Autor: MIHAI EMINESCU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 184

Sunt acum câteva zile, cetiserăm în Românul, un articol în care ni se făcea onoarea de a fi recunoscuţi de organ al reacţiunii […].

Când capetele mai luminate ale generaţiunilor trecute au îmbrăţişat ideile liberale şi s’au hotărît a se consuma în munca propagării lor, nu-şi înfăţişau viitorul astfel cum e prezentul.

Adevăraţii apostoli ai libertăţii erau înainte de toate români pătrunşi de conştiinţa unităţii noastre naţionale şi doreau libertatea şi egalitatea numai ca nişte înlesniri pentru desvoltarea poporului.

Ideile liberale nu erau pentru dânşii un scop, ci un mijloc pe care întotdeauna-l subordonau principiului naţionalităţii. Noi suntem urmaşii acelor oameni, mai puţin liberali decât „naţionalii-liberali”, dar mai mult naţionali decât dânşii.

Nu ne-am sfiit niciodată şi nu ne sfiim nici acum a declara fără şovăire, că susţinem ideile liberale numai pe cât ele nu produc o perturbaţiune în desvoltarea noastră naţională şi numai pe cât ele nu ne împing spre forme de vieţuiri străine de firea poporului românesc.[…].

 Noi susţinem că poporul românesc nu se va putea desvolta ca popor românesc, decât păstrând drept baze pentru desvoltarea sa, tradiţiile sale istorice astfel, cum ele s’au stabilit în curgerea vremilor; cel ce e de altă părere, s’o spună ţării.

Noi susţinem că e mai bine să înaintăm încet, dar păstrând firea noastră românească, decât să mergem repede înainte, desbrăcându-ne de dânsa prin străine legi şi străine obiceiuri; cel ce e de altă părere, să, aibă îndrăzneala de a ni-o spune.

Tac însă cu toţii, fiindcă ştiu, că grăind şi-ar pierde toată trecerea. Şi nimic mai mult de cât modul în care adversarii noştri discută cu noi, ne dovedeşte că ideile noastre sunt ideile ţării, că viitorul e al nostru şi că nu mai e departe ziua în care ţara se va curaţi de elementele stricate ce azi se răsfaţă într ‘însa. 

Stând la mormintele fraţilor lor căzuţi pe câmpiile Bulgariei, Românii din ce în ce se pătrund mai mult şi tot mai mult de convingerea că viaţa publică este un lucru serios, iar nu o comedie unde cel mai isteţ trebue să fie răsplătit prin aplauze. 

(Mihai Eminescu,  TIMPUL, 17 februarie 1880)