Autor: Dr. IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 90

Încep cu o scrisoare trimisă domnului Marius Albin Marinescu, în urma lecturii unor editoariale ale sale, în care exprima speranţa că va găsi sprijin la comunitatea evreilor, în campania sa împotriva lui Klauss Iohannis, pentru că acesta a resuscitat ilegal Grupul Etnic German, întru retrocedarea proprietăţilor confiscate acestuia după 1944:

            „Domnule Marinescu,

            Va semnalez următoarele piste, pentru a vă pune în gardă asupra forţelor pe care cred că le-aţi deranjat cu activitatea legată de dosarul «grupul etnic german»:

            1. În lucrările sale de memorialistică, Horia Sima susţine că motivul principal pentru care s-a ajuns la conflictul din ianuarie 1941 a fost confruntarea/concurenţa dintre legionarii ajunşi în administraţie şi germanii operînd prin fondul «grupului etnic german», întru acapararea proprietăţilor pe care evreii le vindeau ieftin […] (vezi și activitatea/arhivele Oficiului Central de Românizare). Legionarii ar fi stat în calea nemţilor, pilotaţi de la Berlin printr-o metodă folosită şi in alte ţari «dez-evreizate» care doreau să pună mîna pe tot ce lăsau evreii din mînă. Antonescu înţelegîndu-se cu Hitler să scoată legionarii din cursă (ceea ce a şi făcut), încheind pentru asta o alianţă la care nu a renunţat, pînă la capăt.

            2. «Grupul Etnic German» a fost declarat legitim nazist în 1945 și proprietăţile sale confiscate – cu tot cu partea înşfăcată de la evrei după 1939. Iohannis (şi cei din spatele lui) nu puteau fi recunoscuţi ca «moştenitori» după 1990 şi nici nu puteau primi despăgubiri pentru ce s-a confiscat în 1945 – prin hotărîri rămase valabile. Deci operaţiile «judiciare» de la Sibiu şi acoperirea lor ulterioară au fost rezultatul unui complot la nivel înalt. Dar nu la nivelul pe care cred că îl bănuiţi dv. (adică, să spunem, la etajul Merkel)… ci mai sus. Explic în continuare. 

            3. Imediat după 23 august a fost emisă legea L641/19.12.1944 («Legea pentru abrogarea masurilor legislative anti-evreiesti» – vezi lucrarea ataşată) care prevede la art 19 că: «Bunurile şi drepturile de orice fel, intrate prin efectul dispoziţiunilor legislative abrogate de articolul 1 în patrimoniul Statului, respectiv al Centrului Naţional de Românizare sau a oricărui alt dobânditor, se socotesc că n’au ieşit niciodată din patrimoniul titularilor deposedaţi şi vor fi restituite acestora în condiţiunile prezentei legi, fără îndeplinirea vreunei formalităţi de transcriere sau întabulare».

             Nimeni nu a putut analiza cum a fost efectuată «reparaţia» prevăzută în această lege, dar e de cercetat dacă evreii care îşi vînduseră proprietăţile sub presiunea anilor 39-40 (incluisv către G.E.G) nu au obţinut compensaţii integrale (fără a se scădea ce le dăduse totuşi cumpărătorul ca preţ) şi în forme financiare (căci e greu de crezut că evreii sosiţi pe tancurile armatei roşii nu şi-au pus în gardă corelegionarii privind «naţionalizările» la orizont, aferente comunistizării României). Absenţa protestelor evreieşti masive faţă de naţionalizarea din 1949 (raportată la modul cum reacţionaseră pînă atunci la orice deposedare) sugerează că s-a făcut cumva un reglaj, înainte de emigrarea lor în Israel, în sensul că statul român (în care ei aveau atunci un cuvînt mare de spus) i-a despăgubit satisfăcător pentru proprietaţi, inclusiv cele vîndute G.E.G. […].

