Autor: DAN CULCER

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 170

În numele spiritului critic şi al luptei contra sechelelor naţional-comunismului, culturile Europei de est sunt pe cale să abandoneze orice sistem de apărare, să arunce peste bord, ca reziduuri ale comunismului, ultimele valori spirituale specifice care au supravieţuit, de bine, de rău, tocmai nocivului universalism comunist, şi să dinamiteze ultimele metereze de la înălţimea cărora se mai putea nu doar apăra teritoriul spiritual comunitar ci vedea, observa, supraveghea, şi deci înţelege, natura bătăliilor metafizice mondiale, combate consecinţele lor destructive, morbide (de la morb — adica boală) ce riscă să fie ireversibile, letale pentru comunitate şi deci şi pentru indivizii care îi aparţin.

Ce se mai poate face ?

În primul rând trebuie revalorificate, redescoperite şi difuzate toate valorile produse de aceste culturi. Nimic din ceea ce s-a produs în culturile est-europene nu trebuie să ne fie străin, corolarul acestei atitudini fiind cel care conturase acţiunea de recuperare a moştenirii culturale în anii 70-80 în România, de pildă. E vorba de continuarea unor acţiuni în spiritul celor deja începute în anii 80 ai secolului trecut.

Editarea Bibliotecii de filosofie românească, începută sub îngrijirea lui Constantin Noica, editarea lui Vasile Lovinescu, a operelor sociologilor români din Şcoala Gusti, reeditarea lui Simion Mehedinţi, a operei Brătienilor, inclusiv a istoricului care a scris despre un spaţiu geopolitic insuficient cunoscut şi valorificat de modernitate, Marea Neagră, urmată de revalorificarea altor domenii cum ar fi sociologia grupurilor, studiul arhivelor, care trebuie să fie deschise integral, imediat după inventarierea lor. O memorie socială şi istorică inertă şi intangibilă este tot atât de periculoasă social ca şi amnezia. Au rămas, până în 1990, drept tabuuri editoriale zonele geopoliticii, valorificate prin Ion Conea, a statisticii generale şi sociologiei ca şi a etno-statisticii, prin Anton Golopenţia, publicarea unor documente de istorie recentă, memorialistică politică şi neconformistă, şi (re)editarea integrală a cărţilor care fuseseră cenzurate şi ciopârţite sub comunişti […]. Dar scăderea vertiginoasă a nivelului de trai, a puterii de cumpărare în general şi a bugetului cultural în special, prăbuşirea prestigiului social al meseriilor intelectuale, dizlocarea acestora din vârful ierarhiei valorice de către meseriile suferind de platfus intelectual şi de învârteală cronică, de genul avocaturii (nu uit să fac elogiul minorităţilor din aceste domenii pentru care meseria continuă să se supună unui cod etic şi să aibă un conţinut intelectual: modelul avocatului intelectual Petre Pandrea există, rezistă şi poate servi ca model moral mai tinerilor „rătăciţi”) duce la pierderea contactului între această cultură abia recuperată şi beneficiarii ei teoretici, tinerii şi adulţii şcolarizaţi. Sub pretextul liberei informări, sub presiunea permanentă a actualităţii se importă nu doar ceea ce cultura lumii a produs superior ci şi rebuturile acestei culturi, ceea ce induce procese de intoxicare, fără a se oferi antidotul.

În acelaşi timp structurile organizatorice ale economiei de stat centralizate, planificate, au fost dinamitate, fără ca instituţii şi întreprinderi specializate să fie capabile să le ia locul, sau, când există, ele să practice o politică de preţuri acordată la realităţi. Un exemplu: producţia de carte din România revine aproape la acelaşi preţ cu cea din Occident (Franţa, de pildă) întrucât se bazează mai ales pe hârtie importată. Toată producţia de hârtie locală pare să fi dispărut, deşi fabrici de celuloză şi hârtie mai există, devenite proprietatea unor străini. De pildă, se importă hârtie din Italia sau Austria, produsă probabil în România, cu celuloză de origine locală, după ce aceasta este exportată. Probabil doar simbolic, fără ca să se mişte din magaziile vechilor fabrici româneşti. Dar această celuloză de sursă internă (care ar putea deci fi mai ieftină) este vândută la preţul pieţii occidentale, unde hârtia este scumpă fiind şi suprataxată ca industrie poluantă.

