Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 185

Se făcea că eram la hipodrom. Nu știu la care, oricum era lume multă, agitată, se schimbau ponturi, se făceau pariuri, se aruncau ocheade. Oficialii, dintre care unul semăna leit cu Toni Greblă, aveau probleme cu un tip care ținea morțiș să fie lăsat pe pistă. Voia să alerge.  – Unde vă e calul? – N-am cal. La ce-mi trebuie? – Ca să galopați. – Galopez personal. –  Domne, asta-i cursă pentru patrupede. – Ei și? Alerg și eu în patru labe. Suntem egali în drepturi. – Unde-ați mai văzut așa ceva? – În democrațiile avansate. – Bine, bine, dar cum vă echipați?  În costum de jocheu sau doar înșeuat?

 Visul s-a-ntrerupt. Soția stinsese televizorul. N-am prins sfârșitul dezbaterii. Aveam să-l aflu în zilele următoare. Biroul Electoral Central, apoi Curtea Constituțională au respins înscrierea domnului Remus Pricopie în cursa pentru Președinția României. Voia să galopeze fără cal. … Ăăă … Scuzați! M-a fâstâcit visul. Voia să fie înscris fără listă de susținători, cum prevede legea.

 Domnul Remus Pricopie nu e fitecine. Lăsând la o parte rezonanța istorică  (ab urbe condita) a prenumelui, e o somitate. Cu studii temeinice în țară și cu un galop pe la vreo 10 universități europene și, mai ales, americane, a devenit foarte de tânăr secretar de stat, apoi chiar Ministru al Educației Naționale, după care a început să păstorească universitatea ce fabrică oameni politici. Ca rector al S.N.S.P.A., veghează de peste un deceniu la alimentarea clasei politico-administrative cu promoții de absolvenți din ce în ce mai competenți, din ce în ce mai onești, din ce în ce mai responsabili.

 Ca orice spirit mare, dl Pricopie este neconvențional. Are fel de fel de idei originale. Până și despre tizul său de la fondarea Romei a susținut într-un interviu că, împreună cu Romulus n-a fost alăptat de tradiționala lupoaică, ci de o vulpe sau un bursuc. Iar doica nu stătea pe picioare, cum arată statuile pe care le tot dezmembrează hoții de bronzuri ci… într-un cuib!

La Autoritatea Electorală s-a prezentat fără lista cu semnăturile susținătorilor nu din neștiință, ci cu convingerea că va explica inutilitatea acestei cerințe legale. Poate că opinia sa merită interes într-o dezbatere de idei – numărul de 200.000 de semnături e chiar obstrucționist  – dar una e libertatea de a dezbate și altceva e obligația de a respecta legea în vigoare. Cum se spunea în limba vorbită de Romulus și Remus după ce au fost alăptați în cuib, dura lex sed lex.

 Demersul absurd al respectivului aspirant la Președinție nu e rezultatul ignoranței, ci al plăcerii multor somități care se ocupă de politică de a ignora legătura inseparabilă dintre democrație și statul de drept. Cu prioritatea acordată de Constituție statului de drept. Dumnealor atribuie cuvintelor din familia democrație o forță magică, supranaturală, șamanică și – ne cântărim bine afirmația și o vom argumenta infra – anti-constituțională.

Înțelesul denaturat al noțiunii nu e o noutate. În 1946 devenise legendară pe plan național o inscripție de la marginea unei comune clujene: „Până aici Democrația! Aici începe Mănășturul!”. Era o formă – eroică i-am putea spune – de protest împotriva ocupației sovietice și a regimului totalitar pe care începea să-l impună. Asta se întâmpla pentru că forțele politice care acaparau puterea abuzau demagogic de noțiune, în antiteză cu dictatura antonesciană, de care românii erau însă mai puțin oripilați decât față de dictatura bolșevică în ascensiune.

