Autor: IOAN TEODOR BASARAB

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 163

Întrebarea de bază care poate fi pusă după lecturarea textului evanghelic (Matei 26; Marcu 14; Luca 22; Ioan 13) este într-adevăr aceasta: ce anume a trădat Iuda? Răspunsul ar putea veni imediat: L-a trădat pe Hristos!

În cele ce urmează vom încerca să extindem analiza asupra întregului context și să evidențiem dimensiunea acestei trădări, care, după cum vom vedea, vizează cu mult mai mult decât o locație, o grădină dincolo de pârâul Cedrilor, unde Iisus putea fi prins și arestat.

Vom începe mai întâi cu masa de Chaburah – masă a prieteniei ținută adeseori de iudei în ajunul marilor sărbători, masă în timpul căreia fiecare fel de mâncare era binecuvântat, iar gazda sau capul familiei – în numele tuturor participanților – rostea în final binecuvântarea deasupra unui pahar cu vin (paharul binecuvântării) din care gustau mai apoi toți ceilalți.

Abordarea pur teologică a acestui moment relevă faptul că masa de Chaburah va deveni din acel moment în conștiința creștină, Cina Domnului, sau Cina cea de Taină, momentul în care Hristos instituie Euharistia, prezentându-se întregii lumi ca fiind adevăratul Miel Pascal (Ioan 1, 29: Isaia 53, 7; Fapte 8, 32 ), oferindu-și simbolic Trupul prin frângerea pâinii și Sângele prin binecuvântarea paharului, pentru ca toți cei care-L vor mânca și-L vor bea, să aibă parte de El.

Cititorul se va întreba poate: De ce Miel Pascal? De ce jertfa de Sine? De ce Trupul Său? De ce Sângele Său?

Ca să putem integra corect momentul acesta special în realitatea timpului aceluia ar trebui să facem neapărat referire la influența pe care o manifesta lumea păgână și în vremea lui Iisus, asupra mai marilor poporului ales, cu o serioasă componentă idolatră, bazată pe ritualuri deosebit de violente și sângeroase, dacă ne vom referi numai la modul de jertfire lui Moloh, de al cărui cult fusese influențat chiar Solomon care, după cum găsim în Vechiul Testament, a construit locuri de închinare pentru Moloh și alți zei (3 Regi, 11, 5), închinarea la Moloh petrecându-se pe „înălțimi” (3 Regi, 12, 31), cât și într-o ravenă din afara Ierusalimului, numită Valea Hinom (4 Regi, 23, 10).

Dar ca să înțelegem cum a fost posibilă această înfluență ar trebui să urmăm mai bine textul veterotestamentar care prin dezvăluirile sale este suficient de lămuritor.

Ne aflăm deci în timpul lui Solomon. Fratele vitreg și mai mare al acestuia, Adonia, un pretendent la tronul lăsat de David, insistă pe lângă Batșeba să-l convingă pe fiul ei, proaspăt uns rege, adică pe Solomon, să-i de-a de soție pe Abișag Sunamiteanca, o femeie pe care, pare-se, însuși Solomon o râvnea pentru sine. După ce Batșeba intermediază această tentativă matrimonială, Solomon se aprinde de mânie și poruncește uciderea fratelui său: „Şi a trimis regele Solomon pe Benaia, fiul lui Iehoiada, care fără de milă l-a lovit pe acela şi a murit Adonia în ziua aceea”. (3 Regi 2, 25)

Mai mult, Solomon înlătură din demnitatea de Mare Preot pe prietenul lui Adonia, pe Abiatar, înlocuindu-l cu Țadoc.

Acesta este momentul în care cele statornicite de Moise în Lege capătă un sens obscur. Acesta este momentul în care lucrurile încep a se schimba fundamental pentru poporul lui Dumnezeu.

Solomon zidește faimosul templu care avea să-i poarte numele pentru două motive clare: întâi pentru a-și consolida puterea, uzând de un cult preoțesc la vedere – unul admis de popor – și în cel de-al doilea rând pentru a avea infrastructura secretă necesară, girată de prietenul său, Marele Preot Țadoc, de a desfășura în incinta aceluiași templu, în măruntaiele cele mai ascunse ale acestuia, un cult paralel, ascuns vederii poporului.

