Autor: DAN CULCER

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 170

Punctul de plecare a reflecţiilor mele despre identitate, în contextul unei existenţe de exilat cu vechime de aprope două decenii, este observarea problemelor psihologice, comportamentale pe care le provoacă pierderile de „substanţă identitară” la indivizi şi eforturile pe care indivizii, atunci când sunt conştienţi de pricinile stărilor negative trăite, le fac ca să-şi recupereze rădăcinile şi substanţa identitară.

Ipoteza va fi dezvoltată analogic. Pornesc, adică, de la ideea banală că suferinţele indivizilor, crizele lor se reflectă în comportamentul comunităţii din care fac parte. Folosesc deliberat cuvântul „comunitate“ în loc de naţiune, pentru a evita o discuţie, oţioasă acum, privind definiţia naţiunii.

Ce se întâmplă însă atunci cînd fenomenele de criză identitară nu ajung la nivelul conştiinţei? Cum reacţionează indivizii sau grupurile? Ca în orice siţuatie analogă, se caută derivative sau se fac transferuri în alte domenii ale comportamentului de criză. De aici, credem noi, împreună cu psiho-sociologii care se ocupă de această categorie de fenomene, actele de violenţă, refuzul autorităţii, dezintegrarea morală, dificultatea de integrare socială, cu grave consecinţe asupra întregii societăţi căreia îi aparţin, cu atât mai grave cu cât societatea însăşi este atinsă, lucrată, agresată de fenomene de criză morală globală, de consecinţele dramatice ale eforturile de adaptare, supusă la crize economice ciclice sau cronice.

Observaţiile pornesc din analiza propriului meu comportament, din observarea membrilor familiei şi, în cercuri mai largi, din atenţia acordată populaţiilor imigrate în Franţa şi descendenţilor acestora, în mijlocul cărora trăiesc şi / sau lucrez din 1987.

Comportamentul primei generaţii poate fi impregnat fie de dorinţa intensă de integrare, de identificarea excedentară, ca un fel de lepădare a pielii, sau chiar de o lepădare de sine. Paralel apar note de xenofobie faţă de alte elemente alogene, heterogene, care se exprimă uneori chiar şi prin opţiuni politice extremiste, pe care unii politicienii „localnici” le folosesc, le manipulează.

Numărul „străinilor“ europeni sau non-europeni naturalizaţi care figurează pe listele candidaţilor propuşi de Frontul Naţional al lui Jean Marie Le Pen nu a fost doar expresia unei şiretenii politice prin care se căuta eliminarea acuzei de rasism sau xenofobie, ci şi expresia unui fenomen de „francizare” intensivă, cînd oportunismul depăşeşte limitele obişnuite pînă la a deveni identificare compulsivă cu modelul (indivizii devin „mai catolici decât papa”).

În celelalte tabere politice sunt exploatate fenomenele inverse, de refuz al integrării totale, printr-un „multiculturalism” programatic care ascunde însă programul de integrare politică aparent democratică, republicană tradiţională, când aceste grupuri ghetoizate se transformă în mase de manevră ale socialiştilor sau comuniştilor localnici.

Generaţia a doua este atinsă de criza identitară, preia comportamente ancilare sau, dimpotrivă, se revoltă, se autoexclude din societatea majoritarilor, pentru a regăsi o identitate negativă. (vezi „Suferinţa urmaşilor“ de Ion Lăncrănjan).

Revolta contra Tatălui, cel care nu mai poate transmite elementele identitare, care şi-a pierdut autoritatea odată cu identitatea originară, abandonată prin dislocare, devine comportamentul dominant. Revolta contra societăţii derivă din prima.

S-ar putea crede că aceste fenomene privesc doar diversele grupuri de imigranţi când, în realitate, ansamblul populaţiei unei ţări este atins de crizele identitare. Chiar dacă mai puţin vizibile, mişcările migratorii definesc ansamblul populaţiilor europene, inclusiv, deci, populaţiile originare ale Franţei şi României ultimelor două secole, de pildă. Nu este vorba doar de fluxurile migratorii transfrontaliere, ci de fluxurile interne a căror importanţă, insuficient cercetată, din secolul al XVIII-lea şi până acum, rămâne mare. Aceste fluxuri interne au efecte negative puternice, căci dezmembrează familiile, rup lanţurile trofice sociale, înstrăinează fratriile, îneacă în uitare tradiţia şi dezleagă omul de locul său de origine, singurul care îi poate oferi un sentiment de siguranţă stabil. („Spaţiul mioritic“, în cazul românilor, cu toate formele localismului creator).

Căci o definiţie minimalistă a patriotismului identitar ar fi negativă: „aparţin identităţii elementele pe care nu le putem lua cu noi atunci când plecăm”.

