Autor: DUMITRU IONCICĂ

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 170

În Mențiunea introductivă  a volumului  lui Lucian Costi, Limba română, nașterea și falsurile istorice din 2016, regretatul Gabriel Gheorghe  evoca niște pasaje din India antică, cercetarea savanților de la Universitatea din Cambridge, referitoare la populația albă care acum patru mii cinci sute de ani a început făurirea civilizației indiene și la similitudinile dintre limba sanscrită și limba română. Aceste pasaje echivalau atunci cu niște noutăți istorice șocante pentru cititorii români. S-a întâmplat ca anul acesta  să apară volumul bilingv al acestei cercetări, la Editura Uranus, Arienii din Carpați și cultura vedică. Două miracole,în care  aceste lucruri sunt tratate pe larg.  Acum apare și volumul doi  al cărții aceluiași Lucian Costi, Româna, limba vechilor cazanii. Așa le-a potrivit  bunul Dumnezeu. În primul volum aveam o strălucită demonstrație a autorului că  echipamentul lingvistic al religiei ortodoxe române este străvechi românesc și  nu aparține slavilor, așa cum  se susține pe toate drumurile academice, iar limbajul și  terminologia reprezintă o fraudă istorică de mari proporții a rușilor.

Să ne reamintim că, în cărțile sale, Lucian Costi arată că limba română  nu este doar un mijloc de comunicare, ci  o creație care ajută la înțelegerea lumii  și constituie un sistem pe care nu-l cunoaște nici o limbă europeană în ce privește formarea cuvintelor. Cuvintele sunt compuse din morfeme stem, fiecare cu un sens, din a căror îmbinare rezultă cuvântul și familiile de cuvinte ale căror înțelesuri multiple alcătuiesc un sistem  de cunoaștere universală cu dimensiuni spațiale, temporale și obiectuale. Elementele sistemului se află în corespondență între ele. Este un ADN lingvistic. Niciun tratat de lingvistică din lume nu seamănă cu ce face Lucian Costi.

Ca să înțelegem acest sistem, e bine să vedem, foarte pe scurt, cum s-a ajuns aici, care e drumul și condițiile lui.

a) Forța  și productivitatea silabelor. Româna are peste 900 de cuvinte din vocabularul de bază care sunt monosilabice. Aceasta este o proprietate organică internă care generează  productivitate și ușurință în comunicare și memorizare. Gradele de rudenie se definesc prin reduplicarea unei silabe formată dintr-o consoană și o vocală: tata, mama, bebe,  nene, nana, baba, țața, gaga, la fel  actele fiziologice esențiale: papa, pipi, caca. În aceeași categorie intră și cuvintele de origine onomatopeică, care au generat în română peste două mii de cuvinte.

b) Structura moleculară. Constatările de mai sus, aparținând lui Gabriel Gheorghe, Lucian Iosif Cueșdean, Petre Morar și alții i-au sugerat lui Lucian Costi  ideea structurii moleculare a limbii române. Pe de altă parte, o observație a unui învățat american, John Noble Wilford, cum că  înainte de  Grecia și Roma sau chiar de Mesopotamia și Nil, în Valea Dunării de Jos „trăia un neam de oameni care era mult avansat  față  de timpul acela în artă, tehnologie și comerț”, ei bine, această observație a avut un rol decisiv  asupra gândirii autorului nostru, generându-i prezumția  de originalitate absolută a limbii noastre. Înarmat astfel, s-a apucat de treabă.

c) Diferențerea și profunzimea codurilor. Un cod este o grupare de sunete care definește una sau mai multe sfere conceptuale. Există coduri vocalice, de exemplu O*  ( de unde descind cuvinte ca oi, oaie, O! Tu Doamne) și coduri având una, două, trei, uneori patru consoane cărora li se adaugă vocale, cum e de pildă codul V*L, din care derivă particula  vul pe care o regăsim în  vul-pe, vul-tur,vul-can. Codurile nasc particule fundamentale de construcție (PFC) care sunt pietrele de temelie ale multitudinii cuvintelor limbii. Particulele pot avea semnificații algebrice de natură binară, plus/minus, ca de pildă lele (+mândră)/-lele (-pui de lele), frig/frige, val/vale, van (+bolovan) –van /-în van, în zadar).Toate codurile  din care sunt formate cuvintele românești au câte un înțeles care potențează  înțelesul cuvântului și contribuie la istoria sa. Indiferent că sunt concrete sau exprimă o  abstracțiune,  că sunt  legate de sentimente, de obiceiuri, de credință sau de matematică, ele alcătuiesc sisteme complexe, familii de cuvinte  care uneori sunt alcătuite din toate aceste elemente care îi conferă limbii române un caracter organic și  universal […].

Redăm în cele ce urmează, cât se poate de succint, un singur exemplu, din câteva sute.

             „Slava”, cuvântul furat și restituit ca moștenire slavă!

Aici avem  o noțiune fundamentală în vocabularul principal al termenilor abstracţi ai limbii noastre. Vechimea sa neîntreruptă în limbă se măsoară cu mileniile. Este o nestemată preţioasă în diadema coroanei vorbirii româneşti către Dumnezeire. Demonstrația pe care o face autorul în privința originii străromâne a termenului este absolut magistrală. O vom  reda foarte pe scurt.