Acest fapt îl deconspiră proorocul Iezechiel (cap. 40) care avea să consemneze următoarele: „În curtea cea dinăuntru, în partea din afară a clădirilor porţilor, erau două camere pentru cântăreţi: una pe latura clădirii porţii dinspre miazănoapte, cu faţa spre miazăzi, iar cealaltă pe latura clădirii porţii celei de miazăzi, cu faţa spre miazănoapte. Şi mi-a zis bărbatul acela: Camera aceasta, cu faţa spre miazăzi, este pentru preoţi care veghează la paza templului; Iar camera cea cu faţa spre miazănoapte este pentru preoţii care fac slujba la altar; aceştia sunt fiii lui Ţadoc, singurii dintre fiii lui Levi care se apropie de Domnul ca să-I slujească”. (Iezechiel 40, 44, 45, 46)

Vedem de aici cum profetul devoalează faptul că de la Solomon încoace preoții aveau să fie împărțiți în două categorii: preoții legitimi, descendenți din preoția lui Abiatar (cei ce aveau să formeze partidul fariseilor) și care erau puși să stea de pază, și o altă categorie aservită preoției oculte a lui Țadoc – din care avea a descindă partidul saducheilor. Mai departe, dacă vom dori să vedem fața ascunsă a acestui cult saducheic, vom putea citi despre urâciunile lor la Iezechiel cap. 8:

„1. În anul al şaselea de la robirea regelui Ioiachim, în cinci ale lunii a şasea, pe când şedeam eu în casa mea şi bătrânii lui Iuda şedeau înaintea mea, s-a lăsat peste mine mâna Domnului Dumnezeu.

2. Şi privind eu, am văzut un chip ca de om, de foc parcă; şi parcă de la brâul lui în jos era foc, iar de la brâul lui în sus era o strălucire, ca de metal în văpaie.

3. Şi a întins, parcă, Acela, un fel de mână şi m-a apucat de părul capului meu şi m-a ridicat Duhul între pământ şi cer, şi m-a dus, în vedenii dumnezeieşti, la Ierusalim, la intrarea porţii dinăuntru, îndreptată spre miazănoapte, unde era aşezat idolul geloziei care stârneşte gelozia.

4. Şi iată acolo era slava Dumnezeului lui Israel asemenea aceleia pe care o văzusem eu în câmp.

5. Atunci mi-a zis Domnul: «Fiul omului, ridică-ţi ochii spre miazănoapte!». Şi mi-am ridicat ochii spre miazănoapte şi, iată, acel idol al geloziei era la uşa dinspre miazănoapte a altarului, la intrare.

6. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vezi ce fac ei? Vezi tu ce urâciuni mari face casa lui Israel aici, ca să Mă îndepărtez de locaşul Meu cel sfânt? Dar întoarce-te şi urâciuni şi mai mari vei vedea!»

7. Apoi m-a dus pe poartă în curte şi, privind, am văzut o spărtură în perete.

8. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, sapă în perete!». Şi am săpat în perete şi, iată, am dat de un fel de uşă.

9. Şi mi-a zis Domnul: «Intră şi vezi urâciunile cele dezgustătoare pe care le fac aceştia aici».

10. Şi am intrat şi am privit şi, iată, erau acolo tot felul de chipuri de târâtoare, de animale necurate şi de tot felul de idoli de ai casei lui Israel, zugrăviţi pe pereţi de jur împrejur.

11. Înaintea lor stăteau şaptezeci de bărbaţi din bătrânii casei lui Israel, având în mijloc pe Iaazania, fiul lui Şafan; fiecare din ei avea în mâini câte o cădelniţă şi un nor gros de fum de tămâie se ridica în sus.

12. Şi mi-a zis Domnul: «Fiul omului, vezi ce fac bătrânii casei lui Israel la întuneric, stând fiecare în cămara sa plină de chipuri? Că îşi zic: Domnul nu ne vede! A părăsit ţara Sa».

13. Apoi mi-a zis Domnul: «Întoarce-te şi vei vedea urâciuni încă şi mai mari, pe care le fac ei».

14. Şi m-a dus la uşa cea dinspre miazănoapte a templului Domnului, şi iată acolo şedeau nişte femei, care plângeau pe Tamuz.

15. Şi mi-a zis Domnul: «Vezi, fiul omului? Întoarce-te şi vei vedea încă şi mai mari urâciuni!».