Să pomenim doar, pentru istoria recentă a României, migraţia unei părţi a populaţiei moldoveneşti spre Ardeal în căutare de locuri de muncă, între anii ‘60 şi ‘80 ai secolului XX, mişcare forţată de lipsa dezvoltării industriale suficiente în zona de baştină, incapabilă de a absorbi populaţia rurală excedentară creată de mecanizarea agriculturii, migraţie internă încurajată de condiţiile salariale superioare acordate proletariatului în formare forţată după 1950, într-o ţară dominant agrară până atunci.

Sau, după 1990, masivele plecări de cetăţeni români spre Europa occidentală. Cea mai importantă scurgere de populaţie din ultimele două secole. Cine poate măsura consecinţele, de pildă, ale deplasării pe lungi perioade, deci a lipsei din mediul familiar, astfel dezagregat, a unor populaţii din satele Maramureşului sau Oaşului spre Franţa? Care vor fi consecinţele îmbolnăvirii endemice cu boli sexuale transmisibile? În unele cazuri jumătate din populaţia în putere de muncă a unei localităţi traieşte 250 de zile din 365 în zona pariziană, în localităţi ca Nanterre, de pildă, supravieţuind din furt, muncă la negru, prostituţie masculină şi feminină, cerşetorie mascată prin vânzarea de ziare. Consecinţele interne sunt dezastruoase: cele demografice – depopularea masivă a unor localităţi, micşorarea ratei natalităţii; cele sanitare – privind bolile cronice şi endemice derivate din condiţiile extreme de existenţă în străinătate; cele morale – degradarea prin pierderea mândriei (auto-aprecierii) individuale şi de grup care nu mai este susţinută şi controlată de nici o privire colectivă, comunitară, degradarea morală derivată din practica furtului şi prostituţiei, a consumului de droguri. Ele pot părea ireversibile.

De toate acestea responsabili sunt oamenii politici actuali, cei mai iresponsabili cetăţeni ai României.

Dacă luăm în considerare intensitatea şi durata crizei imaginarului social […], vom înţelege ce profunde traume produce criza identitară, cauză şi efect a condiţiilor de existenţă evocate şi invocate de noi mai sus.

Care sunt aceste elemente indentitare, această substanţă identitară?

Regăsim aici istoria şi geografia mitică, morala tradiţională, grila de valori unde diferenţierea netă dintre bine şi rău ar trebui să funcţioneze. Aici, tocmai aici naşte criza: diferenţa nu mai este percepută clar, modelele lipsesc sau au fost declasate.

Absenţa tatălui, care lucrează, nu poate fi compensată de mamă. Familiile mono-nucleare ale imigraţilor induc efecte încă şi mai puternice asupra personalităţii copiilor, decât în cazul familiilor migrante loco-clanice. Lipsa bunicilor, de asemenea, e catastrofală, amnezică. Bunicii rămaşi departe, necunoscuţi, care nu au putut transmite nimic despre rădăcini.

Aceste aspecte (cauze şi efecte) negative au natura lanţurilor trofice. Le-am numit „lanţuri trofice sociale” şi vom considera că omenirea nu se hrăneşte doar cu substanţe alimentare ci şi cu, mai ales cu substanţă psihică. (cf. Stéphane Lupaşcu, Cele trei materii [Les trois matières]). Ruperea lanţurilor trofice sociale are ecouri în ansamblul structurii grupului, asupra continuumului individual-familial-microsocial-uman. Decăderea din uman este principala consecinţă.

În plan micro-social, toate aceste fenomene au fost observate separate, dar manifestările lor nu au fost analizate şi puse în relaţie cu fenomene analoge din continuumul macrosocial, comunitar, legătura profundă nu a fost suficient analizată.

Ca şi cum trecerea, translaţia prin analogie ar avea în faţă un prag de netrecut.

În numele spiritului critic şi al luptei contra sechelelor naţional-comunismului, culturile Europei de est sunt pe cale să abandoneze orice sistem de apărare, să arunce peste bord, ca reziduuri ale comunismului, ultimele valori spirituale specifice care au supravieţuit, de bine, de rău, tocmai nocivului universalism comunist, şi să dinamiteze ultimele metereze de la înălţimea cărora se mai putea nu doar apăra teritoriul spiritual comunitar ci vedea, observa, supraveghea, şi deci înţelege, natura bătăliilor metafizice mondiale, combate consecinţele lor destructive, morbide (de la morb — adica boală) ce riscă să fie ireversibile, letale pentru comunitate şi deci şi pentru indivizii care îi aparţin.

Titlul original: „Gânduri pentru urmași”, 21 martie 2003 (extras)

 3,168 total views,  10 views today