Autor: IOAN IANOLIDE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 209

Ioan Ianolide (n. 1919, Dobrotești, județul Teleorman – d. 5 februarie 1986) a fost un scriitor român, naționalist, membru al Frățiilor de Cruce, deținut politic al regimului lui Ion Antonescu și apoi al regimului comunist. În total 23 de ani de temniță.

De Valeriu Gafencu îl leagă o prietenie exemplară. Împreună cu acesta, cu Virgil Maxim și Marin Naidim, a încearcat să facă din spațiul carceral o Biserică a lui Hristos.

După eliberare, în 1981-1984, fiind persecutat în continuare de securitate, a scris pe ascuns sute de pagini, din care a rezultat cartea „Întoarcerea la Hristos – document pentru o lume nouă”. Cartea a fost rodul migalei unui grup de maici de la Mănăstirea Diaconești, din comuna Ageș, județul Bacău, asupra manuscrisului greu descifrabil, salvat de „mâna lungă a securității“ prin trimiterea lui în străinătate.

Dialogurile purtate de Ioan Ianolide cu Valeriu Gafencu au fost receptate și analizate cu deosebit interes în publicații cu specific teologic.

Exemplul personal și mărturiile date de Ioan Ianolide despre atitudinea creștinilor ortodocși în fața morții au constituit subiectul unui important studiu publicat în revista „Mortality” din SUA: „Promoting the interdisciplinary study of death and dying”.

„Personalul de pază vi se va adresa cu „tu” iar voi veţi vorbi la pluralul reverenţios „dumneavoastră” şi abaterea de la această decizie se va sancţiona sever. Mareşalul şi aliaţii noştri sunt decişi să vă aplice cele mai severe pedepse dacă nu vă supuneţi ordinelor şi dispoziţiilor în vigoare. Nu vreau să mă răzbun, căci nu am de ce să mă răzbun pe voi. Sunteţi nişte victime ale unor rebeli care au trădat ţara, pe Mareşal, armata şi pe Aliaţi. Sunt şi eu naţionalist, ca şi voi. Sunt doctor în drept, port cu cinste uniforma magistraturii militare, am fost erou în primul Război mondial, decorat cu cele mai înalte onoruri, căci corpul meu a fost ciuruit cu 36 de gloanţe. Am familie onorabilă şi copil pe care vreau să îl cresc în spiritul iubirii de neam. Sunt român neaoş din moşi strămoşi. Dacă veţi fi disciplinaţi şi cinstiţi, veţi fi reabilitaţi, căci ţara are nevoie de energiile voastre. Acestea fiind zise, ordon disciplină fără şovăire şi fără murmur”.

Cam aşa a sunat cuvântul Maiorului Magistrat la primirea noastră în Aiud […].

Mulţi dintre noi purtau o condamnare mult mai mare în ani decât anii pe care îi aveau

Eram tineri născuţi prin anii 1920-1930, încât nu am avut niciodată vreo funcţie politică sau publică, deci nici o răspundere pentru evenimentele acestui secol. Aveam convingerea că nu facem politică, ci educaţie. Doream să formăm o elită de înaltă ţinută care să preia în mâinile ei destinele neamului românesc. Pluteam în oarecare confuzie, căci ne-am format în vremuri de prigoană, fără a avea îndrumători, fără a avea literatură, ci numai un ideal sublim, către care năzuiam sincer sufleteşte şi înaripaţi […]. Eram adunaţi din toată ţara, pe motiv că nu am încetat a ne reuni în şedinţe după ce organizaţia Frăţiilor de Cruce fusese pusă în ilegalitate de către mareşalul Antonescu, cu aprobarea lui Hitler. Vârsta noastră oscila între 12-21 de ani iar condamnările variau de la 5 la 25 de ani. Mulţi dintre noi purtau o condamnare mult mai mare în ani decât anii pe care îi aveau. Majoritatea proveneam din familii sărace şi modeste iar în societate şi în şcoli fusesem elementele cele mai bune şi mai respectate.Tremuram de frig, de emoţie şi de frică. Celularul îşi deschidea hidoasele uşi pentru a ne rumega […].

Maiorul Magistrat era un exemplar tipic al lumii pe care o înfruntam. Provenind dintr-o familie cu năravuri dubioase, ambiţiosul tânăr a ajuns magistrat militar. S-a remarcat în faţa superiorilor săi prin servilism şi prin abilitatea cu care ticluia procesele. Când, în noiembrie 1938, la Tâncăbeşti, 14 oameni au fost strangulaţi, apoi aruncaţi de-a valma într-o groapă şi arşi cu acizi tari pentru a nu mai fi recunoscuţi, călăii şi-au amintit că nu au invitat şi un procuror care să constate că cei 14 „au încercat să evadeze în pădure şi în lupta ce s-a încins cu paznicii au fost împuşcaţi”.

