Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 221

O precizare necesară

În cazul Evului Mediu trebuie evitată o eroare frecventă: proiectarea asupra secolelor XIV–XVI a conceptelor politice din secolele XIX–XXI. Mircea cel Bătrân, Iancu de Hunedoara, Vlad Țepeș sau Ștefan cel Mare nu au luptat pentru „Europa” în sensul Uniunii Europene și nici pentru o abstracție geopolitică modernă. Au apărat state, dinastii, teritorii, credința creștină, interese economice și propria putere. Dar aceasta nu înseamnă că efectul acțiunilor lor nu a fost european.

Imperiul Otoman constituia în secolele XIV–XVI una dintre cele mai mari puteri expansioniste ale lumii. După ocuparea unei mari părți a Peninsulei Balcanice și, mai ales, după căderea Constantinopolului în 1453, confruntarea sa cu statele de la Dunăre și din Europa Centrală a devenit una dintre marile probleme geopolitice ale continentului. În această frontieră mobilă s-au aflat și principatele locuite de români. De aceea, contribuția voievozilor români trebuie evaluată nu prin formule patriotice, ci printr-o întrebare precisă: a influențat acțiunea lor cursul confruntării dintre Imperiul Otoman și Europa creștină? În câteva cazuri răspunsul este categoric afirmativ.

MIRCEA CEL BĂTRÂN, constructorul primei mari rezistențe dunărene. Domn al Țării Românești: 1386–1418

Clasificare: importanță europeană majoră; precursor al nucleului universal

Mircea cel Bătrân este primul mare suveran român pentru care istoria politică a Țării Românești se intersectează sistematic cu marile confruntări europene ale epocii. A domnit într-un moment în care puterea otomană se extindea rapid în Peninsula Balcanică. După victoria otomană de la Kosovo, din 1389, presiunea asupra Dunării inferioare devenea inevitabilă.

Mircea nu s-a limitat la o politică defensivă locală. A intervenit în jocul politic balcanic, s-a aliat cu Sigismund de Luxemburg, regele Ungariei și viitor împărat romano-german, a participat la sistemul de alianțe antiotomane și s-a aflat în tabăra cruciată în momentul marii expediții occidentale încheiate dezastruos la Nicopole, în 1396. Sursele istorice consemnează participarea sa la această cruciadă și continuarea confruntărilor sale cu incursiunile otomane după înfrângerea cruciaților. Bătălia de la Rovine, indiferent de discuțiile istoriografice privind data exactă și rezultatul tactic al confruntării, reprezintă momentul simbolic al acestei rezistențe.

Importanța lui Mircea nu constă însă într-o singură bătălie, ci în durata rezistenței. Într-o perioadă în care numeroase state balcanice dispăreau sau deveneau vasale Imperiului Otoman, Țara Românească și-a conservat structura statală. Acest fapt va avea consecințe istorice de foarte lungă durată.

Mircea cel Bătrân nu a schimbat singur cursul civilizației europene. A fost însă o mare personalitate europeană și unul dintre precursorii rezistenței dunărene, fără de care rolul urmașilor săi nu poate fi înțeles.

IANCU DE HUNEDOARA, românul aflat în centrul apărării Europei Centrale (c. 1407–1456)

Clasificare: patrimoniu european fundamental

Iancu de Hunedoara reprezintă primul caz medieval în care contribuția unei personalități de origine românească trece fără dificultate hotarele istoriei naționale. El aparține deopotrivă istoriei românilor, istoriei Regatului Ungariei, istoriei Transilvaniei, și istoriei confruntărilor europene cu Imperiul Otoman.

