Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 162

Eminescu e greu de iubit, repeta cu un zâmbet amar Cezar Ivănescu. E greu de iubit pentru că e departe, e foarte sus, e peste vremi. Așa și cărțile de iubit despre Eminescu, semnate de Theodor Codreanu, cărți de urât pentru detractori, cea mai recentă fiind Fragmentarium eminescologic, Ed. Junimea, Iași, 2024. Multe dintre notații sunt extrase din caietele în număr de 76, intitulate Numere în labirint, patru volume apărute, alte 8, în  așteptare. Iar în Fragmentarium, autorul a stat între 2006 și 2016, în minte și-n inimă cu Eminescu, chiar în vremuri strâmbe și strâmte, când  să hulești e voie și să-l declari pe Eminescu „valoare congelată”, irelevantă pentru străini.

Ei, dar „zică toți ce vor să zică”; „de hulesc să taci din gură!”. Sunt zilnicării, zădărnicii de care nu trebuie să ții seamă. Mie a ajuns să-mi fie milă  de legiunile de versificatori, băgați în ochi de critici pe tarif. De ce asta? Tot Eminescu are răspunsul : „pentru o minte mare totu-i problem; iar pentru 75 de dramuri de creier totu-i sigur.” Ca, de pildă, faptul că „Steaua lui Eminescu a apus” (anunț la 150 de ani de la nașterea lui Eminescu). Azi o vedem și nu e! Prin astfel de dioptrii, Eminescu se vede „învechit”. Argumentația îmi scapă.

Un nobelizabil pre-fabricat, ajuns prim autor canonic, în viață fiind, constată că statuia lui Eminescu  sună a gol. Și ce propui? vorba lui Mihai Ursachi. Înlocuitori, ce altceva? Mi-e milă și de dilematicii care-i caută înlocuitori, ca I.P. Culianu în Macedonsky, deplângând „ostracizarea” lui din pricina epigramei „bunsimțiste”. Știți care: „pretins poet”, plecat „pe cel mai jalnic drum”, tocmai când trebuia dus la balamuc, „căci până ieri a fost năuc/și nu e azi decât nebun…” Urât mai sună căci în epigrama asta!

Hermeneutul ne atrage atenția că admirația pentru poetul național e otrăvicioasă (Otrăvurile admirației, Polirom,2009),fiind „un Eminescu foarte mic, un om grosolan și impulsiv, pasional, libidinos”. Admirația pentru Mircea Eliade și-o stinsese alimentând acuzații inepte de legionarism, discipolul transformându-și modelul, care i-a făcut intrarea  în lumea universitară americană, în bouc émissaire. Gabriel Liiceanu a mers și mai departe, în „22”, nr.10, 6-12, martie, 1996: George Pruteanu  e „arheul poporului român”, nu Eminescu. O fi fost ironic filosoful? De multe ori, prost formulată, ironia e la un lat de palmă față cu lipsa de inteligență. Iar publiciștii sperjuri au găsit cauza fascismului, a legionarismului, a ceaușismului în Eminescu, prototip fascist, legionaroid, ba chiar ceaușist. Un „habilitat” de prin Craiova îi descoperă „capilarele xenofobe” și câți ca el, câți ca el. Probitate? Calitate desuetă pentru Boia, „fabulistul” istoriei, fără știință și conștiință, cerând ritos „Să terminăm cu mitizarea lui Eminescu!”, alergic la sintagma poet național. Cât despre tehnica luării locului, ea vine din proletcult-ură , când A. Toma, cu Piuici și frații lui mai mici, se voia Eminescu. Pentru stalinizanți ca Iosif Chișinevschi „naș Ieminescu” era Deșliu, ceea ce își dorea și Beniuc cel mic, dar cu coate mari.

După ce citești o notație ca: „mândria cruntă de a spune adevărul, chiar dacă prin el lumea s-aprinde”, trebuie să ai putere să-l iubești pe Eminescu. Th. Codreanu o are cu prisosință. Și nu se teme să întrebe ce-ar zice Eminescu dacă ar vedea ce ni se întâmplă. Spun și eu, ca Basarab Nicolescu: Eminescu a văzut. E contemporan cu noi, e contemporanul nostru. O spune și Theodor Codreanu, în „Ante scriptum”: cu gândiri și cu imagini, Eminescu „e contemporan deopotrivă cu Dante și Shakespeare, cu Schelling și Cioran, cu Bacovia și Mircea Eliade”.

Păcăleala și paguba Strousberg se cheamă, acum, Bechtel. Dar ce-ar scrie Eminescu dacă ar afla că pierdem 3 hectare de pădure pe oră? (asta în 2013, după Th. Codreanu). Azi? Ikea exportă în 13 state europene mobilă făcută din lemnul obținut prin  tăierea pădurilor noastre. „Codrule, codruțule…” sună a doină de jale. Realitatea e mai imprevizibilă decât ficțiunea. Austria, fostă imperială, care are control asupra petrolului și gazului nostru, vrea să ne controleze, cu poliția proprie, și granițele. Iar Iohannis e nepăsător și rece față de obligațiile de președinte, mereu dezinteresat de interesele etniei noastre. Patrioți nu în vorbe, ci-n fapte, a cerut Eminescu. Și cum ar fi fost în acord cu patriotismul emfatic al lui Bogdan Rareș, un fel de Cațavencu de secol XXI?

