Autor: HORAȚIU DAMIAN

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 147

Am întâlnit pe Facebook un text patologic (din care publicăm extrasele de mai jos), care completează profanator campania ocultă (dar și „oficială”, dacă ne gândim la autori ca Lucian Boia sau Dan Alexe) de epurare a etosului românesc, de acoperire cu dejecții a tuturor simbolurilor care ne-au asigurat continuitatea identității pe aceste meleaguri. Nu e cazul să psihanalizăm devianța autorului (Horațiu Damian), nici să-i identificăm etnicitatea. Ceea ce este categoric evident, dincolo de orice alte considerente psihiatrice, este URA cu care este scris textul. O ură virulentă, incitatoare ea însăși la ură, care contrazice tot ce au scris istoricii noștri și comentatorii străini, veacuri la rând, despre această figură emblematică a istoriei noastre. Textul în sine este atât de abject încât n-ar fi meritat decât, cel mult, să-i întoarcem spatele. Numai că, de fapt, cei care ne împroașcă cu dejecții exact asta vor: să le întoarcem spatele, ca să ne lovească mai bine. Publicăm, așadar, pentru resuscitarea unei indignări sănătoase și a tuturor vigilențelor adormite, fragmentele de mai jos care fac parte, probabil, dintr-o carte al cărei conținut integral nu l-am găsit. Fragmentul este prezentat ca fiind un prezumtiv capitol III. (Miron Manega)

CAPITOLUL III. Din care înțelegem de ce e Mihai Pseudo-Viteazul una din cele mai odioase figuri ale Istoriei Românești

Malefic e încă de la începutul domniei, prin strădania de a submina integral clasa țărănimii libere. Metoda uzuală e descinsă din panoplia mafioților dintotdeauna, altoită pe-o mentalitate de satrap asiatic de la porțile Înaltei Porți. E procedeul mafiotului care pune ochii pe vreun lucru de preț din averea unuia care are ghinionul să locuiască în zona controlată de respectivul mafiot. Bunăoară, un Al Capone pune ochii pe barul cuiva. Ce va face? Îi va cere proprietarului de bar o taxă de protecție imposibil de plătit. Dacă respectivul se încăpățânează – nu-i nimic: va primi vizita unor haidamaci care-l vor mutila în bătaie, bașca și localul poate fi aruncat în aer într-o noapte: ce e un baton de dinamită sau o grenadă, acolo? Nu-i mai bine să vândă barul lui Al Capone/ pământul Pseudo-viteazului, la prețul stabilit de acesta, și să scape teafăr?

Exact asta a făcut și Pseudo-viteazul. A născocit biruri peste biruri (citește taxe de protecție), care mai de care mai exorbitante și mai arbitrare, și le-a aruncat pe capul țărănimii libere. Și de ce n-ar fi făcut-o? Doar era voievod și domn, unic legiuitor, cîrmuitor, judecător suprem și executor – toate în aceeași persoană (autocrator, în buna tradiție bizantină, cum se extaziază imbecilii protocroniști). Sub povara birurilor imposibil de plătit, țărănimea liberă – acest embrion al clasei mijlocii, care ar fi trebuit să aducă progresul Țării Românești, care ar fi trebuit să se agrege în burghezia de mai târziu- s-a încovoiat și a devenit dependentă. Șerbi, sau mai precis rumîni – termenul de „român”, în cel mai vechi înțeles al acestuia, din documentele medievale muntene, e acesta, pe care i-l conferă boierimea oltenească-muntenească – de slugă, de șerb, de om de nimic […].

Procesul acesta de spoliere, total abuziv în realizarea sa, dezorganizează toată economia locală și provoacă în Țara Românească o foamete asiatică, ca-n Rusia din vremea cooperativizării agriculturii sub Stalin. Pier sate întregi. O știm din alte cazuri, din analogii – se instaurează canibalismul (și ar fi interesant de știut dacă el n-a fost surprins, osteologic, în campaniile de săpături arheologice din Muntenia), se pustiesc ținuturi, iar unele sate se vând domnitorului sau mafioților boieri olteni (că aveau și ăștia foamea lor) pe nimic. Atunci hrisoavele menționează acurat, ca-n registrele reale ale lui Al Capone: „însă pe vreme de foamete“, „însă pe vreme de nevoie“. Marele patriot și atlet al românismului creștin ce răspunde la numele Mihai Viteazu (de fapt ar trebui să fie Pătrașcu Mihai, cum ar figura în matricula oricărui penitenciar de maximă siguranță) nu se rușinează deloc să profite de aceste împrejurări, nici un scrupul creștin nu-i întunecă setea de câștig. Pentru el și mafioții lui olteni, e doar o afacere bună […].

