Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 220

Acest text este inspirat de titlul unei cunoscute tablete satirice scrise de Tudor Arghezi „Apel către pungașii mici și mijlocii”, publicată în perioada interbelică, în ziarul Bilete de papagal, dar și de un text cu același titlu publicat de Ioan Roșca într-un număr mai vechi din CERTITUDINEA.

În textul său, Arghezi folosește o ironie tăioasă și un umor negru savuros, pentru a adresa o „scrisoare deschisă” micilor hoți, pungași și potlogari. El îi „sfătuiește” ironic să treacă la nivelul următor – cel al marilor afaceri ilegale, al speculei de proporții și al corupției la nivel înalt, unde legile nu îi mai pot atinge, iar societatea îi tratează cu respect. Ioan Roșca, dimpotrivă, le atrage atenția „pungașilor mici și mijlocii” că, într-o societate corporatizată, nu vor mai avea condiții de furat, din cauza marilor infractori, deci vor da „faliment”. De la teza lui Ioan Roșca pornește articolul de față…

________________________________________

Dragi hoți, găinari, șmenari, borfași și pungași ai patriei,

Am o veste proastă pentru voi: vine o vreme în care va trebui să vă căutați de lucru. Și nu vă spun asta în numele moralei, fiindcă morala vă vorbește de câteva mii de ani și, judecând după rezultate, nu pare să fi avut asupra voastră un succes răsunător. Nu vă vorbesc nici în numele Codului penal, cu care aveți, probabil, o relație mai veche și mai personală decât am eu. Vă vorbesc în numele economiei, pentru că tocmai economia riscă să vă desființeze meseria.

Nu polițistul, procurorul sau judecătorul vor reuși această performanță. N-au reușit până acum și este puțin probabil să dispară vreodată complet furtul, înșelăciunea sau tâlhăria din societatea omenească. Ceea ce riscă să vă scoată însă din activitate este un fenomen mult mai puternic: concentrarea proprietății. Pentru că voi, chiar dacă nu v-ați gândit niciodată la asta, trăiți din proprietatea altora, iar pentru ca un om să poată fi jefuit trebuie, înainte de toate, să aibă ceva.

Pungașul are nevoie de proprietate privată

Ca să furi o găină, trebuie să existe un om care crește găini; ca să furi mere, trebuie să existe o livadă; ca să muți gardul ceva mai încolo, trebuie să existe un vecin care are pământ; iar ca să spargi un magazin sau un atelier trebuie să mai existe comercianți și meseriași care posedă asemenea lucruri. Așadar, oricât de comic ar suna, voi sunteți profund interesați de prosperitatea clasei mici și mijlocii.

Aveți nevoie de ea pentru că trăiți pe seama ei. Sunteți, dacă-mi permiteți comparația biologică, paraziții unei lumi alcătuite din milioane de mici proprietari, iar un parazit ceva mai evoluat învață până la urmă un adevăr elementar: nu trebuie să distrugă organismul din care se hrănește, fiindcă dispare odată cu el.

De aceea nici nu vă cer, pentru început, să deveniți cinstiți. Ar fi poate o pretenție prea mare și, în orice caz, ar strica demonstrația. Vă cer doar să deveniți inteligenți.

Lecția haiducilor

Strămoșii voștri profesionali au înțeles această regulă cu mult înaintea voastră. Haiducii din Oltenia secolului al XVIII-lea nu erau întotdeauna personajele luminoase pe care le-a construit mai târziu cântecul popular, literatura și memoria colectivă. În spatele codrului-frate și al dreptății împărțite săracilor se afla adesea un om înarmat care trăia din jaf; spus fără ornament folcloric, era un tâlhar, uneori ceva mai umblat prin lume, mai priceput și mai inteligent decât tâlharul obișnuit.

Numai că un asemenea om trebuia să supraviețuiască, iar supraviețuirea l-a obligat să facă un calcul economic pe care pungașul contemporan ar trebui să-l studieze. Nu avea niciun rost să ataci un țăran care abia reușea să-și hrănească familia. Riscul era același, câștigul era neînsemnat și, mai ales, transformai satul într-un dușman. Era mult mai rentabil să-i lași omului găina în bătătură și să-l aștepți pe boierul, negustorul sau bogătașul care avea să treacă prin codru cu bani și bunuri asupra lui. Din prada obținută astfel, o parte se putea întoarce în comunitate. Uneori era generozitate adevărată, alteori era ajutor pentru rude și apropiați, alteori banii ajungeau la câte o ibovnică, iar în multe situații era pur și simplu o investiție în propria rețea de protecție. Omul căruia îi dădeai ceva te ascundea, îți aducea mâncare, îți spunea pe unde trece potera sau când urmează să apară prin zonă un călător cu stare.

