Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 132

Am urmărit cu atenție prestația generalul Ioan Talpeș la emisiunea Ancăi Alexandrescu, „Culisele statului paralel”. Are un stil specific profesiei care l-a consacrat (director al Servicului de Informații Externe – SIE, în perioada 1992-1997): alunecos, aluziv, ritos, intimidant. Ai senzația că e strivit de greutatea  informațiilor pe care le deține dar nu le poate spune. Și poate chiar le deține. Și, poate, pe unele, chiar nu le poate divulga. În privința celor rostite, atunci când o face explicit (și o face tot pe jumătate, adică la nivel de enunț, fără demonstrație), poate fi extrem de toxic și am să explic îndată de ce. Printre multele afirmații făcute pe jumătate sau pe sfert, la emisiunea amintită, a rostit una gogonată: „România nu a obținut Transilvania, ci I-A FOST DATĂ!”. La o asemenea afirmație, făcută la o emisiune de mare audiență, telespectatorii ar fi meritat, cred, niște argumente, pe care generalul nu le-a expus. Au făcut-o, înaintea lui, Dan Alexe și Lucian Boia și au fost lamentabile pentru orice istoric serios. În plus, tendențioase și programatice, ambii fiind niște „istorici” cultivați de Sistem. În ceea ce-l privește pe generalul Talpeș, singura scuză, pentru subversiva sa afirmație, ar fi necunoașterea momentului 1918. Numai că „prezumția” de ignoranță nu poate fi aplicată în cazul său, deoarece nu numai că este absolvent al  Facultății de Istorie din cadrul Universității București (1970), este și cercetător științific principal gradul II (1980)…

Așadar, cine ne-a dat Transilvania, domnule Talpeș? George Clemanceau, Woodrow Wilson, Lloyd George?… Poate contele Pál Teleki?… Tratatul de la Trianon?…

Dar Rezoluția de la Alba Iulia nu se pune? Citez aici cuvintele unui alt cercetător istoric, Mircea Dogaru, mai mare în grad academic decât dumneavoastră (este cercetător principal gradul I și expert istoric al Uniunii Camerelor Experților Europeni), deși mult mai mic în grad militar (este doar colonel): „Precizându-i-se caracterul reprezentativ, consultativ și implicit de constituantă, Adunarea Națională a fost convocată, prin anunțul din 20 noiembrie, pentru data de 1 decembrie 1918 la Alba-Iulia. În număr de 1.228, delegații au fost aleși în mod democratic, în cadrul circumscripțiilor electorale locale sau al organizațiilor tuturor partidelor politice, asociațiilor și organismelor economico-financiare, culturale, religioase și militare, primind fiecare mandatul susținerii Unirii „acestor români și a teritoriilor locuite de dânșii cu România”. Pentru protejarea și susținerea delegaților, peste 130.000 de locuitori ai tuturor localităților românești cuprinse între Tisa și arcul carpatic s-au deplasat la Alba Iulia, constituindu-se într-o uriașă adunare de obște reprezentativă, care a certificat decizia de unire, în conformitate cu principiul autodeterminării, drept autentic act de voință națională […]. Votul în unanimitate al delegaților a constituit baza juridică, legalizarea actului, enunțat de președintele Gheorghe Pop de Băsești: „Adunarea Națională a Poporului Român din Transilvania, Banat și părțile Ungariei (Partium – n.n.) a primit rezoluțiunea prezentată prin Vasile Goldiș în întregimea ei și astfel unirea acestei provincii românești cu țara-mamă… este pentru toate veacurile decisă!” […].

Din punct de vedere juridic așadar, Unirea teritoriilor românești din fost monarhie dualistă cu patria-mamă, decretată de Adunarea Națională Constituantă de la Alba-Iulia, necondiționat, în baza dreptului inalienabil al românilor din respectivele teritorii la autodeterminare și suveranitate națională, a fost cu un an și șase luni anterioară semnării tratatului de pace româno-ungar, un act legiferat, legalizat […].

Privită în lumina dreptului internațional, având caracterul unui plebiscit, național și reprezentativ, menit să permită manifestarea voinței colective (fundamentul cel mai puternic și titlul de drept necontestat al oricărei alcătuiri statale), Adunarea de la Alba-Iulia a consacrat ca act juridic cu valoare de drept internațional, cu aceeași valoare, așadar, ca și Tratatul de Pace de la Trianon, istorica DECLARAȚIE DE UNIRE. Astfel calificată pe plan juridic, internațional, Adunarea apare ca o formă populară de consultare neprescrisă de vreun act juridic internațional, având o valoare sporită, în ordinea morală și juridică față de simpla consultare la o zi determinată și impusă printr-un angajament prealabil […].

Caracterul de drept public al Adunării de la Alba-Iulia a fost în întregime admis și de dreptul internațional public, de Conferința de pace și de stipulațiile tratatelor de pace […]”.

Parcă l-aș crede pe colonelul Mircea Dogaru, nu pe dumneavoastră, domnule general! În 1916 România a mobilizat 750.000 de bărbaţi, dintre care 535.706 au fost ucişi, răniţi, luaţi prizonieri sau au dispărut. Nici asta nu face parte din prețul reîntregirii? Nici eliberarea Ungariei de sub ocupația lui Béla Kun, în 1919 și, practic, salvarea Europei de bolșevism?

Poate ungurii să fi primit o țară, domnule general, nu noi, românii. Pentru că, după înfrângerea de la Mohacs din 1526, Regatul lui „Szent István király” a devenit pașalâc (Transilvania, nu), apoi teritoriu austriac, apoi partener secund în Imperiul Austro-Ungar. Dar stat de sine stătător, cu hartă proprie și capitală proprie, ungurii n-au mai avut de la 1526 până la 4 iunie 1920 (Tratatul de la Trianon). Ar trebui să fie recunoscători pentru această restituire. Dar ei nu cunosc acest sentiment… Deci, de la cine am primit Transilvania, domnule Talpeș?