De ce l-o fi ocărât atâta P.P. Carp, dând ordinul: „Mai potoliți-l pe Eminescu”? Pentru că Eminescu prea lua totul în serios. Era prea inflexibil, prea exigent, prea necruțător, prea sincer. Și de ce își etala cu sinceritate convingerile în probleme atât de delicate, cum ar fi suveranitatea în politica externă? Dacă Societatea Carpații îi deranja pe austrieci, Eminescu trebuia pedepsit. Și de ce să fi scris Doina dacă îi deranja pe ruși? A riscat și când și-a exprimat dorința ca regele Carol I să treacă la ortodocși.

 E „inactual”, cum opinează H.R. Patapievici? Ba prea actual. Eminescu voia diamantele lipsă ale Coroanei: Transilvania, Bucovina, Basarabia. Și nu accepta dualismul la care visează vecinul Orban, primit de preș. Iohannis. N-a voit acordarea cetățeniei evreilor în masă, la schimb cu independența țării, ci individual, așa cum e normal. Dar noi ne obișnuim cu anormalitatea. Avem la hurtă pakistanezi-români, nepalezi-români, vietnamezi-români, chinezi-români… Nu-i  vrem, suntem pedepsiți de la Bruxelles, unde nu dă bine să uzăm de interesul național. Las’ să emigreze românii, de sărăcie, ca să se ofere migranților cazare, slujbă și asigurare medicală gratuită.

 Am fost de față la Putna, când un publicist a tăbărât pe Eminescu, așa-zisul ateu, făcând o regretabilă confuzie cu proletarul ateu din Împărat și proletar, care credea că „morți sunt cei muriți”. Și aici trebuie să citez o subtilă demonstrație a lui Th. Codreanu: „La Eminescu, chinul adevărului anulează certitudinea adevărului. Adevărul lui este de aceea creștin. Pe cap „îți cade cerul”, așa cum i-a căzut lui Iisus pe Golgota, când, într-adevăr, cerul s-a întunecat cu stihii cu tot” (Fragmentarium eminescologic, pag.109). Tot Th. Codreanu, în Criza morală a criticii, vorbea de un „hipercriticism” ca maladie. Prezentându-l  pe Eminescu ateu, ești cu  siguranță malad. La fel, când încerci să-l re-desenezi în negru.

După ce luptase cu „progresul” liberal calp, putea accepta publicistul torențial ca junimiștii săi, Maiorescu și Carp, să se alieze cu Brătianu? Eminescu voia țară fără pătură superpusă parazită. Voia buna gospodărire țărănească, nu corupție liberală, plantă carnivoră perenă  până-n zilele noastre. Ideile lui Eminescu sunt, evident,  mai bune decât ale guvernaților actuali. Pe cale de consecință, este acuzat ca anti-progresist, cum spun political-think-eri ,„gaizi”, nu ghizi, în democrație. Care democrație n-ar avea nimic în comun, după noii lampadofori, cu dragostea de țară, anacronică și mioapă a lui Eminescu,  întrevăzând  încă din 1882 („Timpul”, 27 noiembrie) pericolul disoluției sociale în clase cu alte unghiuri de vedere și alte interese proprii, contrare identității. Și n-a fost așa? Acum, chiar de Ziua Unirii, se pledează pe față nu pentru unire, ci pentru desfacerea țării. Harta cu râurile prescurtate nu mai doare. Corifeii Unirii au fost scoși din manuale, iar Boia spune că latinismul e doar „o construcție” (un fake) menită să oblojească orgoliul de neam.

 „Forțele dezagregante”, cum le numește Th.Codreanu, par greu de oprit. Asediul lobotomic de ștergere a memoriei e în dinamică. Iliescu l-a impus conștiinței publice pe Brucan, care cerea în „Scînteia” stalinistă condamnarea la moarte a lui Iuliu Maniu, iar Iohannis pe Bruckenthal, meșter în trasul românilor pe roată.

Doctorul C.D. Zeletin – și-l citez iarăși și iarăși – notează: „Omul de cultură nu poate să nu aibă apetit pentru cultură”. Și nu poate fi decât drastic cu „micimea sufletească” și cu declinul de caracter. Adică să nu murim înainte de a muri, dimpotrivă, să ne redăm sinelui: „ca să pot muri liniștit pe mine / Mie redă-mă!”. Clar de Eminescu. O adăugire complementară, venită de la Carl Gustav Jung: „Cine privește în exterior visează; cine privește în interior se trezește” […].

Conform neomarxismului frankfurtian, Eminescu e reacționar. Or, Th. Codreanu, care nu respectă tabu-urile literare, scrisese în volumul din 2002, Polemici incorecte politic, un text care „se abătea”, cum formulau proletcultiști ca O.S. Crohmălniceanu, Paul Cornea et eiusdem farinae, de la direcția dată. Pesemne pe cei de la ICR îi șocase titlul: Șansa de a fi reacționar, dar mai ales fraza: „Așadar avem nevoie de reacționari ca Eminescu așa cum avem nevoie de aer”. Și-mi amintesc de Petru Ursache, comentând cu ironie acoperită:

„Ce-i rău să fii puțin reacționar? Nu sunt Dante, Shakespeare, Cervantes, Goethe reacționari? Nu e Iorga reacționar? Nu e Vintilă Horia reacționar? Nu e Crainic reacționar?”.

Și  Petru mi-a mai zis: „Eu nu cred că o capodoperă se naște din nihil. A, da, Im. Kant a  afirmat că opera de geniu (capodopera) își este propriul model și că-i greu s-o imiți, numai că blasfemiatorii  lui Eminescu nu sunt creatori”.

„Om înfăptuitor”, spre a-i spune ca Motru, Th. Codreanu îi ridică lui Eminescu, la Huși, prin cărțile sale, statuia care lipsește din orașul său.

Închei aceste rânduri cu convingerea că dorita  „dezeminesciarizare” a poeziei române nu va reuși.