E adevărat că alunecarea în dependență a țărănimii avusese loc și-n Apusul Europei, cu secole mai devreme. Dar urmase un proces invers – de eliberare de sub servitute. În plus gândirea, mentalitățile, civilizația de acolo, până și acțiunile seniorilor occidentali nu urmăreau dezumanizarea individului, ca în Est. Încât în Vest și-n toate spațiile de cultură occidentală (inclusiv în Transilvania) nivelul de trai, chiar și al iobagilor, crește […].

Înapoi în Muntenia, trebuie să spunem că nici țăranii de aici n-au acceptat samavolnicia cu mâna în sân. Plăieșii, moșnenii – aveau demnitatea lor de oameni liberi; nu le convenea să-și piardă proprietatea asupra pământului moștenit de la părinți, situația lor de oameni neatârnați, slobozi. Mai presus de toate, nu le-ar fi convenit să fie luați cu japca, cu pământul și cu casa lor cu tot, ei și toată familia lor, nu le convenea ca un Buzescu sau Rudeanu să le siluiască nevasta, fiicele, uneori chiar și fiii (de ce ar fi fost boierii olteni o excepție de la depravarea medievală generală?).

Oameni liberi – știau purta armele, aveau dreptul s-o facă, în vremea lui Mircea cel Bătrân luptaseră dârz la Rovine. Așa că s-au răsculat. În Dolj, în Gorj, în Mehedinți, în Bărăgan – există indicii că multe sate din toată Muntenia s-au ridicat – care cu armele, care cu jalbele, care judiciar, care cu picioarele – refugiindu-se. Dar n-aveau nici o șansă în fața killerilor profesioniști ai Pseudo-viteazului – toți acei mercenari cu tenia lungă, lacomi și sălbateci, pe care voievodul îi plătea și-i hrănea mult prea bine. Între acei mercenari un nume de rezonanță – Baba Novac. Poate că, înainte să-i plângem soarta de erou căzut pe altarul românismului, n-ar strica să cercetăm dacă nu cumva la data decesului avea mâinile năclăite până la cot în sângele țăranilor reprimați la ordinele scelerate ale lui Mihai Viteazul.

Pseudo-viteazul n-a avut vreo concepție economică elevată, nu s-a preocupat să construiască o economie funcțională, o clasă de mijloc, să încurajeze manufacturile, negoțul, viața orășenească (dimpotrivă, a gîtuit dezvoltarea tîrgurilor muntene la fel cum făcuse cu țărănimea; vai de Câmpulung, Tîrgoviște, București, Tîrgu de Floci cel devastat). Știm că era antisemit, voia să-i ucidă pe toți evreii, care întâmplător erau fermenții progresului [n.r. avem aici, iată, un indiciu privind identitatea etnică a autorului, ceea ce explică URA care răzbate din text]. Acapararea puterii, strângerea de bani și pământuri cu japca, coborârea supușilor săi la statutul de suboameni – șerbi fără drepturi, fără cuvânt, fără inițiativă și fără gândire – acestea reprezintă elementul central al gândirii și domniei Pseudo-viteazului, „zbuciumul sălbatic al sufletului lui necizelat“ (P. P. Panaitescu). Însă dezmățul său paroxistic, patologica sete de avere și pământ și bani, a sa și a mafiei boierilor olteni, a lăsat urme adânci:

