Autor: MIHAI EMINESCU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 188

Prefacerea datoriei în drept

[Încă de la sfârșitul secolului al XVI-lea] se naşte o mişcare nesănătoasă în societate, nu bazată pe muncă, ci pe privilegiu. Pe când comerciantul din Lipsca căuta să-şi adaoge milioanele, ciubotarul din Germania să-şi înmulţească muşteriii, negustorul şi ciubotarul românesc caută să devie boer.

Dacă, cu această boerie, ar fi fost combinată arta răsboiului, ca în evul mediu, desigur că cavalerii cotului şi ai calupului ş’ar fi exercitat mai departe pacinica şi mult folositoarea lor meserie. Dar, nefiind asemenea datorii ci numai drepturi comode, boeria mică sau mare trebuia să fie un obiect de invidiat, pe lângă acestea cavalerismul devenise ieften în Moldova.

În genere, toată societatea secolului al XVI-lea şi al XVII-lea se poate caracteriza scurt: Datoria se preface în drept. Datoria de a fi slujbaş al ţărei – o datorie foarte grea şi periculoasă sub domniile vechi – devine un drept de a sluji ţara, dacă vrea ea sau dacă nu vrea. Şi aceşti îndreptăţiri de a o sluji se înmulţesc din zi în zi, căci toate isvoarele de puteri ale societăţii curg spre un singur punct, spre acest privilegiu, părăsind vechia şi neatârnata lor albie. Negustorul vrea să fie boer, ţăranul fecior boeresc, boerul mic – boer mare, boerul mare – Domn.

Şi boierii mici cum se formează? Prin meritele personale, ce le au pentru stăpânii lor, nu prin slujbe făcute ţărei. Camardinerii, comişii de la grajduri, vechilii de moşii, vătajii, se boeresc toţi şi au o progenitură foarte bogată. Această progenitură umple cancelariile şi aleargă la fiecare suplicant ca să-i toarne cenuşe sau nisip pe hârtie. Mulţi de acei, care au început astfel cariera, încărcă astăzi casa pensiunilor, care într’un rând îşi supendase plăţile.

Evreii, consulatele şi jocul de cărţi

Dar prin această grămădire la porţile privilegiilor şi ale slujbelor rămân goluri economice, pe care le umple un element străin – Evreii. Unde bacalul boerit şi-a închis dugheana, ş’a deschis-o Evreul, unde fiul blănarului s’a făcut cinovnic, blănarul evreu şi-a deschis dugheană, unde ciubotarul român s’a făcut custode al urbei – adică paznic de noapte – acolo Evreul ş’a deschis ciubotari. Pe când în statele vecine domnea un binefăcător absolutism, care deprindea popoarele la o muncă regulată, la noi Vodă era cu mânile legate, temându-se vecinic de plângeri la Poartă şi de răsturnare. Să vorbim drept – se poate pretinde de la un om să fie mai mult decât om? Când Domnul nu e pus afară de orice controversă, ce devine el decât o simplă persoană care îşi caută de interesel e sale? Intr’o ţară unde fiecine zice: „chacun pour soi” şi „après moi le déluge” – ce să zică Domnul decât tot atâta […].

Invaziile ruseşti aduc jocul de cărţi. Într’o societate în care munca ar fi fost lucrul principal, jocul de cărţi n’ar fi fost nimic – într’o societate de privilegiaţi, fără nici o treabă, care căuta să-şi omoare vremea – jocul de cărţi a trebuit să fie destructiv – un el ement de nestabilitate în averea oamenilor […].

Crâşmele, rachiul  şi degradarea populaţiei

Ne mirăm cu toţii de mulţimea crâşmelor în ţara noastră – de mulţimea jidanilor –  cauza e mulţimea rachiului, mulţimea velniţelor, dar oare această mulţime de unde vine? Sub domnia turcească a existat micul simbure, o dispoziţie de export. Exportul grânelor era oprit. Prin urmare, grânele neconsumate trebuiau prefăcute în obiect exportabil – în vite. S’au combinat lucrurile. Velniţa (distilerie primitivă n.r.) consuma prisosul şi da hrană vitelor. Velniţa producea rachiu, rachiul trebuia consumat şi era mult. S’au făcut multe crâşme. Pentru aceasta trebuiau crâşmari. S’au adus mulţi Evrei şi proprietarul impunea fiecărui din supuşii săi de a lua atâta rachiu pe an. Unele plăţi pentru muncă se făceau în rachiu. S’a întrodus exportul, într’adevăr, însă velniţele au rămas; în locul grânelor s’au luat cartofii, căci rachiul devenise o trebuinţă şi această trebuinţă cerea împlinire. Care au fost rezultatele ei? O populaţie nesănătoasă, fără energie de caracter, fără energie economică, care îşi vinde munca pe băutură, o populaţie în care mortalitatea creşte în mod înspăimântător, iar sudoarea mâinilor ei se capitalizează în mâinile unui element fără patrie, fără limbă, fără naţionalitate…

(Mihai Eminescu, „Influenţa austriacă asupra românilor din Principate”, CONVORBIRI LITERARE, 1 August 1876 – fragment)