Bazele agriculturii colectiviste, fermele ceapeurilor, au explodat pentru a lăsa loc unei învălmăşeli libere, în condiţiile în care agricultura nu mai este subvenţionată, planificată iar statul se dezangajează complet. Şi în care producători particulari, fără dotare tehnică corespunzătoare, generează mici cantităţi de produse similare, fiecare pe micul său teren, în condiţiile unei agriculturi de început de secol XX, şi deci inadecvate pentru dezvoltare, cu un preţ ridicat corespunzător puterii scăzute de cumpărare locale, concuraţi de producţia agricolă industrială din Occident, importată, subvenţionată şi dominantă.

Artizanatul, aducător de plus valoare, este şi el delăsat în favoarea unui import inutil sau unei producţii de imitaţii la modă.

Şcolile de meserii îşi pierd definitiv prestigiul.

Câteva facultăti standard, cunoscute ca fiind producătoare de profesiuni bănoase se erijează în oficine generatoare ale noii elite: Dreptul, mai ales, Comerţul apoi Ziaristica, Comunicarea, Sociologia, înţeleasă ca activitate lucrativă de analiză a electoratului şi de producere de sondaje la cerere, pe când Medicina şi Ingineria îşi pierd din prestigiu, pe care din motive financiare, de putere şi rol îl cuceriseră în anii comunismului […].

Dar aspectul cel mai neliniştitor este punerea în vânzare a teritoriului comunitar. Nu este vorba de darea lui în folosinţă, pentru o exploatare mai raţională, ci de vânzarea terenurilor agricole şi forestiere, a subsolului în proprietate deplină unor cetăţeni străini. Nu e vorba de a motiva o xenofobie oarecare. Ci de temeinica îngrijorare că, neinteresaţi de păstrarea echilibrului ecologic într-un teritoriu unde acţionează precum lăcustele, aceşti proprietari neînţelepţi vor distruge ceea ce a mai rămas nedistrus de unii din cetăţenii iresponsabili ai României. 

Ceea ce induce efecte de o sălbăticie teribilă este totala neglijare a factorului timp (deversarea de cianură în râuri, dislocare populaţiilor şi distrugerile de mediu, de peisaj – în cazuri cunoscute precum Roşia Montană – dar şi în alte sute de cazuri mai puţin mediatizate). Nu e vorba deci doar de străini, ci de toţi acei cetăţeni ai României care ignoră în numele unei „rentabilităţi” imediate, orice preocupare de prezervare şi reînnoire a resurselor naturale, în special a pădurilor, fînaţelor şi râurilor […].

Dar cine va putea schimba această tendinţă susţinută de clasa politica reciclată, a foştilor activişti şi securişti deveniţi investitori şi / sau escroci? Din cine se vor recruta şi cum se va recompune o clasă politică responsabilă, morală, pentru care codul etic al servirii comunităţii să nu fie o vorbă goală. În secolul al XIX-lea şi în prima jumătate a secolului XX, personalităţile de tip conservator, care acţionau ca reformiştii europenişti, au construit un stat şi o naţiune: Mihail Kogălniceanu, Al. Ion Cuza, Titu Maiorescu, Mihai Eminescu, Constantin Stere, Onisifor Ghibu, şi au fost susţinuţi de ceilalti intelectuali constructivi, nu revoluţionari, ci conservatori. Paradoxul masonilor conservatori. Nu importă cum se numeau atunci partidele lor, ci contează ce făceau membrii lor. Dar acum, cine?…

Titlul original: „Gânduri pentru urmași”, 21 martie 2003 (extrase)

 741 total views,  21 views today