Intuiția mănășturenilor avea să se confirme. Bolșevismul a renunțat la invocarea ipocrită a democrației, instaurând dictatura proletariatului. Termenul dictatură excludea orice fel de echivoc. Păstrând legătura organică dintre regimul politic (democrație/dictatură) și structurile sale de funcționare – statul și dreptul – doctrina sovietică a venit cu o metaforă mecanicistă, pe înțelesul noii clase politico-administrativo-juridice pregătite în forme de școlarizare galopante. Promoțiile de magistrați, bunăoară, erau avortate după cicluri de școlarizare de câte 6 luni. Statul era asimilat unei mașinării, în care instituțiile erau comparate cu pistoane, roți dințate, curele de transmisie sau (nemărturisit) ciocane de spart capetele. Forța sugestivă a metaforei a fost atât de puternică încât remanența ei se resimte și astăzi. Din verbiajul politic răzbate adesea subtextul că instituțiile sunt pârghii ale puterii frumos denumite democratice și nu executantele imperativului constituțional care este statul de drept. Amintirea situației că, în jumătatea lui finală, și regimul totalitar se pretindea democrație socialistă nu descurajează. Democrația continuă să fie invocată ca scop și finalitate în sine, ca principalul criteriu de caracterizare a regimurilor politice, deși legea fundamentală a țării, temelia regimului politic, Constituția României, statuează altfel.

Propoziția constituțională care consacră regimul politic din țara noastră se găsește în articolul 1 alineatul al treilea și cuprinde 8 cuvinte: „România este stat de drept, democratic și social (…)”. Caracteristica definitorie este aceea de stat de drept, atributele de democratic și social (ultimul destul de rar invocat în retorica politică) nu sunt de sine stătătoare. De aceea, în dezvoltarea în continuare a textului constitutional, se reiau și se explicitează criteriile statului de drept, atributele de democratic sau social nemaifiind reiterate decât sporadic și contextual. În alin (4) e consacrat principiul separației puterilor în stat, în alin (5) principiul supremației și obligativității legilor, în art.15 principiul universalității, în art. 16 alin (2) ultrainvocata regulă „Nimeni nu este mai presus de lege” ș.a.m.d. Principiile, regulile și procedurile democratice asigură (sau ar trebui să asigure) selecția pe bază de merit a celor ce răspund de treburile publice și modul, deschis către societate, al îndeplinirii mandatelor, templul în care se desfășoară viața socială fiind statul de drept, construcția ce „materializează” idealurile în drepturi și libertăți fundamentale.

Schițăm această analiză nu din apetit pentru scolastică juridică. Dogmatizarea noțiunii de democrație în defavoarea suportului ei real – statul de drept – produce opinii din ce în ce mai periculoase, transformându-i pe unii interpreți docți și poate de bună credință, apostoli ai democrației, în extremiști.

 Exemplele sunt numeroase, majoritatea rezultând din superficialitatea cu care se extrage democrația din condiționarea ei față de cerința fundamentală a statului de drept. Bunăoară respectatul profesor universitar și lider de opinie Cristian Preda, la viața lui și europarlamentar – deci a supt laptele democrației la sursă – susținea cu multă convingere, într-o discuție televizată, că organismele îndreptățite au blocat candidaturi neconforme cu legea și cu democrația. Fără îndoială că trebuie blocate candidaturile neconforme cu legea, dar ce înseamnă cu democrația, dacă unicul criteriu al democrației este votul popular? Mai gravă este strecurarea adjectivului îndreptățite. România traversează o gravă criză de încredere și de coerență socială tocmai pentru că măsura nu a fost luată de organismele îndreptățite, ci de unul neîndreptățit. CCR nu face parte din sistemul autorității judecătorești, nu lucrează conform tuturor regulilor și procedurilor judiciare într-un stat de drept și nu are competența să restrângă cuiva exercițiul drepturilor și libertăților civice. Implicându-se fără a fi competentă, a aplicat o măciucă în capul statului de drept, care de astă-toamnă încoace a luat-o razna.

Şi mai democratist se exprimă alt lider de opinie cu largă acoperire, dl Iulian Chifu. În calitate de eminență cenușie a unui fost Președinte, se presupune că și-a pus amprenta și pe specificul bizar al democrației românești, contribuind la beatificarea noțiunii ca vocabulă magică, desprinsă de cerința statului de drept. Referindu-se la alegătorii lui Călin Georgescu, ciudatul câștigător al scrutinului anulat – deci la votul popular, I. Ch. postează mai legionaroid decât nostalgicii Legiunii: Toți aceștia – adică votanții – cu diferite instrumente trebuie recuperați: unii trimiși în închisoare, alții prin procese de deradicalizare consacrate, de eliminare a dependențelor. Dl Chifu nu explică ce înseamnă mai concret aceste metode de recuperare (!) pentru că sunt știute din practica regimului totalitar. În afară de detenție, se pot relua adunările generale de demascare, internările în ospicii sau munca în colonii, metoda proceselor cu înfierare din rândurile asistenței.  