Așa s-a produs, treptat, una dintre cele mai interesante metamorfoze ale imaginarului popular: tâlharul a devenit haiduc, iar peste o realitate mult mai contradictorie s-a așezat legenda omului care „lua de la bogați și dădea la săraci”. Uneori chiar dădea, desigur, dar generozitatea lui nu trebuie desprinsă de mecanismul supraviețuirii. Haiducul înțelesese că satul nu trebuie distrus, pentru că satul îi oferea hrană, adăpost, informație și, poate, cel mai important dintre toate, tăcere. În limbajul nostru de astăzi am spune că își proteja ecosistemul.

Durkheim și anticorpii societății

Aici gluma începe să capete o dimensiune ceva mai serioasă. Émile Durkheim, fondator al școlii franceze de sociologie și unul dintre întemeietorii sociologiei moderne, a formulat o idee care, scoasă din context, poate suna scandalos: crima este un fenomen „normal” al vieții sociale.

Numai că „normal”, în terminologia lui Durkheim, nu înseamnă bun, moral sau dezirabil. Înseamnă că devianța apare, sub forme diferite, în toate societățile cunoscute și că o comunitate umană din care orice încălcare a normei ar fi dispărut reprezintă mai degrabă o abstracțiune decât o realitate istorică. Acolo unde există reguli vor exista și încălcări ale regulilor, iar societatea este obligată să reacționeze, reafirmându-și limitele și perfecționându-și mecanismele de apărare.

Am putea spune, folosind o metaforă biologică pe care Durkheim nu a formulat-o în acești termeni, că o anumită cantitate de devianță menține activi anticorpii societății. Nu avem nevoie de crime pentru a fi sănătoși și, evident, nu avem nevoie de victime pentru a ne exersa poliția și justiția, dar existența inevitabilă a abaterii obligă comunitatea să-și păstreze funcționale mecanismele de apărare.

Problema începe atunci când, în numele eliminării totale a riscului, societatea ajunge să transforme fiecare cetățean într-un suspect potențial și fiecare spațiu într-un teritoriu supravegheat. Iar aici, dragii mei infractori mici și mijlocii, începe cu adevărat nenorocirea voastră.

Când proprietatea devine industrie

Lumea în care v-ați practicat meseria era relativ simplă, pentru că proprietatea era dispersată între foarte mulți oameni. Unul avea o bucată de pădure, altul o livadă, altul un magazin, o gospodărie sau câteva hectare de teren. Proprietarul nu putea fi peste tot și nu putea supraveghea totul, iar între ceea ce poseda și capacitatea lui de a-și apăra proprietatea rămâneau inevitabil niște spații goale. Voi acolo lucrați.

Numai că proprietatea concentrată se apără altfel. Nu mai este păzită de un câine în curte sau de proprietarul care se trezește când aude zgomot în magazie, ci de un întreg sistem alcătuit din supraveghere electronică, trasabilitate, control automat al accesului, servicii specializate de securitate, baze de date și departamente juridice. Nu este nevoie să presupunem existența vreunei conspirații și nici să atribuim corporației o răutate metafizică; pur și simplu, administrarea proprietății la scară mare presupune proceduri, iar procedura nu are nici milă, nici neatenție.

Omul căruia i-ai luat trei mere poate ridica din umeri și spune: „Lasă-l, mă, săracul…”. Compania nu spune „lasă-l”, fiindcă pierderea intră într-un sistem, incidentul este înregistrat, abaterea este raportată și mecanismul merge mai departe, indiferent dacă proprietarul este sau nu într-o dispoziție creștinească.

Ați furat, așadar, secole întregi de la amatori. Acum vin profesioniștii proprietății. Și n-o să vă placă.

Ce veți mai fura?

Imaginați-vă, numai ca exercițiu, o societate în care omul obișnuit nu mai are aproape nimic al lui. Nu mai are mica gospodărie, atelierul sau magazinul, iar casa și pământul devin tot mai greu accesibile proprietății individuale. În locul lor, omul are contracte, rate, chirii, abonamente și drepturi temporare de utilizare. Folosește multe lucruri, dar posedă din ce în ce mai puține. Într-o asemenea lume, întrebarea pe care v-o adresez este una strict profesională: ce veți mai fura?