– a ipotecat orice șanse pentru formarea unei clase mijlocii autohtone, care și-ar fi avut rezervorul natural de geneză în țărănimea liberă (nu exista altul, într-o țară total agrară ca Muntenia). În zorii modernității, Principatele Române au trebuit să-și recruteze burghezia (n-aveau încotro, progresul o presupunea, la fel de indispensabil cum e azi accesul la Internet) din rândul comunităților etnice minoritare întreprinzătoare- evreii, armenii, grecii. Asta a dus la frecușuri cu majoritatea românească de tradiție neliberă, căreia îi fuseseră subminate de către elita boierească românească toate posibilele inițiative și calități (dacă le avusese vreodată), aceeași elită care a canalizat resentimentele vulgului împotriva „străinilor” în epoca modernă (prin biserică, prin cuvântul boierilor, prin scrieri finanțate tot de elita pământeană etc.). Germenii xenofobiei naționale din sec. XIX, dar mai ales din sec. XX – Pseudo-viteazul i-a însămânțat.

– a naturalizat în rândul aristocrației locale concepția după care țăranii trebuie tratați ca animalele (sau mai rău) și că asta e calea corectă de urmat; încât la un secol după Mihai, cronicarii munteni- toți din rândul boierimii- găseau această atitudine atât de firească încât nici nu mai menționează Legătura lui Mihai și uzurparea țărănimii libere; boierimea munteană, această clasă odioasă, pe nedrept idealizată azi, s-a comportat de-a lungul istoriei, independent de etnogeneza ei, mai rău decât s-ar fi comportat cei mai rasiști bulgari. Când vorbim azi de „baroni locali” facem o mare greșeală; atribuim acestei mafii hrăpărețe o ascendență de civilizație occidentală cu care nu are absolut nimic în comun. Ei ar trebui numiți drept ceea ce sunt- boieri, nu baroni- locali, descendenții în cuget și-n simțiri ai boierimii muntene de odinioară, expresia cea mai primară a pseudo-civilizației locale.

– concepția Pseudo-viteazului despre cum să-ți tratezi propriul popor se perpetuează mult după moartea acestuia- până la pauperizarea țărănimii românești sub România modernă (răsculații de la 1907 ies din vizuinile subpământene în care îi aruncase urmașa boierimii lui Mihai- boierimea de sec. XIX- XX și guvernele obediente intereselor ei); sau, cum spune același P.P Panaitescu „țărănimea dimpotrivă primește o lovitură din care nu se va mai putea ridica până aproape de zilele noastre“ (subl. noastră- Panaitescu scrie acestea prin 1934).

Și încă: zelul lui Ceaușescu de a sugruma orice libertate, chiar și dintre cele mărunte pe care Dej le făcuse posibile demarând mica liberalizare; furia cu care a luptat contra oricărei inițiative particulare, împotriva oricărei manifestări a unei inițiative libere; fanatismul cu care a demolat așezări și cartiere întregi de case pentru a le trimite proprietarii în blocuri, alveole de proletari fără drepturi, la cheremul unor administratori informatori la Secu, primind încălzire la bunul plac al tovarășului, altfel acolo le înghețau oasele; în sfârșit insolența și exclusivismul absolut fascist cu care și-a promovat mafia sa oltenească, la fel cum o făcuse celălalt oltean abuziv, Mihai Pseudo-viteazul; fără să uităm nici războiul implacabil dus de regimul dragnea contra pensiilor private, contra ONG-urilor, contra manualelor alternative- adică contra oricăror forme de autonomie a persoanei, de libertate, de cunoaștere alternativă; bătaia barbară a manifestanților civilizați din 10 august, toate acestea nu trebuie să ne suprindă – și dragnea provine din același spațiu de cultură și civilizație ca și Mihai Viteazul (Teleorman, la granița cu Oltenia). Ceea ce e comun tuturor e aceeași concepție malefică despre lume și viață, moștenirea spirituală cu care Oltenia și zonele limitrofe ei se prezintă în concertul mondial de valori.

– Pseudo-viteazul e, probabil, autorul poporului român. În ce fel? Păi, accelerând procesul de pauperizare, de șerbire, de rumînizare a propriului său popor, proces pe care urmașii săi l-au dus mai departe; încât, în zorii romantismului toți sau aproape toți locuitorii Țării Rumînești erau rumâni- adică slugi, șerbi, țărani fără pământ și fără drepturi. Romanticii au văzut în asta ceva coincidență karmică și de aici drumul a fost scurt: rumâni- români- popor român- România (care cam era o uriașă rumânie la acea dată, s-o recunoaștem- dar în înțelesul din vremea lui Mihai Viteazul). Sensul roman>român se pierduse demult, de pe la sfârșitul Antichității, dacă o fi existat vreodată, viu, în gândire și-n limbă.