            4. După 1990 , nimeni nu a cercetat dosarul «reparaţiilor» dintre 1944 și 1949, ci evreii au fost despăgubiţi, integral, de proprietăţile rămase în România, inclusiv de unele ajunse în 1940 în miinile nemţilor – fără ca să putem verifica dacă e vorba de confiscări, în 1949, a ce s-a returnat în 1945. Că e vorba de o geo-escrocherie o arată modul radical diferit în care au fost tratate dosarele la legea 18/1991 (și cele ce au actualizat-o) – adică retrocedarea către urmaşii spoliaţi ai ţăranilor români (rămaşi pînă azi cu buzele umflate, pentru terenurile ascunse de ei de frica represiunii şi acaparate de stat fără acte) şi cererile la legea 10 a caselor naţionalizate (printre care multe erau proprietăţi evreieşti, eventual vîndute din nou, în pripa, după 1945, noilor stăpîni). Chiar Victor Ponta, într-o clipă de neatenţie (în contextul unor presiuni CEDO pentru grăbirea/lichidarea procesului de reparaţie) a dezvăluit că ANRP rezolvase 90% din dosarele la legea 10 şi sub 10% la cele la legea 18… La care se pot adăuga nenumărate dovezi ale tratamentului discriminator, în defavoarea restituirilor către români. A fost nevoie de un Gittenstein pentru a supraveghea operaţia?

            5. Aşadar , statul român pare a fi restituit de două ori, integral (şi cu supraevaluări), printre proprietăţile lăsate de evrei în România, şi pe cele «aspirate» de G.E.G. după 1939, confiscate în 1945, restituite [evreilor] după 1945. De aceea nu se poate vorbi public despre faptul că la Sibiu s-a pornit şi a treia «restituire», de data asta către pretinşi urmaşi ai oficinei hitleriste ce a acaparat proprietăţile evreieşti compensate de stat, o dată în 1945 şi a doua oară după 2000. Cea mai plauzibila explicaţie a acestei manevre operate prin Sistem pare a fi aceea că securiştii noştri au reuşit un fel de şantaj/tîrg, condiţionînd ne-darea în vileag a operaţiei de re-înzestrare spre evrei (care şi ea a fost «mediată» de recuperatori securişti) cu asigurarea protecţiei internaționale (oculte),  faţă de jupuirea unei a treia piei de pe carnea României.

            6. Bănuielile pe care le exprim aici, corelînd informaţiile la care am avut acces nu trebuie luate ca dovedite/sigure, ci ar trebui verificate de istorici sau jurnalişti (de organele de resort ale regimului neofanariot nu poate fi vorba), dar mă indoiesc că s-ar permite înaintarea cuiva în dosar. Nu am cum şi nici de ce asuma cercetarea aceasta (am alte ţinte spirituale/existenţiale), dar îmi fac datoria să vă semnalez că vă mişcaţi pe un teren mai minat şi mai larg decît poate v-aţi dat seama. Că e vorba de interese/sume colosale pot deduce din lista proprietăţilor evreieşti în 1938, pe care s-a întîmplat să o am în mînă (încercînd să redau grafic statisticile […]. Despre aceasta fiind vorba şi în lucrări masive, ca ale lui Rosetti (1903) sau Hâciu (1940).  

  Drept care, domnule Marinescu, eu cred că firul de care aţi tras ajunge mult prea sus/departe ca să nu vă aducă pe cap un buldozer… de la Tel Aviv, Washington, Berlin etc – via București. 

  Vă urez să mă înşel. Luaţi acest mail ca un semn de solidaritate şi nu ca o încercare de a vă descuraja.

            Ioan Roşca 25.04.2020

A urmat o discuţie telefonică scurtă, pentru că domnul Marinescu avea dificultăţi de respiraţie. Totuşi a reuşit să-mi lămurească faptul că lista proprietăţilor retrocedate abuziv G.E.G., de care s-a ocupat intensiv, nu pare a conţine imobile acaparate în 1940/41 de G.E.G de la evreii presaţi de legile antisemite. Deci, că bănuielile mele par nefondate.

            Am luat notă de aceste precizări, care însă nu m-au liniştit. Căci ştiam cîte ceva despre o altă „triangulaţie”, prin care Germania plătea regimului Ceuşescu pensii pentru evreii plecaţi din România. Iar faptul că retrocedările decise de judecătorii de la Sibiu, cercetaţi de SIIJ (ceea ce va duce probabil la închiderea acestuia) nu ating partea din inventarul G.E.G. acaparată de la evrei, nu înseamnă că aceasta (şi fenomenul la care se referă Sima nu a existat) şi că aplicarea legii  L641/19.12.1944nu a trecut Carpaţii (în partea administrată de România). Iar despre partea administrată de unguri, unde au existat măsuri (efecte şi corecturi similare) nu ştim nimic.