16. Apoi m-a dus în curtea cea dinăuntru a templului Domnului şi, iată, la uşa templului Domnului, între pridvor şi jertfelnic, stăteau vreo douăzeci şi cinci de oameni cu spatele spre templul Domnului, iar cu feţele spre răsărit şi se închinau spre răsărit la soare.

17. Şi mi-a zis Domnul: «Vezi, fiul omului? Nu i-a ajuns casei lui Iuda să-şi facă astfel de urâciuni, ca acele pe care le fac aceştia aici, ci au umplut şi ţara de necredinţă, îndoit mâniindu-Mă. Iată ei apropie ramuri de nările lor.

18. De aceea şi Eu voi lucra cu urgie; ochiul Meu nu-i va cruţa, şi Eu nu Mă voi îndura. Chiar de ar striga ei cu glas mare la urechile Mele, nu-i voi auzi”. (Iezechiel 8, 1-18)

Poate comentariile sunt de prisos, însă un adevăr trist se desprinde din aceste dezvăluiri profetice, anume acela că, încă din timpul regelui Solomon, adevărata menire a templului fusese deturnată, iar viziunea profetului Iezechiel referitoare la „bătrânii casei lui Israel (aflați) la întuneric” pare să concorde cu aspectele pe care le vom pune în discuție, vorbind despre trădarea lui Iuda.

Dacă încă din vremea lui Solomon apetitul pentru „urâciunile cele dezgustătoare” cuprinsese elita religioasă a poporului ales, trebuie avută în vedere și influența, dintr-o altă tulpină ritualică păgână referitoare la Orfism, practică ritualică veche a aristocrației trace care-și reclama originea din preotul legendar Dardanus. Magna Mater a tetradei din Samothràce, locul unde vor fi descoperite chiar ruinele unui templu datând din secolul IV î.Hr, se numea Axiokersa, fiul ei Axieros și nepotul/fiul Axiokersos. Pe lângă aceste zeități mai era venerat și Kadmillos/Kasmillos, un zeu falic asociat ulterior lui Hermes. Probabil din acest cult s-a dezvoltat orfismul grec.

Din surse la vedere putem afla aspecte ce țin de așa numita „Teogonie rapsodică” a orficilor: „Cronos (Timpul) a creat din Haos și Eter Oul Cosmic. Din acesta a ieșit puterea vitală, întruchipată de hermafroditul Phanes (numit și Protogonos sau Ericapaios), care a născut-o pe Nyx (Noaptea), cu care i-a creat apoi pe Gaia, Uranus și pe Cronos (Titanul). Zeus, unul din fiii lui Cronos, l-a îngițit pe Phanes și a dobândit în acest fel puterea asupra întregii lumi.

Phanes întrunea în propria ființă atât prinicipiul masculin Dionysos, care însuflețea universul, cât și principiul feminin Metis, întruchiparea cunoașterii și a luminii. Cu fiica sa Persefona-Demetra, care e la orfici o ipostază a zeiței Rhea, Zeus l-a zămislit pe Dionysos Zagreus, care a fost menit a fi stăpânul lumii. Această stăpânire era însă râvnită și de titani, care, instigați de Hera, l-au ademenit pe tânărul Dionysos cu jucării și cu merele Hesperidelor, l-au sfâșiat și l-au mâncat. Doar inima lui a fost recuperată de Atena și adusă lui Zeus, care l-a putut crea astfel, cu Semele, pe al treilea Dionysos, numit Lyseus, zeul vinului și al orgiilor”.

Orgiile dionisiace în care inițierea unui bărbat presupunea identificarea acestuia cu zeitatea însăși se adresau, după cum am văzut, în primul rând aristrocrației, bărbați și femei, ritualul de inițiere al femeilor presupunând deghizarea acestora în soții ale zeului. Se presupune că ritualurile misterelor dionisiace erau practicate fie public, fie în privat. Cele care se ocupau de inițierea novicilor erau bacantele, acestea adeseori fiind implicate în sacrificii umane, unde victima, (întruchipând pe tânărul Dyonisos) copil sau tânăr, provenind din rândul sclavilor sau al păturii sărace, răpit familiei, era pur și simplu devorată ritualic.

Elementele orgiastice ale serbărilor dionisiace se vor transmite și către alte popoare, pe căi oculte, prin asimilări de practici ritualice exotice, fiind preluate și de bacanalele romane. Din această cauză și datorită caracterului inițiatic, orfismul a fost interzis, împreună cu toate cultele orientale și cu misterele din Eleusis în anul 382 d. Hr., de către împăratul roman Teodosiu I.

