Autor: VASILICĂ MILITARU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 176

În „Discursul ţinut în ședinţa Senatului de la 10 octombrie 1879 cu ocazia revisuirei art. 7 al Constituţiei“, Vasile Alecsandri descria Poporul român.

„Ce vedem azi pe scena acestei părţi de lume ce se numește România?

Vedem un Popor blând, generos, ospitalier, inteligent, iubitor de progres, apt a se asimila cu naţiile cele mai civilisate, tolerant în materie de religie; un Popor care în timp de mai mulţi secoli de restrişte, de lupte crâncene a știut, prin o politică dibace şi prin vitejia lui, să’şi păstreze naţionalitatea şi să’şi scape moşia de poftele nesăţiose ale puternicilor săi vecini; un Popor care, într’un număr mic de ani, a operat cu linişte în sînul țărei sale reforme sociale de acele care la alte naţii au pus sutimi de ani ca să se introducă prin torente de sânge; un Popor care s’a afirmat în ochii lumei şi prin calităţile spiritului, şi prin calităţile inimei, şi prin desvoltarea intelectuală şi prin bărbăţia sufletului: Poporul Român! stăpân pe o ţară frumoasă, mănoasă şi menită prin posiţia ei de a fi pridvorul templului civilisaţiei moderne la marginea Orientului încă barbar.

Acest Popor a avut din vechime şi până în zilele noastre soarta cea mai stranie, cea mai periculosă pentru existenţa sa naţională, fiind o colonie latină perdută între alte mari ginte de sânge străin. Vecinic el s’a găsit față cu un nou duşman, cu o nouă ameninţare! […]. Când cu sălbaticele hoarde de la Nord, când cu torentul Asiatic ce a inundat o parte din Europa orientală, când cu nenumăratele încercări de cotropiri ale vecinilor lui, Tătari, Unguri, Poloni, etc, când cu otrava corosivă şi demoralizatoare a Fanarioţilor, când cu braţul apăsător al protectoratului rusesc, şi câte alte calamităţi isvorâte din întru şi din afară […]. Şi bietul vultur românesc, prins în lupte gigantice şi seculare, deşi a perdut două pene scumpe din aripele lui, una peste Carpați şi alta peste Prut, a eşit învingător a relei soarte ce l’a persecutat, cu inima întreagă, cu capul teafăr. În fine, el a dat piept cu Turcul care’l ţinea în vasalitate de 400 de ani, şi-a recâştigat independinţa vitejește, atrăgându’şi laudele Europei, şi când sărmanul se credea scuturat de greutatea nenorocirilor, când se credea intrat într’o viaţă scutită de griji şi de lupte, iată că se găsește față cu o nouă ameninţare, față cu o nouă cumpănă, față cu năvălirea Israelită. Şi, ce’i mai îngrijitor pentru el, față cu un verdict european, un verdict ce pune în pericol viitorul lui, naţionalitatea lui, şi chiar avutul său strămoşesc, moşia lui! […].

Iată cum se esplică această modernă… nu zic cruciadă, termenul nefiind potrivit cu judaismul… voiu zice dar: această modernă judaidă. Ţara e frumoasă, îmbelşugată; ea are oraşe mari, drumuri de fer, şosele, instituţii desvoltate; şi un popor cam neprevăzător, ca toate popoarele de viţă latină. Ce’i mai uşor de cât a se substitui locuitorilor acestei ţări, şi de a face din ţara întreagă o proprietate Israelită? Dacă este acesta planul năvălitorilor de astăzi, precum tot ne induce a o crede, el probează încă o dată spiritul întreprinzător al neamului israelit, şi departe de a merita un blam, el e de natură a’i atrage lauda şi admirarea omenilor practici.

Blamul s’ar cuveni nouă, Românilor, dacă prin nepăsarea noastră, sau prin aplicarea unor fatale şi absurde teorii umanitare, am da înşine o mână de ajutor la îndeplinirea acestui plan. Blamul ar cădea pe capul nostru, dacă înşelaţi de acele teorii înţelese pe dos, sau dominaţi de o spaimă imaginară, sub influenţa unor ameninţări imaginate, am uita că patria română este un deposit sacru, încredinţat nouă de părinţii noştri pentru ca să’1 transmitem întreg şi nepătat la copiii noştri“.

În anul 1898, un ziar din Sankt Petersburg descria același Popor român.