            Aşa că l-am lăsat în pace pe domnul Marius Albin Marinescu, îndreptîndu-mă asupra unui alt sibian, dl. Corvin Lupu:

„Domnule Lupu,

    […]  Am vorbit cu dl Marinescu, aflînd starea sănătăţii d-lui […], ceea ce mă determină să evit «hărţuirea» sa […] (nu am vrut decît să-l pun în gardă privind riscul unei lovituri pe la spate) cu insistenţe asupra viziunii mele […]. Am înţeles de la domnia sa că printre proprietăţile retrocedate» acum către «urmaşii G.E.G.» nu s-ar număra şi unele achiziţionate de la evreii care au vîndut după septembrie 1940 (eu neputîndu-mă ocupa cu verificări, pornind de la indicii ca: «Politicile arianizării în România interbelică: Complicităţi româno-germane în preluarea capitalului evreiesc» .

    Să spunem că nu s-a făcut o retrocedare multiplă, ci doar o împroprietărire abuzivă cu foste proprietăţi săseşti. Nu dispare potenţialul exploziv al apropierii dosarului de problema semnalată de mine: cazul proprietăţilor care au fost aspirate de G.E.G., redate evreilor prin efectul legii 641/19.12.1944 (art 19 – vezi Anexa 3), confiscate în 1949 (de la evreii repuşi în proprietate sau de la cei cărora acestora le-au vîndut din nou – pînă în 1949),  reconstituite prin compensaţii supra-evaluate de ANRP. A verificat cineva situaţia acestei categorii, mai exact dacă «reparaţiile» ANRP au ţinut cont de preţul plătit de cumpărători (inclusiv germani) între 1940-44, scăzînd respectivele sume din «reparaţie»?… Căci, din cîte ştiu, de exemplu, nu s-a ţinut cont nici de ipotecile/împrumuturile bancare care grevau proprietăţile respective la momentul expropierii din 1949 – în sensul scăderii sumelor aferente din compensaţii…

    Deci chiar dacă problema pusă de mine este colaterală faţă de ce vă frămîntă acolo, la Sibiu, nu e exclus ca să stîrniţi valuri care ricoşează de la Berlin în altă parte…

Horia Sima

      Suspiciunile mele nu au obiect dacă este o aiureală ce scrie Horia Sima în memorii, de exemplu în «Era libertății statul național-legionar/  IV. Bătălia economică/ 8. Magazinele evreilor»: «În timp ce achiziţionarea marilor întreprinderi evreieşti de către germani părea blocată prin legea comisarilor de românizare, cu toate defectele ei, s-a ivit o nouă problemă în razboiul economic triangular, care privea sutele de magazine aflate în posesia evreilor.Urmând și la acest sector sfatul dat de Sinagogă, evreii i-au evitat pe români şi au preferat să vândă germanilor prăvăliile lor. De astă dată erau mai puţin interesaţi germanii din Reich să cumpere micile întreprinderi comerciale ale evreilor, cât mai ales compatrioţii noştri saşi şi şvabi. Minoritatea germană a intrat şi ea în febra achiziţiilor pentru a-şi mări rețeaua comercială de care dispunea. Veştile ce le primeam din Ardeal și Banat erau neliniştitoare. La Braşov, la Sibiu, la Timișoara, membri ai grupului etnic german acaparaseră sau erau pe punctul să intre în stapânirea a numeroase bunuri evreieşti, iar românii rămâneau eternii păcăliţi ai tuturor schimbărilor politice» [etc].  Sau mai jos: «Guvernul nu-şi fixase poziţia nici faţă de asaltul întreprinzatorilor germani de a acapara cât mai multe bunuri evreiesti, profitând de conjunctura creată de răsturnarea regimului carlist.” Sau : «În faţa lui Neubacher şi a întregului personal diplomatic german, eram pus în stare de inferioritate şi prin faptul că nu puteam dezvălui „secrete de Stat”. Nu-i puteam informa că Leon şi Generalul erau autorii legii comisarilor de românizare, că Antonescu ne-a cerut să oprim avalanşa de cumpărători germani a bunurilor evreieşti […]; Evident, în cercurile germane suprimarea comisarilor de românizare a fost primită cu satisfacţie, căci se elimina influenţa legionară în economie, răspunzătoare, chipurile, de blocarea intereselor germane în România, în timp ce Generalul îşi netezea imaginea ca un om accesibil cererilor lor […. Nu trebuie uitat apoi că Legea comisarilor de românizare a fost provocată tocmai de graba lor de a se desface de marile lor întreprinderi, căutând de predilecţie să le vândă nemţilor. Legea nu era îndreptată atât împotriva lor, cât să împiedice coproprietăţile evreieşti să cadă în mâna altor străini. De altminteri, evreii n-au avut prea mult de suferit de pe urma acestei legi, deoarece în cazurile în care au încheiat tranzacţii cu germanii, germanii înşişi s-au îngrijit ca să intervină la Ministerul Economiei, prin Neubacher, pentru a anula numirea comisarilor de românizare de la acele întreprinderi […]; Îndată după instaurarea regimului legionar, evreii, cuprinşi de panică, au început să vândă cu duiumul prăvăliile lor, dând preferinţă cumpărătorilor germani. Toate aceste tranzacţii, din care n-au lipsit nici românii, nu pot fi trecute în contul „abuzurilor” legionare. Evreii şi-au exercitat în mod liber dreptul de a-şi vinde prăvăliile, iar actele de vânzare le-au încheiat fără nici o constrângere,  fie germanilor,  fie românilor». Etc Etc.

