Autor: Dr. IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 90

Conflictul din AUR care a dus la separarea de doamna Şoşoacă, mi se pare de foarte rău augur. Nu discut despre frecuşurile inter-umane care au dus la divorţ, căci intrarea în arena politică îi obligă pe protagonişti la sacrificarea agendei proprii, în interesul românilor. Din modul în care au gestionat această criză, deduc că liderii AUR au altă orientare doctrinară decît speram (visînd la reanimarea unui naţionalism anacronic, rupt de realităţile vremii), sau nu au nici una, fiind doar autorii/profitorii unei adunături de conjunctură, pe ideea: prindem şi noi un „culoar” spre ciolane, la adăpostul unor lozinci.

            Am mai semnalat că plasarea pe axa dreapta/stînga e o diversiune , care ascunde multidimensionalitatea problematicii politice. Voi reduce acum problema la două aspecte: cel al integrităţii naţionale şi cel al dreptăţii sociale. Ele pot ocaziona localizarea (reală sau demagogică) pe două axe: “Dreapta” naţionalistă versus „stînga” internaţionalistă (camuflînd un conflict între două moduri de coagulare), respectiv  „dreapta” dreptului de a domin” versus stînga justiţiară (camuflînd un conflict între două moduri de parazitare). Se formează patru cadrane în spaţiul dotrinar (ideologic), poziţiile fiind definite de două coordonate ce nu se pot „reduce” (în stil +x-y) ca să te declari „de centru”.

            Cine ar fi la noi în cadranul (dreapta, dreapta)? Să zicem că PNL, deşi au renunţat complet la dimensiunea „naţională” şi slujesc ciocoimea comunistă năpîrlită.

            Dar în cadranul (stînga, stînga)? Să zicem că PSD – deşi apără interesele baronimii de tranziţie, (simularea naţionalismului fiind aruncată la coş de echipa Ciolacu).

            În cadranul (stînga, dreapta) putem aşeza USR- vehicul artificial al mondializării jefuitoare, în slujba mafiei locale.

            Rămîne cadranul (dreapta, stinga) – al combaterii aservirii/distrugerii României- pe de o parte şi aservirii/distrugerii romînilor de arendaşii prădalnici ai naţiunii- pe de alta.

            La dreapta în problema naţională, la stînga în cea socială. Numai aşa are AUR rost şi şanse.

            Spirala trădării dintre românii individuali şi colectivitatea lor a făcut ravagii, distrugînd iubirea/încrederea/fidelitatea. Oamenii simpli, lăsaţi în ghearele maşinii de deformat caractere, în focul “descurcării” nu văd ce mare bine le-a făcut o naţiune ce-i trimite aiurea ca să culeagă sparanghel, căpşuni, mucuri, sinecuri etc. Că şi ei sînt de vină, nu schimbă nimic- decît că fiecare victimă detestă pe celelalte.  Naţionalismul care cere românilor să-şi iubească patria… care nu-i iubeşte, să se mai sacrifice o dată pentru promise propăşiri colective, nu va trece de cele cîteva procente ale ultimilor mohicani dispuşi la sacrificiu, pentru ţară/neam. Nu iei puterea cu un pumn de Don Quijote, ci dai doar altora ocazia să se strecoare, în numele interesului naţional.

            Deci lupta consecventă pentru justiţie socială, pentru apărarea celor loviţi de monstruoasa evoluţie a României este  crucială, pentru o formaţiune ce cheamă românii la solidarism. În acest sens, acţiunile doamnei Şoşoacă , indiferent cît sînt de consistente,  sînt de maximă oportunitate pentru AUR, care nu se poate delimita de ele, fără să se sinucidă. La limită, ar mai putea declanşa acţiuni viguroase similare, arătînd publicului că e vorba numai de probleme/disensiuni interne, dar nu şi de o altă orientare/menire politică. Dar nu prea văd aceste prestaţii, care să demonstreze publicului că AUR fără Şoşoacă e şi mai dedicat apărării oamenilor simpli/obidiţi. Repet deci, ori liderii AUR sînt inconştienţi, anacronici, ori sînt incapabili de strategii şi construcţii doctrinare, ori sunt minaţi de agenţi sabotori.  

            E nevoie de rafinament/creativitate teoretică, pentru a fertiliza acţiunea civică de pe teren. Căci nu e de loc simplu să împaci naţionalismul organicist cu justiţiarismul individualist. E vorba de depăşirea unei contradicţii profunde aici, de îmbinarea dimensiunii sociale şi personale a fiiinţării. Îndemnînd celula personală să se integreze intens în organismul colectiv, o împingi şi spre pierderea libertăţii ei ontologice. Susţinînd deplinătatea eului, îl împingi şi spre evitarea capturării în ţesuturi care îl satelizează. Uşor se face pasul de la aderarea liberă, din iubire, din dorinţa de a nu trăi singur, la capturarea într-o maşinărie care-ţi răpeşte plenitudinea de subiect. Istoria ne arată colţii acestui paradox, acestei tensiuni fundamentale între individualism şi colectivism.   Nu cred că azi se mai poate stîrni pofta sacrificiului intereselor personale, pentru aparent abstracta cauză a neamului. Oamenii vor o aderare care să le aducă folos. Un proiect naţional centrat pe ameliorarea vieţii omului de rînd, pe apărarea demnităţii sale. O asociere camaraderească întru apărarea intereselor fiecăruia. Depăşind cumva problema spinoasă a tentaţiei de a trece în rîndurile duşmanilor, pentru o porţie mai consistentă.    

            De aceea am propus sintagma „Mai bine ca afară!” Românii de rînd să fie nu numai susţinătorii, ci şi beneficiarii proiectului renaşterii naţionale. Reclădirea unei ţări în care cetăţenii să nu mai fie trataţi ca nişte oi, cîrpe, marionete exploatabile. Rezistenţa colectivă, între graniţele ţării, faţă de dezastrul civilizaţional care face ravagii în întreaga lume. Folosirea suveranităţii Romîniei pentru apărarea suveranităţii românilor. O astfel de „propagandă” pare dificilă, în condiţiile ocupaţiiei metodice a mediei de către forţele aservirii României şi românilor.  Dar e singura ţintă justificabilă.

            Ca atare, dacă mai pot, liderii AUR trebuie să repare cumva gafa îndepărtării doamnei Şoşoaca, în chiar clipa în care aceasta acţionează în sensul de care AUR are nevoie ca de aer. Iar dacă ei nu au puterea necesară de a trece de alte consideraţii, în numele interesului central, poate reuşeşte doamna Şoşoacă să se ridice deasupra idiosincraziilor şi să îşi reaşeze cumva acţiunea în făgaşul refacerii naţionale. Căci, dacă rămîne la nivelul apărării unora de alţii (tipic pentru un avocat), fie ei şi victime agresate de paraziţi, nu va putea transcede nivelul egoismului individual, vorbind în numele unor valori colective.              În fine , dacă episodul acesta se acoperă de uitarea caracteristică, doctrinarii AUR trebuie să aşeze trenul naţional pe şine solide, răspunzînd provocării justiţiei sociale şi asumîndu-şi lupta pentru respectarea drepturilor de oameni liberi ale românilor.

Loading