Cine putea să se preteze la acest joc funest? Maiorul Magistrat. Aşa a început marea lui carieră. A fost adus imediat la Jilava şi, în atmosfera de teroare şi groază, i s-a spus ce avea de facut – şi a făcut-o fără murmur şi fără şovăire. Iar atunci când unul dintre plutonierii care ucisese prin strangulare a fost cuprins de regrete şi a făcut o criză de nervi, ţipând cât îl ţinea gura că a omorât om nevinovat, Maiorul Magistrat l-a bruscat şi cu ameninţări l-a determinat să semneze o declaraţie conform tipicului făurit de asasini. Atunci Maiorul îl slujea pe regele detracat şi criminal şi pe a sa clică iar după căderea lor de la putere a intrat în serviciul lui Eugen Cristescu – şi acesta un om nefast […].

Germanii au venit la noi ca stăpâni şi nu ca aliaţi

În 1941 a fost un conflict între legionari şi mareşalul Antonescu, terminându-se cu victoria mareşalului. Eugen Cristescu a apelat din nou la maiorul Magistrat, căci îi trebuiau acte de acuzare zdrobitoare. Nefiind mulţumit numai cu faptele – deşi au existat unele fapte regretabile, abuzive ori criminale – au înscenat pur şi simplu odioasa ucidere a 30 de evrei, spânzuraţi chipurile de cârlige la abatorul din Bucureşti. N-a existat de fapt această acţiune criminală, respingătoare şi hidoasă, dar Maiorul Magistrat a întocmit actele de acuzare pe baza unor copii de fotografii trunchiate. În virtutea acestor „documente”, el a murdărit sufletul românesc cu o crimă abjectă şi a degradat justiţia cu o înscenare grosolană. Dar evreii ştiu bine că nu au existat crimele de la abator.

(De la dreapta la stângă): Valeriu Gafencu, mama sa și Ioan Ianolide

Pornit pe această pistă, Maiorul Magistrat a mai redactat un proces verbal fals, căci un biet ostaş român care a murit în flăcările unei maşini incendiate a fost prezentat ca o victimă peste care legionarii au turnat petrol şi i-au dat foc. Acesta era Maiorul Magistrat, comandantul militar din Aiud, trimis cu misiunea de a ne distruge […]. A fost o greşeală de tact modul nostru deschis în care am activat împotriva legilor nelegiuite şi, deci am fost arestaţi, iar acum aveam să săvârşim a doua greşeală prin lupta făţişă cu perversul şi vicleanul Maior Magistrat. În vreme ce noi eram vinovaţi de naivitate idealistă, Maiorul Magistrat era specialist în crimele perverse […].

La început am fost dezamăgiţi de Anglia şi Franţa, care au abandonat Europa – deci şi pe noi – în mâinile lui Mussolini, Hitler şi Stalin. Pentru o vreme ne-am orientat speranţele spre Germania, însă Hitler a fost o deziluzie. Niciodată nu am fost adepţii ideologiei naziste dar când am simţit orgoliul rasei germane pe propria noastră piele, cu atât mai mult ne-am declarat duşmani lor. Germanii au venit la noi ca stăpâni şi nu ca aliaţi. Hitler nu şi-a dorit prieteni, ci supuşi, iar noi nu aveam calităţi de robi. Şi totuşi, în faţa pericolului comunist, românii au intrat în război alături de nemţi. Mareşalul Antonescu a spus că face un război sfânt şi că din Basarabia şi Bucovina va reveni în ţară prin Ardeal. El întruchipa atunci idealul românesc, pe care îl contestau numai cele câteva sute de comunişti români […].