Wilhelm Filderman

    Cunoscînd situaţia avuţiilor evreieşti în 1938, mi se pare verosimilă ideea că prin «rebeliune» legionarii au fost daţi la o parte din drumul intereselor germane, datorită acestui dosar. Cu conscinţe profunde în chestiunea «reconstituirilor» postdecembriste trocate la masa verde dintre secţiunile Imperiului. Şi, cu riscul ca strategia domnului Marinescu – de a căuta la un moment dat sprijin la alde Vainer, Katz…. în lupta cu mafioţii declaraţi moştenitorii ai naziştilor – să fie o periculoasă eroare strategică. 

    La care adaug şi o chestiune mai fină – de tact (din perspectiva mea). G.E.G a sifonat/agregat doar proprietăţi comunitare ale germanilor din România sau şi proprietăţi private?  Nu aş aplauda eventuala dezmoştenire a unor germani de averi personale puse în comun în structura G.E.G, doar pentru că acesta a fost oficină «nazistă».  Ceea ce poţi face cu fruntea sus este să arăţi asuprirea elementului românesc în Ardeal, să invoci precedentele de expropiere, să cercetezi creşterea abuzivă a fondului G.E.G , să denunţi incredibila operaţie de a «reconstitui» aceste averi benzii care l-a folosit pe Iohannis. Dar a pretinde că românii sau evreii dezmoşteniţi au drept la restituiri integrale… dar urmaşii unor germani proprietari – nu, mi se pare discutabil. Avînd în vedere experienţa noastră stalinistă/postcomunistă,  e jenant să maschezi o naţionalizare (în loc să o justifici prin drepturi istorice) recurgînd, ca sursă de autoritate, la dictatura/spolierea mondială «antinazistă»….

    Cu părere de rău dacă vă irită ceva din ce scriu şi cu rugămintrea de a mă corecta, dacă vedeţi unde greşesc, vă trimit (în anexa 2) şi nişte extrase din fişe privind parlamentarismul interbelic – oarecum legate de subiect.

Ioan Roşca , 5 mai 2020”

            Nu-mi mai pot face nici o iluzie, acum, cînd şi un Don Quijote ca Albin Marinescu a dispărut, că se va mai sacrifica cineva dedicîndu-se cercetării unor întrebări ca:

            1. De ce gestionarii postdecembrişti ai României nu clarifică public situaţia bunurilor G.E.G, în relaţia complexă (analizată în lucrarea domnului Florian Banu: „Activitatea casei de administrare şi supraveghere a bunurilor inamice (1945-1947)” cu cele administrate de C.A.S.B.I. (ţinînd cont de aplicarea legilor 443/1944, 478/1944, 91/1944, 826/1946, 998/1946, 127/1947, 333/1947)? Textele legilor, inaccesibile publicului, erau ataşate avizului favorabil nr. 288/20.06.2005 transmis de Consiliul Legislativ Secretarului General al Senatului – în vederea adoptării unei legi prin care să se extindă temeiurile de reconstituire. Adoptare comisă de Senat şi validată de diverse oficine: Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale – în forma adoptată de Senat, conform avizului nr. 25/97/23 februarie 2006, Comisia pentru egalitate de şanse pentru femei şi bărbaţi – cu avizul nr.45/68/ 22 februarie 2006. Însă, datorită avizului negativ al guvernului – nr. 2213 din 20 septembrie 2005 şi al Comisiei juridice de disciplină şi imunităţi – din 8.03.2006, propunerea legislativă L 543/2005 a domnului deputat Puskas Zoltan a fost respinsă de parlament.

