Autor: MIRON MANEGA

Articol apărul în CERTITUDINEA Nr. 212

Există popoare care îşi poartă istoria în arhive şi există popoare care şi-o poartă în sânge. Uneori, memoria unui neam nu supravieţuieşte prin tratate şi documente, ci prin nume, prin obiceiuri, prin munţi şi prin acea nostalgie greu de explicat care îi face pe oameni să se recunoască între ei, chiar după sute de ani. În jurul Papei Ioan Paul al II-lea a circulat multă vreme o ipoteză fascinantă: aceea că marele pontif ar fi avut rădăcini valahe, deci o posibilă descendenţă legată de vechile populaţii româneşti răspândite în Carpaţii Poloniei. Nu există un document definitiv care să închidă discuţia. Există însă o suită impresionantă de indicii istorice, lingvistice şi afective, prea numeroase pentru a fi ignorate. Iar uneori, în istorie, suma indiciilor valorează mai mult decât o declaraţie oficială.

Wojtyła sau Voicilă?

Karol Wojtyła s-a născut la Wadowice, un mic oraş aflat la poalele Beskizilor polonezi, într-o regiune modelată secole întregi de păstorii vlahi veniţi din spaţiul românesc. Chiar numele oraşului este pus în legătură cu termenul românesc „vad”, loc de trecere şi negoţ. În pieţele din Wadowice coborau odinioară ciobanii valahi cu turmele lor, cu berbinţe pline de brânză, cu ţesături şi obiecte de lemn, iar lumea muntelui îşi lăsase amprenta asupra întregii regiuni. Originile familiei Wojtyla din Wadowice se pierd cu câteva secole în urmă. Scriitorul român Nicolae Mareș a descoperit în arhivele poloneze mențiunea unui oarecare Bartlomiej Wojtyla, în 1788, care era, de fapt, străbunicul lui Karol Wojtyla, viitorul Papă Ioan Paul al II-lea. Acest Bartlomiej Wojtyla era menționat în documentele respective drept valah. Tânărul Karol a crescut în această atmosferă de frontieră spirituală, între catolicismul polonez şi memoria unei civilizaţii pastorale venite din sudul Carpaţilor.

Rădăcina cea mai importantă a ipotezei valahe este însă satul Czaniec, localitatea de origine a familiei paterne a Papei. Cercetările citate în material arată că această aşezare fusese un sat valah, întemeiat şi organizat după „Jus Valachicum” – dreptul valah, sistem juridic cutumiar, specific comunităţilor româneşti de păstori răspândite în Evul Mediu în Polonia, Slovacia şi Cehia. Străbunicul Papei, Franciszek Wojtyła, apare în documente ca „vuit”, adică un fel de jude sau administrator al comunităţii valahe. În lumea aceea a munţilor, funcţiile nu aveau doar sens administrativ, ci şi unul moral: omul era chemat să păstreze legea strămoşească şi echilibrul dintre oameni.

Mai mult decât atât, numele Wojtyła însuşi ridică întrebări. Diplomatul şi polonistul Nicolae Mareş, unul dintre cei mai serioşi cercetători ai subiectului, observa apropierea dintre Wojtyła şi nume româneşti precum Voicilă, Voitilă, Mihăilă sau Vintilă. Nu este vorba doar despre o simplă asemănare fonetică. Sufixul „-ilă” este extrem de caracteristic spaţiului românesc, iar transformările fonetice produse de secole de convieţuire slavă sau poloneză pot explica forma polonizată a numelui.

„Ce se mai aude prin România noastră?”

În mod curios, Papa însuşi nu a dezminţit niciodată explicit aceste speculaţii. Dimpotrivă, le-a întreţinut prin gesturi discrete, aproape enigmatice. A recitat versuri de Eminescu în limba română în Piaţa San Pietro. L-a sanctificat pe Ieremia Valahul adresându-se credincioşilor români în limba lor. Și a mai făcut ceva: după 2002, l-a inclus pe Eminescu între marii gânditori creştini europeni, în Buletinul Vaticanului. Iar atunci când era întrebat direct despre presupusele sale origini valahe, răspundea adesea printr-un zâmbet tăcut.

Momentul cel mai tulburător apare însă în mărturia lui Nicolae Mareş, primit în audienţă la Vatican în 1993. Venit cu intenţia clară de a-l întreba pe Suveranul Pontif despre originile sale, diplomatul român relatează că Papa l-a întrebat, la un moment dat: „Ce se mai aude prin România noastră?”. Formula este extraordinară. Nu „România dumneavoastră”, nu „România”, ci „România noastră”. Pentru un om de talia lui Ioan Paul al II-lea, fiecare cuvânt avea greutate. Iar această formulare a fost percepută de interlocutor ca un răspuns indirect, dar profund, la întrebarea care îl frământa.

Ipoteza unei descendenţe valahe nu trebuie privită însă într-un sens biologic îngust, aproape rasial. În Evul Mediu, identităţile erau fluide, iar vlahii nu reprezentau doar un popor în sens modern, ci o civilizaţie pastorală răspândită pe întreg arcul carpatic. Ei au dus cu ei limba, dreptul, credinţa, transhumanţa şi o anumită viziune despre lume. În multe regiuni ale Europei Centrale, cuvântul „valah” nu desemna doar originea etnică, ci şi apartenenţa la o cultură a muntelui.