În documentele latine apare ca Johannes de Hunyad, iar în tradiția maghiară ca Hunyadi János. Familia sa era legată de Voicu/Vajk, căruia regele Sigismund îi conferise domeniul Hunedoarei. Problema identității a produs o bibliografie enormă, dar originea valahă/românească a familiei apare explicit și în vechea istoriografie occidentală. Dar controversa identitară devine secundară în fața dimensiunii acțiunii sale. Iancu a transformat confruntarea antiotomană într-un proiect militar regional. Campaniile sale din Balcani, „Campania cea Lungă”, bătăliile de la Varna și Kosovo și, în cele din urmă, apărarea Belgradului l-au făcut una dintre figurile militare majore ale Europei secolului al XV-lea.

Momentul decisiv a fost Belgrad, 1456. Cu numai trei ani înainte, Mehmed al II-lea cucerise Constantinopolul. Imperiul Bizantin dispăruse. Expansiunea spre centrul continentului părea deschisă. Belgradul constituia una dintre porțile strategice către regatul Ungariei și Europa Centrală. Iancu a contribuit decisiv la organizarea apărării și la respingerea armatei sultanului. Cetatea era considerată una dintre marile fortificații de frontieră ale regatului și „cheia” accesului spre interiorul acestuia.

Victoria lui Iancu a avut un ecou continental. Înaintarea otomană spre Europa Centrală a fost temporar oprită, iar Mehmed al II-lea nu a reușit să transforme cucerirea Constantinopolului într-o cucerire imediată a centrului continentului. Iancu a murit la puțin timp după victorie, în august 1456, în urma epidemiei de ciumă, izbucnite în tabără.

Iancu de Hunedoara aparține patrimoniului istoric european. Nu doar românii și maghiarii îl pot revendica ci, ntr-un sens mai larg, Europa însăși.

VLAD ȚEPEȘ, între istorie și cel mai răspândit mit românesc al lumii (1431–1476)

Clasificare: contribuție politico-militară europeană majoră; posteritate culturală universală indirectă

Puține personaje istorice cunoscute în întreaga lume au o posteritate atât de diferită de existența lor reală precum Vlad al III-lea, domnul Țării Românești. Există, de fapt, doi Vlad Țepeș. Primul este voievodul secolului al XV-lea, implicat în confruntarea cu Imperiul Otoman, cu boierimea munteană, cu Brașovul, cu regele Ungariei și cu complicatul sistem politic al Europei dunărene. Celălalt este strămoșul îndepărtat și parțial accidental al lui Dracula, una dintre cele mai cunoscute figuri ale culturii populare universale. Cele două biografii nu trebuie confundate. Vlad Țepeș trebuie analizat mai întâi pentru campania antiotomană din 1461–1462. Refuzul tributului, operațiunile de la sudul Dunării și confruntarea cu însuși Mehmed al II-lea demonstrează amploarea conflictului.

Paradoxul este că posteritatea sa este cu mult mai universală decât acțiunea istorică. Prin literatura germană a secolului al XV-lea, povestirile rusești, tradițiile central-europene și, mult mai târziu, prin romanul lui Bram Stoker, numele Dracula a devenit unul dintre cele mai recognoscibile mituri culturale ale lumii. Această posteritate nu îi poate fi atribuită integral lui Vlad Țepeș: Dracula lui Stoker nu este biografia voievodului român. Dar fără numele și aura istorică a lui Vlad al III-lea nu ar fi existat acest extraordinar fenomen cultural în forma pe care o cunoaștem. Avem astfel un caz rar: un personaj cu relevanță europeană în timpul vieții și cu universalitate mitologică după moarte.

ȘTEFAN CEL MARE și Moldova ca frontieră a Europei. Domn al Moldovei: 1457–1504

Clasificare: patrimoniu istoric european fundamental

Dacă există un domn român medieval a cărui acțiune a fost percepută chiar de contemporani în dimensiune europeană, acela este Ștefan al III-lea al Moldovei. A domnit aproape patruzeci și șapte de ani într-o regiune aflată la intersecția marilor puteri: Regatul Poloniei, Regatul Ungariei, Imperiul Otoman, Hanatul Crimeii și lumea pontică.