Rămîne problema restituirilor, în aceste situaţii, la cheremul mafiei reconstituirilor?            

Nu îi interesează pe români ce s-a întîmplat cu bunurile ungurilor sau românilor retraşi în Germania, consideraţi duşmani la un moment dat, retrocedate totuşi – se pare – în urma modificării prin L 998/1946? Sau ce s-a întîmplat cu  bunurile germanilor „aspirate” de ocupantul sovietic şi declarate participaţie a lor la SOVROM-uri? Nici acum nu e bine să afle românii că URSS (beneficiind de pasivitatea aliaţilor) ne-a jefuit şi pretinzînd că deţine 50% din aceste false societăţi „mixte”, pe baza unui simplu truc de inventar, prin care se împroprietăriseră cu proprietăţile germanilor „duşmani”? Încît pînă şi comuniştii români s-au vazut împinşi (prin legea  998/1946) să scoată măcar proprietăţile ungurilor şi românilor (de orice naţionalitate, deci incluisv evrei) plecaţi/dispăruţi în Germania, din inventarul C.A.S.B.I. Cum să nu te întrebi ce alte stornări inventive se ascund în spatele dosarului GEG?   

            2. Au ajuns sau nu o parte a proprietăţilor vîndute de evrei, sub presiunea legislaţiei antisemite, la nişte germani (fiind prinse în fondul G.E.G sau C.A.S.B.I)?

Dar cineva ar putea găsi multe astfel de urme. Şi asta justifică întrebarea: ce s-a făcut în aceste situaţii: au fost date compensaţii (în bani sau în natură) şi evreului proprietar iniţial, şi neamţului/românului cumpărător? Ce s-a întîmplat cu sumele încasate de evrei la vînzarea, sub presiunea legilor antisemite, a proprietăţilor lor (către români, către G.E.G. sau către alţii)? Au fost ele returate metodic cumpărătorilor – români sau germani – (cu ocazia retrocedării lor, după 1944, către proprietarii evrei), sau au fost scăzute din ce li s-a „reconstituit” după 1990? Este sau nu adevărat că nu s-a ţinut cont nici de ce datorau „reconstituiţii” pentru credite/ipoteci de achiziţie incomplet achitate?  

            Unde se află listele nominale  ale proprietarilor  evrei păgubiţi de legile antisemite, dintre 1940 şi 1944? Unde se poate studia documentaţia privind aplicarea legii 641/19.12.1944, pentru a a se verifica dacă s-a făcut atunci numai restituire în natură, urmată de expropierea comunistă, sau s-a procedat şi la compensaţii (băneşti) care au rămas în buzunarele unora ce au pretins din nou despăgubiri integrale, după 1990? Unde putem consulta lista evreilor expropiaţi în 1948, pentru a o confrunta cu cele precedente şi cu lista celor care au beneficiat de „reconstituiri” după 1990?

            Cum se explică aparenta resemnare a evreilor (reacţia neobişnuit – la ei – de palidă) faţă de Marea Naţionalizare Comunistă care i-a lovit în primul rînd pe ei, căci deţineau o bună parte din activele industriale, imobiliare, comerciale, bancare? A existat vreun aranjament care i-a mulţumit, vreun comandament care i-a amuţit sau vreo amanevră care i-a salvat (cum ar fi vînzarea proprietăţilor recuperate, între 1945 şi 1949)?

             Cum putem evita, sesizînd aceste jocuri oculte de interese, observaţia că legile date în numele combaterii antisemitismului pot împiedica românii astfel intimidaţi să se apere vigilent de pretenţii excesive evreieşti?… Și că această crasă încălcare a drepturilor consfinţite de Constituţie şi a interesului naţional  indică capturarea statului român de forţe filosemite, fiind vorba, aici, de o agresiune sfidătoare? Căci, dacă s-ar fi dorit camuflarea discretă a operaţiilor, nu un Mark Gittenstein era pus director la ANRP…  

Ioan Roşca, 12 iunie 2021

 1,272 total views,  6 views today