Slava nu este  nici rusă,  nici ucraineană cum vor unii, este doar  românească.

Slavă e poate cel mai năpăstuit cuvânt românesc, pentru că faima lui a fost aşa de mare în vremurile de demult, când a fost preluat de alte limbi care l-au ridicat la rang de folosire majoră, pecetluindu-i soarta iar, mai apoi, după ce ele au prins putere şi trufie, s-au întors cu furie şi înverşunare împotriva limbii române.  Din acele vremuri, vorba noastră veche a devenit ea însăşi o cenuşăreasă la ea acasă, din aversiunea instinctivă a vorbitorilor de română pentru neprietenii străini care au ridicat-o în slăvi.  Slava este unul din cuvintele extraordinare ale limbii noastre, aflat în primejdie de a dispărea din limbă, din raţiuni politice.

Dicționarele academice îi atribuie o etimologie slavă, falsă și mizerabilă. Trecând peste faptul că acest termen exista și în latina clasică în forma salva, trebuie subliniat că  slava era și în avestică și sanscrită.

În sanscrită se spune śrávas pentru faimă, glorie, slavǎ.  Din observaţia profesorului Robert Beekes, rezultă că śrávas s-a pronunţat slavas într-o versiune mai veche a sanscritei din zona Rajastan (Rege stat, adică stat regal), înainte ca tratamentul de schimbare a valorii lui l cu r să apară în grupul indo-iranian.  Or asta ne duce la o pronunţare identică cu cea din română.  Pe baza numeroaselor corespondenţe de vocabular între română şi vedică-sanscrită dovedim că termenul slava exista spus la fel şi în româna de acum 3.500 de ani, adică era în limba noastră încă dinainte de roirea populaţiilor ariene din Spaţiul Carpatic în Iran şi India de Nord.  Nu există nicio atestare de limbă sclavină („slavă”) mai veche de 1.100 de ani, deci nu se poate proba sub niciun chip prezenţa în acel grup de limbi a vorbei slava mai înainte de a fi fost ea rostită în româneşte.  Dogma oficială după care slava e originar din limba sclavină este infirmată de probe. Iată de ce este important să adoptăm unanim numele de limbi sclavine, nu slave, popoare sclavine, nu slave, spre a diferenţia numele acelor grupări de vorba strict românească de slava, spre a o salva de nimicire, căci e o vorbă pur românească.  După Robert Beekes, slava nemuritoare se zicea áksitam srávas în sanscrită, slava mare máhi śrávas, corespunzând în gr.v cu kléos áphthiton, respectiv mega kléos.  Grupul sl era redat prin kl în greaca veche!  Pronunţarea pentru kléos din elină era sléosîn faza arhaică a acestui grai.  Sléos este mai bine înrudit cu slava.  Întrezărim că apare confirmarea rostirii slavei asemănător ca în română în limbi care au avut tangenţe cu româna ultraarhaică.  În avestică avem vohu sravah pentru faimă bună, slava bună. Iată că vorba noastră slava este atestată în ambele reprezentante străvechi ale grupului indo-iranian, sravah în avestică şi śrávas în sanscrită, ceea ce ne conduce să afirmăm că slava e un cuvânt foarte vechi în româneşte, deoarece se aliniază unor termeni specializaţi de natură religioasă din grupa ariană de răsărit (indo-iraniana). A se nota că în cele două limbi ariene de răsărit consoana finală a termenului e incertă, ba h, ba s, ceea ce spune că tema nemişcată a cuvântului era ca în română, srava, pronunţat străvechi slava. 

Slava este clădită din două morfeme, sl’ şi ava.  Sl- este un modulator desemnând desfacerea, deschiderea, propagarea temei conţinută în particula următoare alipită, în acelaşi mod ca în sl-ob-od, unde sl- semnifică dezlegarea de constrângerea od care înlănţuieşte ob.  În sl-ava, grupul sl- ne comunică dezvăluirea, slobozirea unei viziuni de valoare cerească -ava, care altfel ar fi ascunsă privirilor omeneşti.  Prin morfemul -ava, slava primeşte conotaţiile dimensiunii sacrale, ascendente, exprimând însuşiri proprii ale Lumii de Sus şi ale persoanelor ajunse acolo.  Slava este ceea ce au experimentat apostolii care erau prezenţi la Preobrajenie, la Schimbarea la Faţă a Domnului.  Lumina necreată este şi ea parte din acelaşi concept de slavă. 

Morfemul ava nu mai există de sine stătător în limbă şi pare a defini tot ce depăşeşte puterea simţurilor omeneşti de a percepe, mergând pe axa pozitivă, tot ce prilejuieşte o stare de beatitudine. Particula ava s-a păstrat ca termen separat în latină sub forma ave, în special cu înţelesul de salut, uneori cu sensul de măreţie, când era adresat personalităţilor sau conducătorilor.  Dar  Ave Maria din latina bisericească pune pe acelaşi plan morfemul ava din slava, iar   Slavă Mariei! este echivalent cu Ave Maria, semantic şi fonetic.

Titlul original: „Româna în împărăția limbilor lumii” – prefața la volumul II al cărții Româna, limba vechilor cazanii de Lucian Costi, apărută recent la Editura Uranus (extrase).