– În sfârșit, așa cum știm de la autorii romani (nu români – Tacitus, Plinius cel Tânăr, Suetonius, Titus Livius, Ovidius, Sallustius), mărind procentul oamenilor neliberi, șerbi, slugi, a accentuat și a generalizat în societatea Tării Rumînești și defectele asociate acestora – minciuna, nestatornicia, slugărnicia, delațiunea, lipsa de caracter, pasivitatea, psihologia de om de nimic- „calități” care vor deveni evidente la mulți viitori locuitori ai Munteniei în secolele XIX-XX.

„Gospodarul cuminte tunde oaia, n-o jupoaie”. E o maximă dragă oricărui păcurar de succes. Mihai Viteazul și-a jupuit propria țară și pe locuitorii ei de șapte piei, i-a spoliat până la os, până la măduvă. Nu s-a îngrijit să pună ceva în loc, să lase timp să crească iarba- el se pricepea să prade, nu să construiască. În octombrie 1599 Țara Rumânească era secătuită și, în mare parte, pradă anarhiei- ne reamintim, izbucniseră destule răscoale țărănești, alte sate pur și simplu refuzau să mai plătească obligațiile pe care Pseudo-viteazul le aruncase asupra lor știind prea bine că nu pot fi plătite.

Organele administrative recoltau dările pornind adevărate expediții de război contra propriului popor- crestași colectori de biruri (adică cei care crestau birul luat cu japca pe răboj- n.n.) însoțiți de detașamente mercenare. Știm de un caz în care țăranii români, la știrea că de ei se apropie o asemenea expediție punitiv-fiscală, dau fuga într-un suflet peste Dunăre, la Pașa din Vidin, cerând protecție. Au succes, se întorc cu detașamente turcești care-i alungă pe crestașii lui Mihai escortați de câteva sute de cazaci lacomi și lungi în tenie. Așa scapă un sat de români nespoliat de patriotul domnitor- prin intercesiunea și ajutorul militar al turcilor. Pentru Mihai Viteazul jocurile păreau făcute- ca unui cartofor jalnic jucând la cacealma. Ca din senin, i s-a arătat o nouă combinație. Zis și făcut. A intrat în Ardeal.

_________________________

NOTA ISPRAVNICULUI. Acest text scris cu URĂ și incitator la URĂ își extinde virulența și la nivel de comunitate regională (deși, din câte știe toată lumea, incitarea la URĂ e condamnată de legile împotriva antisemitismului și de Codul Penal). Iată ce scrie autorul dejecțiilor de mai sus, într-un răspuns pe care-l dă unui comentariu pe Facebook: „Cele mai rele lucruri cu care a fost lovit neamul românesc, de la oameni din Oltenia s-au tras. Ca să nu mai vorbim de acea subcultură foarte toxică cristalizată în timp acolo – un mix de patriotism găunos, de trompeți, exclusivism etnic, geografic și religios, corupție, o sete bestială de putere etc. Dacă germanii au denunțat „spiritul prusac” pentru agresivitatea acestuia, deși Prusia a avut o contribuție extraordinară la progresul Germaniei, atunci e momentul ca și noi românii, să denunțăm acest spirit oltenesc, care e total nociv și nu ne-a cauzat decât pagube incalculabile”…

S-o fi referit autorul, când vorbește de „subcultura foarte toxică” a „spiritului oltenesc”, la personalități precum Constantin Brâncoveanu, Constantin Obedeanu, Iancu Jianu, Petrache Poenaru, Tudor Vladimirescu, Ecaterina Teodoroiu, Constantin Brâncuși, Radu Gyr, Virgil Carianopol, Eugen Ionescu? Sau la cei doi țărani olteni care au arborat, în 1919, opinca românească pe Parlamentul de la Budapesta?…