Or, Papa Ioan Paul al II-lea a avut exact această spiritualitate a muntelui. Era fascinat de înălţimi, de tăcere, de drumeţie, de asceza naturii. Muntele nu era pentru el doar un peisaj, ci o formă de rugăciune. În Beskizi, acolo unde altădată urcau turmele vlahilor, tânărul Karol îşi forma caracterul şi contempla creaţia divină. Există ceva profund carpatin în această legătură aproape mistică dintre om şi munte.

Cine sunt GORALII ?

În inima Carpaţilor polonezi, trăieşte până astăzi o populaţie de origine românească: goralii. Răspândiţi mai ales în jurul oraşelor Zakopane, Zywiec şi Nowy Sącz, goralii sunt urmaşii vechilor păstori valahi veniţi din nordul Transilvaniei – din Maramureş, Sătmar, Bihor, Bereg şi Ung – între secolele al XII-lea şi al XVI-lea. Ei au urcat de-a lungul arcului carpatic spre nord, ducând cu ei nu doar turmele, ci şi o întreagă civilizaţie a muntelui.

În documentele poloneze de la începutul epocii moderne sunt menţionate sute de sate valahe, întemeiate sau populate de aceşti români ai munţilor. O parte dintre ele erau legate chiar de urmaşii lui Dragoş Vodă, prin nepoţii săi Drag şi Sas. Valahii au fost cei care au colonizat şi organizat multe dintre regiunile montane ale Poloniei sudice, introducând acolo păstoritul transhumant, lemnăritul, plutăritul şi modul specific carpatic de viaţă. Într-un anumit sens, civilizaţia muntelui din sudul Poloniei poartă până astăzi amprentă românească.

Deşi slavizaţi în timp şi integraţi complet în societatea poloneză, goralii au păstrat surprinzător de multe elemente ale originii lor. Portul, arhitectura caselor, mobilierul, uneltele gospodăreşti şi chiar temperamentul lor amintesc izbitor de lumea tradiţională a Maramureşului. Vechea casă de lemn, cu interiorul organizat în stil ancestral, se regăseşte aproape pretutindeni în zona Zakopane. „Lăiţele”, ţesăturile, cuptoarele şi obiectele de lemn seamănă atât de mult cu cele româneşti, încât un maramureşean s-ar simţi acolo aproape ca acasă.

Papa Ioan Paul al II-lea în mijlocul Goralilor

Goralii înşişi îşi cunosc originea valahă şi nu se feresc să o afirme cu mândrie. Nume precum Valach sau Basarab încă mai pot fi întâlnite în sudul Poloniei, iar unul dintre cele mai cunoscute grupuri folclorice din regiune poartă numele de „Capela Valahă”. Muzica lor, dansurile, obiceiurile pastorale şi chiar gastronomia păstrează evidente influenţe româneşti. Brânzeturile seamănă cu cele din Transilvania, iar ţuica lor aminteşte izbitor de horinca maramureşeană.

Chiar şi bisericile vechi ale regiunii, astăzi catolice, păstrează elemente decorative specifice tradiţiei ortodoxe răsăritene. În limbaj au mai rămas doar fragmente – termeni păstoreşti, denumiri de munţi şi ape – însă memoria culturală a rezistat prin formele de viaţă şi prin mentalitate.

În mod paradoxal, goralii şi-au conservat tradiţiile mai bine decât multe comunităţi montane din România. Agroturismul lor valorifică autenticitatea, iar vechile case sunt păstrate cu grijă, nu demolate. Mulţi turişti străini descoperă în Polonia o lume care seamănă izbitor cu Maramureşul sau Bucovina de odinioară.

Astăzi, goralii reprezintă una dintre cele mai interesante şi mai puţin cunoscute ramuri ale vechii diaspori valahe din Europa Centrală. Ei sunt dovada vie că lumea românească medievală nu s-a limitat la graniţele actuale ale României, ci a modelat, timp de secole, întregul spaţiu carpatic.

Istoria adevărată nu se construieşte numai din certificate şi sigilii

Poate tocmai de aceea, mulţi români au simţit instinctiv o apropiere aparte faţă de Ioan Paul al II-lea. Vizita sa în România din 1999 nu a avut doar dimensiunea unui eveniment diplomatic sau religios. A fost întâlnirea dintre două sensibilităţi care păreau să se recunoască reciproc. Strigătul „Unitate! Unitate!” rămas celebru la Bucureşti avea ceva mai mult decât entuziasm de moment: părea ecoul unei memorii comune venite din adâncul Carpaţilor.

Desigur, istoricii riguroşi vor spune că ipoteza nu este demonstrată definitiv. Şi au dreptate. Dar istoria adevărată nu se construieşte numai din certificate şi sigilii. Uneori, ea trăieşte în supravieţuirea unor nume, în continuitatea unor tradiţii şi în intuiţia unei apartenenţe pe care oamenii o simt înainte de a o putea demonstra.