Suntem acuzaţi că am fost şi antisemiţi, dar noi îi iubim în Hristos, pe evrei

Se punea întrebarea: ce căutam noi în temniţă la acea dată şi ce rost avea lupta noastră? Analizând cu grijă năzuinţele acelor tineri dintre care făceam şi eu parte, am ajuns la concluzia că nu angajarea politică, ci ţinta morală ne călăuzea. Încărcaţi de vise şi de idealuri, cavaleri ai unui ev apus, nebuni ai crucii, exponenţi ai onoarei şi demnităţii, noi înfruntam de fapt o lume întreagă. Am fost lipsiţi de realism şi de spirit de conservare, am fost neînţelepţi şi am intrat în gura lupului, dar ce puteam face altceva? Căci nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul. S-au mâniat pe noi comuniştii, dar şi burghezii. Ne-au lovit americanii, dar şi nemţii. Toţi ne-au spus că suntem nebuni, adesea ne-au înfierat până şi fraţii noştri creştini, ca să nu mai vorbesc de ura dezlănţuită contra noastră de evrei, care au mizat pe cartea comunistă. Da, suntem vinovaţi că am înţeles, ca şi Dostoievski, ce este ateismul şi că am identificat comunismul cu antihrist, cu care nu am acceptat nici o megieşie. Da, suntem vinovaţi că am fost anticomunişti, antiburghezi şi antinazişti. Suntem acuzaţi că am fost şi antisemiţi, dar noi îi iubim în Hristos pe evrei […].

Valeriu Gafencu a spus că nu are nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe

Între legionarii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul, înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Îl chema Valeriu Gafencu. Se născuse în Basarabia, în Ajun de Crăciun, la 24 decembrie 1920. Tatăl lui, Vasile, era intelectual şi luptase pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior, însă, s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară. Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie de iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi […]. Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face […].

Închisoarea de la Aiud

Astfel se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi al României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune. Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Românii aveau nevoie de sprijin şi în Răsărit, şi în Apus. Comunismul ameninţa lumea. În aceste condiţii, Valeriu aderă la organizaţia “Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general.

Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei […]. În 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică, deşi nu era vinovat decât exclusiv de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea […].

Un moment greu a fost când autorităţile ne-au propus să mergem ca soldaţi pe frontul de Răsărit pentru a ne „reabilita” în faţa poporului. Ne-au cerut de asemenea şi o declaraţie de desolidarizare de trecutul nostru „politic”. Valeriu şi alţi câţiva au spus că nu au nimic de reabilitat dincolo de justiţia propriei conştiinţe. Doream să luptăm împotriva comunismului, năzuiam să unim ţara, dar nu ca deţinuţi, nu ca vinovaţi; nu aveam pe sufletele noastre nimic de „reabilitat” şi, deci, am refuzat frontul. Am refuzat şi desolidarizarea, nu pentru că nu aveam greşeli de care să ne desolidarizăm, ci pentru că procesul nostru de conştiinţă înfiera toate greşelile făcute fără a avea nevoie de imboldul unei elite politice al cărei reprezentant era un monstru ca Maiorul Magistrat. Nu am acceptat deci nimănui dreptul de a se infiltra în conştiinţele noastre.

Valeriu Gafencu către deținuții comuniști: „Suntem în aceeaşi temniță dar din motive cu totul diferite. Eu doresc Basarabia alături de România iar voi vreţi România alături de URSS”

În acea vreme se aflau în Aiud şi câţiva deţinuţi comunişti, care erau izolaţi de noi şi se bucurau de mari libertăţi, ca urmare a faptului că finanţa evreiască şi cea sovietică reuşeau să mituiască oameni de influenţă – amintim aici pe colonelul magistrat P., care era director general al penitenciarelor şi care a fost în slujba comuniştilor. Ei aveau regim preferenţial, lucrau şi câştigau de pe urma muncii lor, primeau ajutorul roşu, studiau pe Stalin, pe Lenin şi pe Marx, aveau contacte politice în ţară şi peste hotare, deşi, ca forţă politică, erau inexistenţi, fiind elemente de periferie ale societăţii româneşti şi numărând mai puţin de o mie de membri.

Aceşti comunişti s-au bucurat că Valeriu a refuzat să lupte împotriva sovieticilor. Le-a răspuns:

„Am refuzat să merg pe front, dar nu ca şi voi, pentru că eu sunt creştin iar voi atei; eu doresc Basarabia alături de România iar voi vreţi România alături de URSS; eu năzuiesc să văd lumea unită în credinţa creştină, voi vreţi să cuceriţi lumea sub semnul stelei roşii. Suntem în aceeaşi temniță dar din motive cu totul diferite. Este de datoria mea să vă spun că fără Dumnezeu veţi aduce numai dezastru lumii, deci vă rog să cugetaţi la greşeala în care vă găsiţi şi să căutaţi adevărul iar adevărul vă va duce la Hristos. Numai aşa am putea avea o platformă comună de comunicare între noi”.

Mulţi s-au înfuriat. Un suflet mic l-a turnat cum că ar fi organizat o rebeliune şi are arme ascunse, drept pentru care s-au făcut percheziţii minuţioase, anchete şi pedepse, dar s-a dovedit că totul era o înscenare.

(Ioan Ianolide, „Întoarcerea la Hristos – Document pentru o lume nouă”, Editura Christiana, București, 2006)