Autor: NICOLAE DABIJA (1948-2021)
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 163
Pe timp de pandemie cineva îmi spune:
– Nu deschid televizorul, nu ascult radioul.
– Ce faci atunci?
– Deschid cărți.
– Și de unde afli noutățile?
– Din ele.
Înveți mereu din cărțile bune. Ele nu se învechesc.
De ce? Pentru că au fost scrise, atunci demult sau mai încoace în vreme, pentru tine. Autorul lor s-a gândit la tine. Sau – și la tine, cel de peste veacuri. El a pus suflet în cele așternute pe file. Iată de ce marii maeștri vor lăsa mereu impresia că ne sunt contemporani.
Mă surprinde faptul că geniile care au trăit acum câteva veacuri sau chiar milenii cunosc atât de multe lucruri despre noi și timpul nostru.
„Alte măști, aceeași piesă…”, afirmase Mihai Eminescu despre trăitorii din anul 2021.
Fiecare rău – cu binele lui.
Mai mulți prieteni mi-au vorbit că, în acest preludiu al apocalipsei, s-au regăsit în cărți.
O carte acoperă un răspuns. E o călătorie pe care ți-ai refuzat-o mereu. Și pe care o realizezi abia acum, când deschizi cartea care te aștepta anume pe tine, ca să ți se destăinuie.
În preajma lor clipele susură altfel.
De multe ori acestea au curgere inversă.
O carte, în aceste vremuri ca și în toate celelalte, e ca o ușă pe care o deschizi către lume, către alte cărți, către sine.
Marele miracol al cărții constă în garanția că tu, cititorule, cel dinainte de a o deschide, niciodată nu vei reveni acolo de unde ai plecat același, cel din momentul când ai pornit la drum.
O carte pe care o treci prin tine – ca minereul aurifer prin sitele căutătorilor de metal prețios – va lăsa neapărat urme în felul tău de a vedea lucrurile (aici – obiectele însuflețite), de a gândi lumea, de a fi tu însuți.
Noi, fiecare în parte, suntem până la urmă rezultatul cărților citite sau necitite.
Le mulțumesc cărților mele că nu m-au lăsat niciodată să fiu singur.
Volumele pe care le-am citit mă cunosc. Mă știu. Li se face dor de mine, în măsura în care mi se face și mie dor de ele.
De-a lungul vieții mele am locuit în câteva case, dar m-am simțit Acasă doar acolo unde s-a aflat biblioteca mea.
Cei mai buni prieteni mă așteptau și mă așteaptă acolo.
– Citește această carte! Îi recomand unui adolescent o lucrare, care odată demult, când mă aflasem la vârsta lui, mă făcuse fericit.
– Dar câte pagini are? mă întreabă dânsul, mai înainte de a se interesa despre ce e, de ce i-o recomand, ce mi-a plăcut în ea.
O ia cu neîncredere, cartea copilăriei și adolescenței mele, o deschide către sfârșitul ei, ca să vadă câte file are, o răsfoiește un pic să afle dacă are și desene, apoi mi-o restituie într-o tăcere care vorbește în locul lui: e prea voluminoasă, e neinteresantă pentru că nu are ilustrații, n-am eu atâta timp ca s-o citesc, recomandă-i-o altcuiva!
Credeam și cred că este inportant faptul ca tinerii să se întâlnească deasupra acelorași cărți. Ca neamul să se adune în jurul acelorași cărți.
Și pe unii, și pe alții cărțile i-ar ajuta să se solidarizeze, să se știe rude în plan spiritual, să învețe din ele – binele, libertatea, descătușarea în gândire, încrederea în forțele proprii.
Un poet cubanez care l-a cunoscut pe Hemingway îmi comunicase acum câțiva ani la Havana o informație pe care o obținuse pe căi oculte, că marele prozator fusese alungat din rai pentru păcatul de a fi iubit prea multe femei, iar din iad – pentru păcatul de a fi scris niște cărți. Cărți care să facă lumea mai bună, iadul mereu în retragere, pandemiile mai suportabile.
Iată de ce Scaraoțchi n-a iubit niciodată scriitorii. Diferiți exegeți care au descris infernul n-au semnalat în el nicio bibliotecă. Orice fel de lectură acolo e contraindicată. Or, dacă ar exista cărți în imperiile lui, afirmă unii autori de lucrări sataniste, infernul ar deveni aproape suportabil.
Iar aici, pe pământ – cele mai triste sunt cărțile pe care nu le citește nimeni.
De care nu-și mai amintesc nici măcar autorii lor.
Care miros a mucegai încă din momentul când, tristele de ele, au fost așternute pe file.
Nu sunt un cititor de profesie, cum le place unor confrați să se afișeze. Eu sunt un cititor de plăcere. Nu mă poate nimeni convinge să citesc o carte care mă urăște, or, așa sunt toate cărțile proaste, pentru că atunci când le-au născocit, autorii lor au făcut abstracție de cei care eventual le vor deschide.
O carte bună e ca o lampă care luminează în întuneric, chiar și atunci când uiți s-o aprinzi.
Și-n jurul căreia se adună cei însingurați – ca să fie ascultați, și cei înghețați – ca să se încălzească.
– Ce noutăți aveți? îmi întreb scriitori mei dragi.
Și ei îmi vorbesc de iarbă, de muguri, de ploaie, de ninsoare, de lumină, de stele, de viață…
Unii specialiști susțin că pandemia s-ar putea să dureze.
Eu mă adaptez la ea citind și recitind cărți. Dar tu?!
4,020 total views, 2 views today