Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 205

Mitul lui Pygmalion şi al Galateei, relatat în Metamorfozele lui Ovidiu, prezintă un sculptor cipriot care, dezamăgit de femei, creează o statuie de fildeş atât de perfectă încât se îndrăgosteşte de ea. În timpul unui festival dedicat zeiţei Afrodita, Pygmalion o roagă să-I dăruiască o soţie asemănătoare cu sculptura sa. Zeiţa însufleţeşte statuia.

Astfel, Galateea prinde viaţă, iar cei doi se căsătoresc, având împreună un fiu numit Paphos. Acest mit a inspirat numeroase opere de artă, printre care pictura lui Jean-Léon Gérôme și piesa de teatru Pygmalion de George Bernard Shaw, după care George Cukor a realizat filmul My Fair Lady (cu Audrey Hepburn și Rex Harrison). 

Un artist digital, Aurel Manea, întoarce sensurile pe dos. Creează o „Galateea” digitală, care se îndrăgostește de cel care a creat-o, adică de un Pygmalion IT-ist. Povestea ei „digitală” e relatată într-un cântec care realmente îți dă fiori, deși artistul a cam fușerit-o, creând-o mai mult în joacă, fără să estimeze impactul.

Pentru ca ideea lui să intre rapid pe spațiul public digital, Aurel Manea a folosit un truc de marketing care este însă permis: a folosit chipul și vocea unei alte creații digitale de mare succes în mediul online, cunoscută cu numele de Lolita Cercel, care este o „țigancă digitală”. Aurel Manea a numit-o pe a lui Lolita Cârcel.

Cele două Lolite sunt identice numai ca asemănare fizică și timbru vocal, nu și ca fond: Lolitei Cercel i s-a construit o biografie umană și se comportă ca o ființă umană, ea nefiind decât un algoritm, în timp ce Lolita Cârcel este un algoritm care recunoaște că e algoritm, dar își exprimă „durerea digitală” că nu e o femeie reală. Lipsește zeița Afrodita care să-i dea viață.

Bref: Lolita Cercel este un produs de marketing pur, o imitație a vieții care se erijează în realitate, un fals care se prezintă ca autentic, Lolita Cârcel este o ficțiune care vrea să devină realitate. Și de aici profunzimea unei drame autentice, exprimată cu instrumentele falsului. Lolita Cercel creează o iluzie, Lolita Cârcel ilustrează o aspirație existențială, cu trimiteri filosofice spre „Luceafărul” lui Eminescu sau spre „Omul bicentenar” al lui Chris Columbus (film cu Robin Williams, realizat după un roman științifico-fantastic de Isaac Asimov). În raport cu Lolita Cercel, Lolita Cârcel este bineînțeles o copie, o clonă. Însă o clonă cu „personalitate” proprie. Ea nu convinge însă prin pattern-urile la care face trimitere (căci majoritatea consumatorilor habar n-au de ele), ci prin autenticitatea expresiei muzicale, mult mai adecvată trăirii exprimate, chiar dacă e realizată cu AI. E o clonă care concurează originalul. La propriu și la figurat.