Moldova nu era o mare putere. Tocmai această disproporție face extraordinară capacitatea ei de rezistență. Momentul de maximă rezonanță europeană a fost 10 ianuarie 1475 – Vaslui/Podul Înalt. Armata otomană, condusă de Hadım Suleiman Pașa, a suferit o înfrângere decisivă. Sursele și istoriografia ulterioară au considerat confruntarea una dintre cele mai importante victorii europene împotriva otomanilor în secolul al XV-lea.

Ștefan nu a interpretat victoria ca pe o problemă exclusiv moldovenească. Scrisorile trimise curților europene după Vaslui prezintă Moldova drept o poartă a creștinătății și solicită ajutor împotriva unei noi ofensive otomane. Papa Sixtus al IV-lea l-a elogiat ca apărător al credinței creștine – formula verus christianae fidei athleta devenind una dintre cele mai cunoscute caracterizări occidentale ale domnului Moldovei. Ajutorul european efectiv a fost însă aproape nul.

În anul următor, Mehmed al II-lea a venit personal în Moldova. Ștefan a pierdut bătălia de la Valea Albă–Războieni, dar campania otomană nu a reușit să transforme Moldova într-o provincie a Imperiului. Aceasta este esența contribuției sale, nu faptul că ar fi fost „invincibil”. Căci nu a fost. Nu faptul că ar fi învins singur Imperiul Otoman – evident, nu l-a învins. Ci faptul că un stat relativ mic al Europei răsăritene și-a păstrat vreme de 47 de ani autonomia politică într-o zonă în care imperiul lui Mehmed Cuceritorul înghițise state mult mai vechi.

Ștefan mai lasă însă Europei ceva: o cultură vizuală și arhitectonică. Mănăstirile și bisericile Moldovei epocii sale și ale urmașilor săi au dezvoltat o sinteză proprie între tradiția bizantino-ortodoxă și elementele central-europene. Din această evoluție se va naște unul dintre cele mai originale fenomene ale artei europene răsăritene: bisericile moldovenești pictate. Prin urmare, Ștefan cel Mare aparține patrimoniului european prin două dimensiuni: rezistența politică a unei frontiere creștine și civilizația cultural-artistică produsă de această Moldovă.

MIHAI VITEAZU, lider al marelui război european cu Imperiul Otoman (1558–1601)

Clasificare: importanță europeană majoră; universalitate istorică limitată

Posteritatea românească îl reține înainte de toate pentru anul 1600 și pentru faptul că a ajuns să stăpânească, pentru scurt timp, Țara Românească, Transilvania și Moldova. Dar pentru contemporanii occidentali dimensiunea sa fundamentală era alta. Mihai Viteazu era unul dintre comandanții importanți ai Războiului cel Lung, marea confruntare dintre Monarhia Habsburgică și Imperiul Otoman din 1593–1606. Ridicarea sa împotriva suzeranității otomane, atacurile asupra garnizoanelor și fortificațiilor dunărene, victoria de la Călugăreni, cooperarea cu principele Transilvaniei și cu forțele habsburgice l-au integrat într-un război care depășea cu mult granițele Țării Românești. Unificarea politică din 1600, deși efemeră și produsă într-un context foarte diferit de cel al statului-națiune modern, va dobândi ulterior o importanță simbolică extraordinară pentru români.

În studiul de față trebuie însă să separăm cele două planuri. Mihai Viteazu este universal pentru români ca simbol, dar european prin acțiunea sa istorică reală. Aceasta îl face indispensabil studiului, fără a-l ridica artificial la același tip de universalitate pe care îl vor avea, trei secole mai târziu, Brâncuși sau Palade.

CONSTANTIN BRÂNCOVEANU. Civilizația prin pace, carte și diplomație . Domn al Țării Românești: 1688–1714

Clasificare: contribuție culturală europeană și sud-est europeană majoră

Constantin Brâncoveanu reprezintă o schimbare de paradigmă. Nu fiecare contribuție a spațiului românesc la supraviețuirea civilizației europene a fost făcută cu sabia. Uneori ,cartea a avut o rază mai lungă decât tunul.

