Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 166

Urmăritul Luca Piţu, un „dimpotrivnic” de felul lui Cezar Ivănescu , mi-a dat (xeroxată) bună parte, dar rea, din dossierul lui. Colegii, mai ales colegele de catedră sesizaseră organele, iar organele l-au pus sub urmărire informativă: a fost scos din Universitatea „Al. I. Cuza”, atunci aflată sub rectorul matematician Viorel Barbu, şi arestat la domiciliu. Luca îşi cumpăra pâine şi spanac la borcan  (că altceva nu se prea găsea în alimentare), cu agenţii pe urme. Or fi având spor la pensie, dat fiind faptul că  îi obliga să asculte Europa Liberă prin uşa garsonierei din Tătăraşi, dând tare la maximum aparatul de radio?

 Ce i s-ar fi întâmplat dacă nu cădea regimul în acel Decembrie nici nu vreau să-mi imaginez. Agenta informatrice „Carmen”, care a avut tupeul să mârţâie că Piţu o calomniază, raporta că Luca îi preda studenţilor pe „reacţionarul” Eugen Ionescu, pe „pornograful” Apollinaire, pe „homosexualul Artaud, promotor al violenţei”. Aşadar, pe cale de consecinţă, ar fi fost şi el reacţionar, pornograf (la percheziţia bibliotecii i s-au găsit „cărţi cu conţinut obscen”), poate şi gay. Cu siguranţă, violent. Caracterizare confirmată de un „Victor” victorios, pe care Luca  (obiectiv „Popa”) îl înjurase în catedră: „Ascultă, paştele mă-tii de securist, nu vrei să te linişteşti? Să ştii că dacă mai faci ceva împotriva mea îţi zdrobesc mutra”.

Luca era declarat legionaroid pentru că purta o taşcă din Bucovina genitorilor. Dar nu acuză, în zilele noastre, domnul Alexandru Florian, director „Elie Wiesel”, pe cei care îmbracă haine tradiţionale? Cică aceia care poartă costum naţional fără a fi ţărani înseamnă că ar fi simpatizanţii Gărzii. Şi ar trebui traşi pe dreapta, n’aşa? Mihai Ursachi a intrat în vizor Secu pentru sumanul negru botoşănean. Poate şi pentru cizmele de guard austriac, asortate cu cravaşa. Bătrânul meu se folosea şi el de un suman maro de mire, din Bosanci, donat apoi  Muzeului ieşean de Etnografie. Subversivi mai erau tustrei!

Informatorii „amici” îţi intrau în casă să-ţi controleze biblioteca şi să raporteze ce citeai. O „Raluca” (nume de cod; de ce n-or fi desecretizate numele informatorilor?; trebuie să le respectăm, oare, intimitatea, conform noii integrări ideologice, numite corectitudine politică?; m-am săturat de doctrina asta) turna ce subliniase Luca într-o revistă franceză, în Sala profesorilor de la BCU. Cu verde! Carioca era verde, ca şi cămaşa poetului Ion Barbu […].

Cezar Ivănescu, insurgent de cursă lungă (cât o viaţă de om, oprită barbar de un medic ignorant) a „beneficiat” de urmărire continuă. A intrat în vizor de la 18 ani, în context ’58, al retragerii Armatei Roşii din RPR. Mi-e greu să cred că a fost urmărit doar din ’59 până în ’87, de vreme ce, postsocialist, i s-a aplicat soluţia finală: Ia să i  se umble la CNSAS lu’ cezaru’ ăsta! Să-l dăm de ruşine că a colaborat cu noi. Faptul că sarcina a fost permanentă  şi urmărirea calificată, cum scria într-un Plan de măsuri din 20 sept. ’73, crede şi Ioana Diaconescu, editoarea documentelor inedite, aflate în Arhiva CNSAS  (v. Poezia ca act de insurgenţă. Cezar Ivănescu în arhivele Securităţii, Ed. Junimea, 2017 ).

Când era la liceul din Bârlad, Cezar a fost cât pe ce să fie arestat, din frondă adolescentină. A mers în cimitir noaptea, la mormântul lui Tutoveanu, să recite poezii. Era împreună cu alţi patru membri ai Cenaclului „George Tutoveanu”, printre care Alexandru Tacu (deţinut politic eliberat în ’55; făcuse Jilava şi Poarta Albă). Au coborât într-un cavou, să cânte Deşteaptă–te,române!,  fără a ţine cont că se făcea puşcărie grea pentru asta. Dumitru Ivănescu tatăl, agent veterinar într-un GAC, dar şi fost sublocotenent al regiunii de Securitate Bârlad, a reuşit să-l scape de exmatriculare. „Tata Rasia” avusese în grijă „educaţia sănătoasă” a fiului, executată cu cureaua, însă Cezar nu se lăsa modelat şi moderat. Avea „apucături naţionaliste”, ca şi Mihai Ursachi, elev la Botoşani.

Dar să-l las pe Petru Ursache să povestească un episod din viaţa sa, la Liceul Naţional:

 „Eram elev intern la Liceul Naţional din Iaşi, în 1948, anul reformelor dezastruoase care au transformat România într-o colonie. Pe atunci, numai pe vagoanele de tren i se mai citea numele, mai exact Romînia, cu î din i, cum ceruse Graur. Lingvistica era şi ea „armă de luptă”. Cuvântul patrie era interzis; internaţionaliştii proletari n-aveau patrie. A fi patriot însemna, pentru ei, să iubeşti Uniunea Sovietică şi pe marele ei conducător, Stalin. Serile, ne obligau să vedem filme sovietice, de război; rulau chiar într-unul dintre dormitoare, proiectate pe un perete acoperit cu un cearşaf. După o asemenea vizionare, care ne încrâncena (pe noi, fiii de ţărani veniţi din diferite părţi ale Moldovei, ba şi pe câţiva basarabeni refugiaţi), nişte elevi din clasele mari au început să cânte Doina. O auzeam prima oară. Imediat, dintr-o sală din apropiere, a venit răspuns: o voce plăcut modulată, recitând. A urmat vânzoleală cumplită. Tinerii aceia inimoşi n-au mai terminat anul şcolar şi nici n-au mai fost văzuţi multă vreme. Din când în când, îl mai întâlnesc pe unul dintre ei (G.), pensionar, membru al Asociaţiei Deţinuţilor Politici – Iaşi. Despre colegul şi prietenul meu Adrian Onofrei  n-am mai aflat nimic, niciodată.” (Studiu introductiv la Mihai Eminescu, Doina, ediţie îngrijtă de Magda Ursache şi Petru Ursache, Ed. Timpul, Iaşi, 2000 ).

Erau peste tot: informatori de bancă şcolară de la geam, informatori de cantină studentină, de cenaclu, de serviciu şi de vacanţă, de bloc şi de scară de bloc. Parafrazând un cântec de brigadă: „Trec rânduri-rânduri turnători…”.

Titlul original: „Tehnocrații suspiciunii” (extras)

 884 total views,  21 views today