Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 171

Cum incredibilul devine de necrezut

Multe spitale poartă nume de sfinți. Se induce speranța că ocrotitorul sau ocrotitoarea cu nimb ajută bolnavii să părăsească mai repede patul de suferință. Întrebarea e: încotro?

          Nu e ușor să decizi la răscrucea dintre a fi sau a nu fi. Parafrazată excesiv, adesea ca o glumiță, marea întrebare a prințului Hamlet a cam fost împinsă în derizoriu. Greșit! Dilema va exista veșnic și puternic. Apare în fața conștiinței când ne așteptăm mai puțin.

          S-a zvonit că două doamne doctor de la Spitalul „Sfântul  Pantelimon” ar fi grăbit sfârșitul unor pacienți muribunzi. Că le opreau administrarea unei substanțe ce previne stopul cardiac. „Incredibil!” – au exclamat cei ce lansaseră bănuiala. „Incredibil” – au replicat cei care puneau la îndoială dezvăluirea. „Incredibil” – am spus și, noi turmentați de rafalele zilnice de „incredibil” care ne fac dependenți de drogul senzaționalului iar marele INCREDIBIL abia urma. Gălăgia civică i-a determinat pe procurori să scormonească tevatura. Le-au arestat pe doctorițe și le-au inculpat pentru omor deosebit de grav cu premeditare. Când aude de o asemenea acuzație, profanul fuge cu gândul la schingiuirea victimelor, la profanarea cadavrelor, la canibalism sau la alte detalii cutremurătoare, chiar și pentru curiozitatea celor avizi de morbid. Totuși calificarea juridică este corectă chiar dacă faptele – așa cum sunt prezentate – s-au petrecut suav, cu delicatețe, bune intenții și chiar argumente.

          Arma nu putea fi asociată cu crima, ci cu speranța. Se numește jnjectomat. Conceput la nivelul erei digitale, picură în venele celui ce trebuie salvat, cu maximă precizie și neabătută monitorizare, medicamentele salvatoare. Substanța în discuție e și ea o reușită a industriei farmaceutice. Copiază natura când aceasta acordă ultima șansă. E vorba de adrenalina pe care ne-o recomandă apologeții semidocți ai senzațiilor tari. O generează spontan organismul când inima obosește și dă să se oprească. Chimiștii au sintetizat-o, completându-i denumirea cu adaosul drăgălaș Nora. Când inima pacientului de la terapie intensivă, aflat cu un picior în groapă, tinde să stea sau chiar își încetează bătăile, se injectează  noradrenalină. Inima zvâcnește din nou, pentru un minut, o oră, o zi sau… cine știe?…

          Pare o poveste frumoasă despre lupta pentru fiecare licăr de viață, despre necapitularea în fața morții, despre devotamentul medical. Atenuează angoasa efemerității, hrănind iluzia că, din prelungire în prelungire, cine știe?, poate amâna inevitabilul  până ce ne va uita. Practic însă, problema se pune în alți termeni. Secția de terapie intensivă e ca o sală de așteptare la capătul liniei. Mai simandicoasă, dar duhnește a morgă. Cei aflați în trecere nu se mai află în legătură obișnuită cu omenosul personal ce se străduiește să-i facă bine. Ochii lor nu mai imploră, sunt inerți, buzele lor nu mai șoptesc înduioșător sărut mâna, sunt încleștate pe muștiucul intubației. Progresele terapeuticii nu-i fac mai vitali pe cât îi fac mai încăpățânați să trăiască. Și asta creează aglomerație.

La Spitalul Sfântul Pantelimon sunt 25 de paturi în secția de resort. E întotdeauna aglomerată. Muribundibilii (cum le-ar spune geniul echivocurilor Traian Băsescu), mai ambițioși chiar și în comă, țin paturile, cu instalațiile de rigoare, blocate pentru alții ce așteaptă cu disperare în saloane sau pe lângă camera de gardă. (Disperarea e a aparținătorilor, că ei, săracii…)

          Se ivește dilema: sunt toți comatoșii la fel? Iar dacă unii sunt mai mult și alții mai puțin epuizați biologic, rămâne valabilă regula primul sosit, primul servit, ca la hoteluri? Cu noradrenalină și cu toate celelate? Ori se poate încerca o…

          În fața cuvântului pe care n-am cutezat să-l scriu – selecție – întreaga noastră filosofie de până acum înțepenește. Paliativele științei medico-farmaceutice își inversează valoarea. Hotarul precis dintre viață și moarte se estompează ca o fâșie de frontieră năpădită de lăstăriș. Vechile criterii ale decesului – la început bătăile inimii, apoi moartea cerebrală – nu se mai potrivesc cu aparatura și terapia capabile să lungească existența aparentă. Invocarea noțiunii de epuizare biologică devine dificilă. Apare un mare conflict de speranțe între aparținătorii suferindului și aparținătorii celorlalți suferinzi, lipsiți de logistică. Procedurile medicale sunt fără răspuns la noua dilemă: salvează un om sau o legumă? S-a pretins că, bulversată de concurența pe dotări între cei care așteaptă externarea fatală și cei care nu și-au încercat încă ultima șansă, una dintre doctorițe se plângea prietenului ei, medic militar: Cine sunt eu s-o las pe Nora să decidă în locul lui Dumnezeu?