„Popor blând și iubitor de pace în sine, românii sunt ferm stabiliți pretutindeni și își răspândesc identitatea cu atâta succes, încât oamenii din alte neamuri, după ce au locuit cu ei, se transformă treptat în români. Așa că au românizat deja mulți sârbi, bulgari, popoare ugrice. Această abilitate remarcabilă de a româniza un neam complet diferit se explică în principal prin faptul că românii nu au nici capacitatea și nici dorința de a învăța o limbă străină. Dacă nu este absolut necesar, românii nu vor depune nici cel mai mic efort să vorbească cu vecinii. Îi lasă să încerce ei înșiși să vorbească cu ei. Vecinii cedează cu adevărat, învață limba română și vorbesc cu veneticii. Încetul cu încetul, această limbă devine o limbă de circulație obișnuită acolo unde nu se auzea înainte. Și femeile românce contribuie foarte mult la românizarea celor de alt neam, femei cu care slavii și maghiarii vecini se căsătoresc de bunăvoie pentru frumusețea lor. «Și de îndată ce o româncă se alătură oricărei familii, toată casa devine românească», spune un proverb sârbesc“.

Dumitru Drăghicescu, în monumentala sa lucrare „Din psihologia Poporului român“ publicată în 1907, stabilea metodologia de lucru și analiză. „În teză generală, sufletul și caracterul unui popor sunt, la un moment dat al dezvoltării lui, rezultatul a trei serii de cauze bine definite. Acestea sunt, mai întâiu, elementele etnice primordiale, aluatul de rase din care el s‘a constituit; în al doilea rând, împrejurările istorice și sociale, în cari aceste elemente etnice au trebuit să se contopească și în care poporul, ce a rezultat din contopirea lor, a trebuit să crească și să se dezvolte; în al treilea rând, în sfârșit, condiţiile și împrejurile istorice și sociale actuale, cari împrumută sufletului etnic culoarea actualităţii […]. Cel mai mare interes este însă menit să ni-l deștepte partea pe care istoria naţională a luat-o la făurirea caracterului și mintalităţii Neamului românesc. Și cum istoria, în cazul nostru, trebue redusă la evenimentele ei cele mai statornice și cele mai generale, va trebui, prin urmare, să examinăm urmările morale ce au avut pentru sufletul nostru următoarele mari evenimente: Năvălirea barbarilor; schimbările de domni și luptele pentru domnie, cari pricinueau aceste schimbări; luptele cu Turcii; intrigile boierilor aţiţate de Turci, Unguri și Polonezi; în sfârșit, constituirea României moderne și condiţiile consolidării ei. Un al patrulea și ultimul grup de probleme va fi acela care să privească reformele politice, economice, sociale și culturale realizate la noi în cea din urmă jumătate a veacului al XIX și schimbările esenţiale pe care ele sunt pe drum a le aduce în caracterul și mintalitatea românească“.

Concluzia rămâne că Poporul român este un hibrid de etnii cu o dominantă a Neamului românilor și că s-a format de-a lungul unei istorii multimilenare zbuciumate. Calitatea primordială a Neamului românesc constă în capacitatea de asimilare a tuturor etniilor care au ajuns pe teritoriile deţinute de strămoșii noștri, cu o singură excepţie arhicunoscută.

O serie de evenimente au modificat starea Poporului român, așa cum era el surprins până la anul 1907. Maghiarii și ţiganii au fost absorbiţi în mod pașnic, în ciuda unor elemente turbulente. Pentru a înţelege pe deplin mentalitatea actuală a Poporului român, la expunerile prezentate ar trebui adăugate studii complete privind interacţiunea românilor cu elemente ale poporului evreu – unicul popor migrator care nu s-a adaptat sufletului românesc, după cum prevedeau Vasile Alecsandri și contemporanii săi – dar și tentativa eșuată de dominare a Internaţionalei iudeo-comuniste. Nu în ultimul rând, sunt notabile amprentele puse asupra Poporului român de cele două războaie mondiale, constituirea României Mari și destrămarea ei după numai 23 de ani de existenţă statală unitară. Efectele ideologiei comuniste se fac încă resimţite iar migraţia românească din zilele noastre produce efecte ce vor putea fi constatate și analizate abia după parcurgerea altor câtorva decenii. Cu bune și rele, Măria Sa, Poporul Român, rămâne biruitor!