat colecția bibliotecii, împreună cu mobilierul și cu plata restaurărilor. Rezultatul: sute de tomuri rare, multe românești, un fond de patrimoniu uriaș, în inima bibliotecii naționale. Pe casa în care a locuit există o placă bilingvă.

Asta este o altă formă de civilizație: nu cea clamată, ci cea construită. Nu „noi am fost mari”, ci „noi am lăsat ceva în urmă”.

Șincai și tipografia din Buda: munca din biblioteci, lupta cu cenzura

Budapesta românească e și a celor care au stat în biblioteci până la epuizare. Gheorghe Șincai a lucrat la Tipografia din Buda, unde a încercat să tipărească „Hronica românilor și a mai multor neamuri în cât au fost ele amestecate cu românii, cât lucrurile, întâmplările și faptele unora față de ale altora nu se pot scrie pre înțeles, din mai multe mii de autori, în cursul a treizeci și patru de ani culese”, ca supliment la Calendarul de Buda. A fost oprit însă de cenzură. Simţindu-se marginalizat, în anul 1812 şi-a dat demisia şi s-a mutat la familia Vass, la Sinea, unde a fost angajat ca perceptor. Aici i s-au creat condiţii prielnice continuării şi redactării operei sale. Hronica însă nu a putut vedea lumina tiparului în timpul vieţii autorului, fiind apreciată de cenzură ca subversivă. Programul lui zilnic – trezit la patru dimineața, biblioteci, manuscrise, corectură, muncă până seara – e o lecție despre cum se face o cultură națională când nu ai un stat care să ți-o servească pe tavă. Şincai avea relaţii de specialitae şi personale cu mulţi scriitori maghiari ca Kornidesz Dániel, Benkő József, Hadik Anrád, Pray György şi alţii. În locuinţa sa din Buda au poposit de mai multe ori prietenii săi maghiari pe care i-a vizitat la rîndul său.

Gojdu: când diplomația devine jaf oficial

Și totuși, dacă ar fi să alegi un singur capitol care arată cum se poate transforma civilizația în cinism, atunci acesta este Gojdu.

Emanuil Gojdu – om format în imperiu, român ortodox, patriot lucid – își exprimă într-un text emoționant recunoștința față de statul maghiar pentru protecția primită și pentru ascensiunea sa socială, dar își afirmă în același timp identitatea: „am cărunțit ca un român de omenie”. Acest echilibru moral – loialitate față de patria adoptivă și fidelitate față de neamul său – ar merita statuie.

În schimb, ce a primit înapoi? A primit ceea ce primesc de obicei testamentele incomode: atac, manevră, împingere la margine, reinterpretare, și – în final – tentativa de a face dintr-o destinație precisă o pradă negociabilă.

Aici trebuie spus pe șleau, fără panglică: două state – Ungaria și România – și-au permis să trateze o avere privată ca pe un tort diplomatic, de parcă testamentul ar fi fost o notă de subsol, iar voința testatorului – o recomandare opțională. Să ne înțelegem: nu discutăm despre un bun „al statului”, nu discutăm despre un fond public fără stăpân. Discutăm despre o avere privată cu o destinație clară, născută dintr-o conștiință morală și dintr-o dorință precisă de a sprijini o comunitate.

Iar când două aparate de stat se așază la masă și „împart” ceea ce nu le aparține, avem numele corect al faptei: confiscare prin fraudă. Cuvintele frumoase – „acord”, „soluție”, „compromis”, „pragmatism” – nu schimbă realitatea morală. Dacă eu las prin testament o bibliotecă unei școli, iar doi vecini hotărăsc să-și împartă rafturile, nu e „diplomație”: e furt.

Mai grav: în asemenea cazuri, nu doar că se fură. Se fură în numele legii. Se pune sigiliu pe hoție și i se spune „rațiune de stat”. Și astfel, statul – care ar trebui să fie gardianul dreptului – devine complicele încălcării lui. Iar „destinația precisă” a unei averi e aruncată la gunoiul convenienței.

Există o replică profetică atribuită unui martor al testamentului: din tot testamentul acesta „nu se va alege nimica”. Spusă atunci, părea exagerare. Spusă azi, pare diagnostic. Pentru că marea dramă a moștenirii Gojdu nu e doar juridică; e morală: cum să mai ceri oamenilor să creadă în instituții, când instituțiile negociază peste mormânt voința unui om?

Pomuț, școala, tipografia și „circulația” cărții românești

Istoria românească a Budapestei nu e numai a marilor finanțatori și proprietari; e și a celor care au făcut legături între comunități, între generații, între idei. Gheorghe Pomuț (născut la Gyula, 1818) termină dreptul la Pesta, funcționează ca procuror regal, își deschide birou de avocat. În capitală păstrează legături strânse cu aromânii Eftimie Murgu, Atanasiu Grabovsky, Emanuil Gojdu – și sprijină tipărirea cărților românești la Tipografia din Buda. Lista prenumeranților trimisă „prin d-l Gheorgh Pomuț” pentru o lucrare (Macrobiotica lui Pavel Vasici) e un document de sociologie culturală: Gojdu, Derra, Grabovschi, studenți juriști români. Un oraș devine românesc și prin astfel de gesturi mici, repetate: o carte comandată, plătită, adusă, răspândită.

Dincolo de carte, Pomuț a sprijinit carierele unor români: a intervenit pentru alegerea unui cantor român la biserica greco-românească din capitală, l-a ajutat pe Teodor Papp să fie ales și să slujească opt ani. Apoi, în 1848, s-a alăturat cercurilor progresiste, înclinând spre Partidul Radical, și a participat la revoluție, mobilizând români din Giula și Chitighaz să se înroleze. Ulterior, ajuns în America și trimis  consul în Rusia, l-a convins pe țar să vândă Alaska americanilor.

Final: lecția Budapestei, între ironie și memorie

Da, avem un contencios istoric cu Ungaria pe tema Transilvaniei. Iar Budapesta ne disprețuiește și ne provoacă să reacționăm. Și atunci ironia devine inevitabilă: când ni se spune „voi sunteți primitivi”, răspunsul corect nu e plânsul, ci inventarul. Primitivul nu construiește palate pe Váci și nu organizează serate la Vigadó. Primitivul nu finanțează Podul cu Lanțuri și nu donează zeci de mii de forinți Academiei. Primitivul nu lasă biblioteci naționale moștenire și nu ridică fundații pentru educație. Primitivul nu stă în biblioteci la patru dimineața ca să scoată din manuscrise o istorie interzisă.

Budapesta, privită cu ochiul românului care știe să caute, e un paradox frumos și dureros: un oraș care ne-a găzduit elitele, ne-a primit banii, ne-a folosit energiile, dar ne-a „răsplătit” cu ingratitudine. Dar piatra rămâne. Numele rămân. Actele rămân. Dar, pentru un dialog onorbil, noi nu trebuie să le uităm.