          Ca orice frământare de nerostit, dilema a fi sau a nu fi, ivită la căpătâiul celui aproape dus dintre noi, genera sfială și crea eufemisme. Cică despre cei cărora li se reducea doza de nora sub limita supraviețuirii se spunea îi lăsăm. Celor transferați în salonul ultimei șanse li se spunea admiși. O martoră a declarat că uneori se abțineau chiar și de la asemenea cuvinte blajine. Întrebarea rezulta din priviri: „Ce-i cu el? Nu l-ai lăsat?”.

Doamnele doctor îi preferau pe admiși, doamnele asistente îi preferau pe cei lăsați. Opțiunea era diferită pentru că orice nou admis presupunea mai mult efort (schimbatul lenjeriei, manevrele de intubare etc) pe când pentru cei lăsați nu trebuia decât să-i lași. De aici și dueluri terapeutice. Doctorița micșora doza în injectomat, asistenta i-o mărea la loc, prin perfuzor. Balamuc.

Disputa profesională subterană reflecta și diferența de gândire existențială. Asistentele erau mai dependente de morala tradițională, mai superstițioase, doctorițele de morală modernă, mai pragmatică și tot mai influențată de neo-malthuzianism. Ambele concepții decurg din dualismul naturii umane. Dintotdeauna, omul a proclamat energic că viața e bunul cel mai sfânt, dar dintotdeauna i-a plăcut să ucidă. Nu e vorba numai de urmașii lui Cain, cei cărora le lipsește amigdala galbenă a milei, descoperită pe zona fronto-parietală dreaptă a sublimului nostru creier. E vorba de fantezia de a găsi motive să ucizi instituționalizat, de la aplicarea legii talionului în antichitate, trecând pe lângă scaunul electric pus în priză după sofisticate proceduri, până la zgândărirea perpetuă a pericolului nuclear. Homo homini lupus est – proclama sec Thomas Hobbes, dar acum e vorba de altceva. De un Ianus apărut la limita dintre viață și moarte. O față e convențional umanistă, cealaltă aparent câinoasă. Pe care o preferăm?

Greu de răspuns, mai ales după catastrofa deontologică a Pandemiei. Epidemia de covid, isterizată de interesele mercantile ale negoțului cu vaccinuri, de socotelile corupte ale achizitorilor pe bani publici și de viclenia stăpânitorilor de a simula o alertă de docilizare globală, a schimbat perspectiva sfârșitului de viață cu demnitate și compasiune. Spitalele deveniseră aproape în integralitatea lor secții A.T.I., dar nu pentru salvarea pacienturii, ci pentru înmagazinat până la momentul ambalării în sacul de plastic. Spaima a înghețat sufletele, în frigul cărora s-a instalat indiferența.

E posibil ca, tăbăcită în lupta inegală cu neființa, micuța comunitate profesională patronată de Sfântul Pantelimon să fi reacționat și ea după legile nesimțirii, prin bârfă și bășcălie. Când ieșea la o țigară, caracuda comenta picanteriile cu injectomatul, iar doctorița bănuită că subdozează era numită hâtru Doamna cu coasa. Dacă porecla ar fi meritată, atunci ministrului sănătății ar trebui să i se spună Domnul cu secerătorile. Medic și el, chiar dacă de laborator, Alexandru Rafila a procedat în aceeași logică atunci când a refuzat cu de la sine putere aplicarea Legii privind nevoile canceroșilor. În afara analfabetismului constituțional, atitudinea câinoasă pilduiește concepția despre soarta bolnavilor confruntați cu moartea, lipsa lor de importanță în raport cu criteriile logistice sau bugetare.

Crima formală din logica juridică apare ca o frământare neajutorată în logica existențială. Trăită sincer de medicii implicați, dilema atinge nivelul disperării. Medicul militar confident al doctoriței implicate, care își punea același fel de întrebări, a încercat să se sinucidă după ce a izbucnit scandalul public. Un alt medic vestit, de la complexul spitalicesc Fundeni, care încercase să studieze riguros dilema, a sfârșit tot prin suicid. Soluțiile lor tragice arată dimensiunea contradicției apărute între știință și conștiință. Ea nu poate fi rezolvată făcând să prevaleze un șir de argumente în defavoarea celuilalt șir de argumente. Altminteri se deschide Cutia Pandorei. S-ar trece de la marea eroare a antropocentrismului, la eroarea și mai mare a antroponihilismului.

 2,036 total views,  31 views today