Brâncoveanu a domnit douăzeci și cinci de ani într-un spațiu prins între trei mari sisteme de putere: Imperiul Otoman, Monarhia Habsburgică și Rusia lui Petru cel Mare. Faptul că Țara Românească a traversat cea mai mare parte a acestei perioade fără să devină câmp permanent de război a permis o dezvoltare culturală remarcabilă. Curtea brâncovenească a devenit un centru de construcție, artă, educație și tipar. De aici se dezvoltă ceea ce numim stilul brâncovenesc, una dintre cele mai originale sinteze artistice produse în spațiul românesc: tradiție bizantină, forme postbizantine, elemente orientale și influențe renascentiste și baroce occidentale.

Dar dimensiunea cu adevărat supranațională se vede în tipar. Sub patronajul său și prin activitatea extraordinară a lui Antim Ivireanul, tiparnițele din Țara Românească au produs cărți nu numai în română, greacă și slavonă, ci și pentru comunități creștine din Orient. Cercetarea modernă documentează finanțarea de către Brâncoveanu a unor cărți greco-arabe solicitate de patriarhul Antiohiei Athanasios Dabbas. Aceasta schimbă perspectiva: Bucureștiul nu mai apare doar ca o capitală periferică aflată sub suzeranitate otomană, ci ca centru de iradiere culturală spre lumea creștină orientală. Cărțile, matrițele, tipografii și tehnologia tipografică au circulat spre Orient. În acest sens, contribuția lui Brâncoveanu nu constă numai în monumentele care îi poartă stilul. Ea constă în păstrarea și transmiterea unei culturi într-un moment în care numeroase vechi centre ale creștinismului oriental se aflau sub dominație otomană.

Martiriul său din 1714 aparține istoriei religioase. Dar opera culturală a domniei sale aparține istoriei civilizației sud-est europene și orientale.

ANTIM IVIREANUL – o excepție necesară (c. 1650–1716)

Antim nu era român prin origine. Originar din Georgia, a devenit însă una dintre personalitățile fundamentale ale culturii românești. Îl menționăm tocmai pentru a demonstra regula metodologică a lucrării. Nu îl vom transforma retrospectiv într-un român etnic, dar nici istoria culturii române nu poate fi scrisă fără el.

Tipograf, cărturar, gravor, teolog, mitropolit și autor, Antim a participat decisiv la transformarea Țării Românești într-un centru tipografic de importanță ortodoxă internațională. Prin urmare, îl vom păstra într-o categorie specială: personalități de altă origine care au creat opere de patrimoniu universal în interiorul culturii române.

DIMITRIE CANTEMIR – primul mare savant universal al românilor (1673–1723)

Clasificare: universalitate certă

Cu Dimitrie Cantemir părăsim definitiv zona în care „universalitatea” trebuie dedusă din efectele geopolitice. La Cantemir ea se află în operă. Este primul mare intelectual provenit din principatele române a cărui creație intră direct și durabil în circuitul savant european.

Domn al Moldovei pentru scurt timp, Cantemir și-a petrecut o parte importantă a tinereții la Constantinopol, unde a dobândit o cunoaștere extraordinară a lumii otomane. A cunoscut limbi occidentale și orientale, filosofia, istoria, geografia și muzica și a devenit un observator al Imperiului Otoman într-o perioadă în care Occidentul avea acces limitat la mecanismele interne ale acestuia.

Vechea Encyclopaedia Britannica îl caracteriza drept unul dintre marii lingviști ai epocii, cunoscător al unui număr impresionant de limbi și profund familiarizat cu erudiția orientală. Lucrarea prin care a devenit celebru în Occident a fost istoria ascensiunii și decăderii Imperiului Otoman (Incrementa atque decrementa Aulae Othmanicae). Timp de generații, ea a constituit una dintre sursele occidentale importante pentru cunoașterea istoriei otomane.

