Autor: MIHAI EMINESCU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 186

Constatăm mai înainte de toate că românii nu sunt colonişti, venituri, oamenii nimănui, ci pretutindeni unde locuiesc sunt autohtoni, populaţie nepomenit de veche, mai veche decât toţi conlocuitorii lor […]. Ş-apoi, ni se pare că nici un neam de pe faţa pămîntului nu are mai mult drept să ceară respectarea sa decât tocmai românul, pentru că nimeni nu este mai tolerant decât dânsul. Singure ţările româneşti sunt acelea în care, din vremuri străvechi, fiecare a avut voie să se închine la orice dumnezeu a vroit şi să vorbească ce limbă i-a plăcut. Nu se va găsi o țară în care să nu se fi încercat de a face prozeliţi din conlocuitorii de altă lege ori de altă limbă, hughenoţii în Franţa, maurii în Spania, polonii faţă cu rutenii, ungurii cu romanii – toţi au încercat a câştiga pentru cercul lor de idei populaţiile conlocuitoare şi aceasta prin presiune, cu de-a sila. Românii privesc cu stoicism neschimbat biserica catolică, atât de veche în Moldova, și nu le-a venit în minte să silească pe catolici de a deveni orientali; lipovenii fug din Rusia şi trăiesc ne-supărați în cultul lor pe pământul românesc, apoi armenii, calvinii, protestanţii, evreii, toţi pot spune dacă guvernele româneşti au oprit vreo biserică sau vreo şcoală armenească, protestantă sau evreiască. Nici una. Ni se pare deci că pe pământurile noastre strămoşeşti, pe care nimeni nu le stăpâneşte jure belli, am avea dreptul să cerem să ni se respecte limba şi biserica, precum le-am respectat-o noi tuturor.

CURIERUL DE IAȘI, noiembrie 1876