Revenim acum la momentul instituirii Tainei Euharistice. Într-o lume în care, public, la vedere sau ferit, pe ascuns de plebe, mai marii unui popor practicau ritualuri atât de sângeroase, sacrificând chiar și ființe umane, care mai apoi erau devorate ritualic, Hristos, Mesia, își oferă prietenilor Săi (Ioan 15, 14), Trupul, prin frângerea pâinii, și Sângele, prin binecuvântarea paharului, la masa de Chaburah.

Să ni-l imaginăm acum pe Iuda alergând la mai marii Sanhredinului să le spună (pe lângă cele deja consemnate) și asta: „ne-a îndemnat să-I mâncăm Trupul și să-I bem Sângele!…”.

Știm cum au primit această veste cei care, tocmai de așa ceva se temeau grozav! Ca nu cumva acel așezământ sângeros să fie pe veci spulberat! Ca nu cumva ceea ce făceau ei prin templu (și mai ales prin catacombele acestuia), să fie dat în vileag!

Altfel cum vă puteți explica faptul că Iuda primește „o trupă de ostași” (grecescul speïra indica o treime dintr-o cohortă, deci aproximativ trei sute de soldați), „precum și slujitori de la arhierei și de la farisei, (Iuda) a venit acolo cu felinare și cu făclii și cu arme”? (Ioan 18, 3).

E bine de înțeles că, pe lângă ostașii iudei din garda templului, la arestarea lui Iisus a participat și o formație militară romană! Și, gândiți-vă cum, așa, peste noapte, Iisus și apostolii săi devin atât de periculoși dintr-o dată, încât este nevoie de atâta mobilizare de forțe?!… Ce miză putea să aibă în joc Sanhredinul? Bineînțeles, alta decât aceea că „S-a făcut pe Sine Fiul lui Dumnezeu” (Ioan 19, 7). Pentru această „blasfemie” nu L-au arestat pe loc, așa cum ar fi fost în logica lor… O vor face acum când exista imensul pericol ca poporul întreg să afle despre orgiile practicate în ascuns de mai marii lor și să se revolte, desigur, posibil chiar să-i linșeze! Cât despre cum ar fi reacționat ocupantul roman într-o asemenea situație, este lesne de imaginat.

Prin gestul Său, la Cina cea de Taină, Mesia, Hristos încredințează prin apostoli, întreaga umanitate, că nimeni nu mai trebuie sacrificat, că jertfele despre care am amintit mai devreme (Fapte 7, 42-43) trebuie să înceteze pentru totdeauna! Luând asupra Sa toate poverile lumii, va face ca Taina Cinei să se împlinească în Răstignirea de pe Sfînta Cruce!

În acel moment, Hristos transfigura până în temelii așezământul de jertfă impus umanității (pe care, în măsura în care l-a înțeles, și l-a asumat și poporul evreu…). Astfel, Taina Euharistiei desființa pentru totdeauna, la nivelul conștiinței, obediența față de toți dumnezeii falși care au amăgit prin minciună și instigare la crimă, umanitatea: „Pe lângă ritualurile sexuale, închinarea la Moloh includea sacrificarea copiilor sau «trecerea copiilor prin foc». Se crede că idolii reprezentându-l pe Moloh erau statui metalice gigantice de forma unui om cu cap de taur. Fiecare reprezentare avea o gaură în abdomen și posibil brațe întinse, formând un fel de rampă spre interior. Un foc era aprins în statuie sau în jurul ei. Copiii mici erau puși în brațele statuii sau în gaură. Când un cuplu își sacrifica întâiul născut, credeau că Moloh le va asigura prosperitate financiară pentru familie și pentru următorii copii” (https://www.gotquestions.org, https://www.wikiwand.com). „Datorită multitudinii de asemănări și identități între zeitățile implicate, cercetătorilor le este greu să facă o distincție clară între ritualurile orfice și misterele dionisiace. Putem aprecia că dintre acestea nu putea lipsi poporul evreu, un popor care, după cum am arătat, a probat istoric o apetență specială pentru idolatrie și ritualuri păgâne” (Idem, wikiwand.com, op. cit.). Vezi BIBLIA sau SFÂNTA SCRIPTURA diortosită după Septuaginta, redactată și adnotată de Bartolomeu Valeriu Anania.

Loading