Dar Cantemir este mult mai mult decât autorul unei istorii. Este unul dintre întemeietorii orientalisticii europene moderne. A fost geograf, filosof, musician, muzicolog și istoric al propriei țări. A fost, de asemenea, unul dintre primii intelectuali din această parte a Europei care încearcă o descriere sistematică a Moldovei. În calitate de muzician, Cantemir a elaborat un sistem de notație pentru muzica otomană și a conservat compoziții care, fără această activitate, s-ar fi pierdut. O parte a muzicii clasice otomane îi datorează astfel nu numai creații proprii, ci și memoria repertoriului. În cazul lui nu mai avem nevoie de formule precum „apărător al Europei”. El este creator de patrimoniu universal.

Prin Simitrie Cantemir, cultura română – înainte chiar de existența României ca stat – produce pentru prima dată una dintre acele personalități enciclopedice care pot fi așezate fără complex de inferioritate în istoria generală a ideilor europene.

NICOLAUS OLAHUS – primul mare umanist european de origine românească (1493–1568)

Clasificare: personalitate europeană majoră

Cronologic, Nicolaus Olahus ar fi trebuit să apară înaintea lui Dimitrie Cantemir. Îl recuperăm aici deoarece reprezintă o verigă indispensabilă între lumea medievală și intelectualitatea modernă. Numele său spune deja ceva despre originea sa: Olahus este forma latină derivată din termenul prin care erau desemnați valahii.

Mai important decât numele este însă faptul că Olahus însuși își declara originea românească pe linie paternă. Cercetările moderne asupra genealogiei sale arată că tatăl său provenea din Țara Românească, în timp ce originea maternă era maghiară. Prin urmare, cazul său trebuie formulat riguros: umanist european de origine românească paternă și maghiară maternă.

Născut la Sibiu, educat la Oradea și integrat în structurile Regatului Ungariei, Olahus a făcut o carieră extraordinară: secretar regal, diplomat, episcop, apoi arhiepiscop de Esztergom și Primat al Ungariei.

Dar funcțiile ecleziastice nu sunt motivul principal pentru care ne interesează. Olahus aparținea Republicii europene a Literelor. A intrat în legătură cu Erasmus din Rotterdam și cu cercurile umaniste occidentale, a scris în latină și a produs opere istorice, geografice, religioase și epistolare care au circulat în mediul intelectual european. Pentru istoria românilor are o semnificație suplimentară: avem aici una dintre primele personalități de ascendență românească perfect integrate în cultura umanistă supranațională a Renașterii. Nu îi putem atribui însă același grad de universalitate ca lui Cantemir, Brâncuși sau Palade.

Verdictul corect este: Nicolaus Olahus aparține patrimoniului umanismului central-european și constituie una dintre primele prezențe românești documentabile în marea cultură savantă europeană.

O observație asupra începuturilor mai vechi

Am putea coborî cronologic înaintea întemeierii statelor medievale românești și am întâlni personalități extraordinare provenite din teritoriile care astăzi fac parte din România: Ioan Cassian, Dionisie Exiguul și alți cărturari ai Antichității târzii.

Dionisie Exiguul, originar din Scythia Minor (Dobrogea), are chiar o contribuție colosală la civilizația universală: sistematizarea calculului anilor Anno Domini, aflat la originea cronologiei erei creștine folosite astăzi în cea mai mare parte a lumii.

În secolele V–VI nu putem demonstra existența unei identități etnice românești în sensul în care termenul poate fi utilizat pentru epocile ulterioare. Dar, cu certitudine, putem afirma că atât Dionisie Exiguul, cât și Ioan Cassian (și, dacă ne gândim mai bine, poate și istoricul Iordanes), sunt precursori universali ai spațiului din care s-a născut civilizația românească

VA URMA