În mod inexplicabil, asemenea opinii nu-și găsesc replica. Lumea le ascultă fermecată de vraja termenului, indiferentă la conținutul lui. Singura excepție e pitorescul Stegar dacic, omul care se cațără cu drapelul său uriaș în copaci, pe blocuri turn și macarale nefolosite. Avrămuță declară: „Eu mă urc pe macarale pentru Constituție”.

Bravos națiune!

De la ignorarea conceptuală a binomului stat de drept – democrație s-a ajuns la fracturarea lui efectivă. Nenorocirea a început în prima parte a anului 2024, când tripleta de tristă amintire Iohannis-Ciucă-Ciolacu a început să se joace de-a campania electorală. Văzând și ei democrația doar ca un joc cu zaruri, trăgeau cu babaroasele doar, doar va apărea vreo sinecură pentru Închipuitul de la Cotroceni. Frustrat că nimeni n-are nevoie de el, K.I. a început vicleșuguri pentru prelungirea neconstituțională a mandatului. În esență, pregătea o lovitură de palat, iar partenerii sfertodocți în ale democrației reale i-au făcut jocul, urmărind propriile interese. Tertipurile legate de calendarul electoral au umplut paharul desgustului oferit zi de zi. Îngrețoșată, lumea a votat antisistem. Or fi fost și influențe străine – războiul hibrid e o realitate – or fi fost și candidați vulnerabili, alte imperfecțiuni instituționale, însă acestea nu justificau nesocotirea votului popular, singurul criteriu al Democrației, încastrat etimologic chiar și în cuvântul respectiv.

Diversiunea de a ignora blamul electoral, votul antisystem, și de a-l pune pe seama ingerințelor externe sau a unor nereguli quasi-contravenționale nu justifica cele trei lovituri grave aplicate statului de drept: nesocotirea votului popular, restrângerea nejudiciară a dreptului fundamental de a fi ales și încălcarea independenței puterii judecătorești prin imixtiunea unui for numit politic și nesupus principiului separației puterilor în stat.

Habarnamismul constituțional a acționat ritos. Una dintre deciziile abuzive ale CCR a fost luată pe baza contestației introduse de nimeni altul decât dl Remus Pricopie, pretendentul fără susținători, corifeul formatorilor de politicieni.

Violul colectiv comis de instituțiile denaturate, politicienii sfertodocți și eminențele fascinate de concept, nu de esența acestuia, a generat o bastardă a bătrânei Democrații, metisă între Democrație și Dictatură. Un miracol al naturii, abia gângurește dar își arată dinții: descinderi ostentative la susținătorii sau influenserii contracandidaților, dosare insinuante larg mediatizate, vânătoare de vrăjitoare, vezi complotul bătrânilor generali care urzeau să ne numească geți, nici măcar daci …

Articolul 30 alineatul 2 din Constituția României consacră, expressis verbis: „Cenzura de orice fel este interzisă”. Garanția aceasta intrase atât de adânc în mentalul national, încât părea superfluă. Ei, bine, bastarda Democrației i-a redat actualitatea. CNA a șters materiale publicate electronic de doi dintre cei mai cunoscuți publiciști, iar unuia chiar i-au suprimat blogul. N-au fost aleși întâmplător. Au o foarte mare notorietate, fără ca discursul lor să fie prea încărcat cu acid clorhidric. Deci au bătut șaua ca să priceapă alții. Experimentul a reușit. Atât Ion Cristoiu, cât și Marius Tucă s-au victimizat puțin, cât să-și sporească și mai mult audiența, dar niciunul n-a reacționat pe măsura gravității precedentului creat, în primul rând prin a cere anularea Deciziei anti-constituționale. De societatea civilă, recte organizațiile ce ar trebui să vegheze la libertatea presei, ce să mai vorbim!

 E abia începutul. Biroul Permanent Național al PNL a lansat un comunicat prin care cheamă partidele să constituie mecanisme de consultare și cooperare pe tema apărării Democrației de interferențele străine. Sună patriotic, dar miroase a mumificatul nărav de a căuta vinovați externi pentru eșecurile interne. Și de a constitui organisme de supraveghere a libertății.

 Să fim însă optimiști. Avem șansa de a dobândi, în sfârșit, o întâietate mondială. Suntem cei mai avansați protagoniști ai lumii sufocante anticipate de Aldous Huxley și George Orwell în genialele lor cărți „Minunata lume nouă”, respectiv „1984”.