Autor: Nagy Attila-Mihai

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 110

Căderea imperiilor sau a națiunilor poartă în ele semințele viitoarelor războaie. Fiecare cădere naște în inconștientul colectiv al națiunii idee unei compensări a căderii. O re-umflare a egoului național sau imperial. Acestei compensări îi lipsește însă realismul. Problema este că această cădere a fost cauzată tot de umflarea egoului imperial/național, lipsit de realism. Dar, de fapt, compensarea repetă greșeala anterioară care provocase căderea.

Așa s-a întâmplat în cazul Germaniei. Sentimentul umilirii a precedat cele două războaie mondiale, cu intenția compensării căderilor. Maghiarimea s-a simțit umilită la Trianon și, din această cauză, i s-a alăturat lui Hitler, cu intenția compensării căderii și a umilirii. Cred că în al Doilea Război Mondial, psihologic vorbind, pe fondul sentimentului de umilire, cei mai legați între ei au fost ungurii și germanii. Dar, așa cum Hitler a fost precedat de umflarea egoului imperial al germanilor în Primul Război Mondial, urmată imediat de cădere, el a repetat pur și simplu aceeași greșeală istorică, în cel de-al Doilea Război Mondial.

Același lucru s-a întâmplat și în cazul maghiarimii. În vremea revoluțiilor pașoptiste din Europa, Ungaria a vrut să devină liberă după eșecurile istorice, începând cu Mohács. Că ungurii au vrut să trăiască într-un stat independent, nu e nicio problemă. Problema este cum au vrut să facă asta! Iar în acest „cum au vrut” funcționează elementul psihologic al compensării lipsite de realism. În revoluția lui Kossuth, în 1848, chiar asta le lipsea maghiarilor, atunci când s-a impus nevoia de eliberare a națiunilor din Ungaria. Egoul imperialist umflat, lipsit de realism, al revoluționarilor maghiari, al lui Kossuth, a produs eșecul revoluției, printre alte cauze. În lipsa realismului față de minorități, a funcționat elementul compensatoriu, imperial, al revoluției maghiare. După eșecul „compensației” din 1848, ungurii iarăși s-au simțit umiliți! Ceea ce a dat naștere, în vremea Dualismului, imboldului compensatoriu al ideii imperiale. Așadar, putem spune că și prin sentimentul umilirii, în Primul și al Doilea Război Mondial, nemții și ungurii se simțeau legați unii de alții, al Doilea Război Mondial fiind chiar vârful compensării umilirii istorice.

Așa cum am spus anterior, compensarea nu ține cont de realitate. Ideea compensatorie care nu ține cont de realitate devine autonomă în inconștientul colectiv, predispunând la repetiție în mod inconștient. Mai ales pentru că, inconștientă fiind, compensarea reprezintă o devianță psihologică. Iar maghiarimiea parcă e condamnată la acestă repetare, începând cu revoluția maghiară din 1848 și ajungând la revizionismul compensatoriu – dar total ireal – al lui Horthy. Cel care acum se continuă cu revizionismul lui Orbán Viktor. Având în vedere tentația de a compensa căderea, umilirea, putem spune că cele mai periculoase cauze sunt căderile, umilirea națiunilor. Iar cel mai mare pericol îl reprezintă cei care revin mereu pentru a compensa eșecul. Care națiuni sunt în această situație? Despre nemți și unguri am vorbit deja. E interesant cazul Chinei care, aparent, n-ar fi un caz de umilire. Dar, în ultimii 150 de ani, se poate constata acest eșec, adică tot o umilire, în sine. China reprezintă un pericol din cauza caracterului compensatoriu al ridicării acesteia, ce nu ține nici ea cont de realitate. Conflictul recent, generat de Rusia, ilustrează acest pericol generat de caracterul compensatoriu, irațional, al intențiilor lui Putin.
Nu trebuie să-i uităm nici pe sârbi care, chiar dacă nu reprezintă o putere imperială, au trecut prin aceeași cădere și umilire, prin căderea fostei Iugoslavii pe de o parte, și pierderea regiunii Kosovo în urma bombardamentelor NATO pe de altă parte.

Căderea si umilierea sârbilor reprezintă un mare potențial de conflicte. Revin: orice conflict compensatoriu este irațional și, din această cauză, reprezintă un mare pericol, pentru că iraționalitatea se datorează unui impuls inconștient pe care nu-l poate controla nici rațiunea, nici tratatele internaționaleâ. În final, putem spune că legea istoriei este, de fapt, legea eșecului și a compensării acestuia. Și ne putem aștepta la o zbucnire a conflictelor oriunde a avut loc o umilirea a unei națiuni.

Loading