Veți încerca, poate, să luați un măr și veți constata că livada aparține unei societăți comerciale, terenul unui fond, sistemul de irigații altui operator, iar camera care v-a fotografiat unei companii de securitate. Și atunci s-ar putea să vă amintiți cu nostalgie de tanti Floarea, care avea trei meri în fundul curții și care, dacă vă prindea, vă înjura de mamă, după care vă trimitea acasă.

Tanti Floarea era, fără să știe, paradisul liberal al infracționalității mărunte. Și nici voi n-ați știut.

Pungași din toate mahalalele, uniți-vă cu victimele voastre!

De aici rezultă concluzia aparent absurdă a întregii demonstrații: pungașul are un interes obiectiv în apărarea proprietății celui pe care obișnuia să-l considere victimă.

Nu din morală, dacă morala nu-l impresionează, și nici măcar din patriotism. Doar din instinct de conservare. Pentru că omul de la care fură astăzi este cel care îi asigură, fără să știe, materia primă a ocupației sale. Dacă omul prosperă, există ceva de furat; dacă sărăcește, sărăcește și hoțul odată cu el; iar dacă milioane de mici proprietari sunt înlocuiți treptat de câteva structuri care posedă enorm, raportul de forțe dintre proprietar și infractor se schimbă definitiv.

Pe omul cu doi meri îl poți păcăli. Cu departamentul de securitate al proprietarului a două milioane de meri va fi ceva mai greu. De aceea, parafrazând un îndemn celebru, am putea spune: pungași din toate mahalalele, uniți-vă cu victimele voastre! Nu pentru a fura împreună, firește, ci pentru a apăra lumea în care oamenii obișnuiți continuă să aibă ceva al lor.

Să ne înțelegem: marile întreprinderi sunt indispensabile unei economii moderne și fără ele n-ar exista o bună parte din infrastructura, tehnologia, industria sau serviciile de care depinde viața contemporană. Problema nu este existența proprietății mari, după cum soluția nu este pulverizarea economiei într-o infinitate de gospodării autarhice.

Problema apare atunci când proprietatea mare nu mai coexistă cu proprietatea mică și mijlocie, ci începe să o înghită, iar cetățeanul încetează treptat să mai fie proprietar pentru a deveni exclusiv consumator, chiriaș, debitor sau utilizator. O societate liberă nu presupune dispariția marilor proprietăți, ci răspândirea proprietății la toate nivelurile, astfel încât puterea economică să nu se desprindă complet de masa cetățenilor.

Proprietatea mică are, din acest punct de vedere, o funcție care depășește economia. Omul care posedă o casă, un hectar, un atelier sau o mică afacere dispune de un anumit spațiu de autonomie. Nu este prin aceasta independent de societate, dar este ceva mai puțin dependent de cel care îi poate retrage accesul la resursele fără de care nu poate trăi.

Hoțul și prădătorul

Există forme de prădare care nu se desfășoară noaptea, cu levierul în mână, ci ziua, în birouri elegante, prin corupție, contracte trucate, capturarea deciziei publice sau folosirea abuzivă a unei poziții dominante.

Găinarul care pleacă noaptea cu două găini sub haină produce o pagubă ridicolă în comparație cu o singură decizie coruptă care poate costa o comunitate milioane. Primul este infractor și știe că este. Celălalt poate avea toate actele în regulă. Aici, poate, se termină și gluma.

Ultimul sfat pentru hoți

Așadar, dragii mei pungași, încercați să priviți cu ceva mai multă simpatie oamenii pe care până ieri îi considerați simple oportunități profesionale. Nu vă cer să-i jefuiți mai puțin, pentru că demonstrația noastră poate ajunge la o concluzie mult mai îndrăzneață: vă propun să nu-i mai jefuiți deloc.

Lăsați-le găina și mărul, lăsați-le pământul, atelierul și casa, fiindcă s-ar putea să descoperiți că aveți, pentru prima dată, un interes comun cu ei: acela ca oamenii obișnuiți să continue să aibă ceva al lor.

Haiducul de acum trei sute de ani înțelesese măcar atât: nu dai foc satului care te hrănește. Voi trăiți într-un sat ceva mai mare, care se numește societate, iar dacă într-o bună zi oamenii de rând nu vor mai avea nimic, nu veți descoperi numai că nu mai există nimic de furat.

Veți descoperi ceva mult mai important: că proprietatea lor era o parte din libertatea lor.

Așa că, dacă morala nu v-a convins, dacă legea nu v-a speriat și dacă predicile n-au avut niciun efect, încercați măcar argumentul interesului personal. Apărați proprietatea celui pe care ieri îl considerați o victimă posibilă, pentru că în ziua în care el nu va mai avea nimic veți descoperi că n-ați rămas doar fără victime. Ați rămas fără lume.