Autor: LAURENȚIU POROINEANU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 157

Brașov. Anul 1949. Într-o casă din strada Cerbului, o familie cu 2 copii încearcă să supraviețuiască perioadei de după război.

Trăiau la parterul unei case cu alte familii înghesuite în spații mici. Tatăl român, mama rromă. Aveau un băiat și o fetiță și locuiau în același spațiu cu familii de maghiari. Fiecare familie încerca să supraviețuiască și nu prea mai erau alimente, bani și locuri de muncă.

Brașov. Anul 1950. Echilibrul familiei se rupe, când tatăl moare pe neașteptate și tot greul rămâne în sarcina mamei care se scula dimineața devreme și încerca să se ducă prin oraș să găsească ceva de lucru. Băiațelul de 11 ani a trăit un mare șoc. Au ajuns în situația să se bucure la o bucată de pâine sau mămăligă, să simtă vulnerabilitatea în fața morții, a rasismului, a mizeriei, a sărăciei. Foamea a devenit atât de mare, încât cel mai mare aliat era visul. Și-a imaginat, într-o noapte în care stomacul urla de foame, cum ar fi să se trezească a doua zi și pe masă să găsească cele mai bune feluri de mâncare și bogații neasemuite, care să strălucească puternic: aur, diamante, bijuterii, bani nenumărați cu care să poată cumpăra orice și cu care să poată face ce vrea.Șansa lui a venit după câteva luni, când cineva din acea casă, o femeie, posibil săsoaică, s-a apropiat de ei și a început să-i ajute cu mâncare. Puștiul a început să se uite cu mare încredere spre viitor…

Drumul spre înalta societate. Primul pas: tenisul de câmp

A deschis ochii spre oraș și spre societate și a început să facă sport. A văzut că în societatea de atunci, dacă faci sport, poți să fii respectat, ai câtă mâncare vrei și nu mai ești obligat să intri în fabrică să dai la pilă. Nu era foarte talentat, dar avea altceva care ținea loc de talent: plăcerea de a face sport și o ambiție fenomenală, dorința de a-și depăși limitele și de a fi numărul unu.

Într-o zi a văzut ceea ce lui i se păreau a fi doi boieri pe un teren de tenis. În fapt, erau doi doctori, dar hainele lor albe și sportul ciudat pe care îl jucau l-a fascinat și a început să le aducă mingile. Era un fel de ping-pong, dar pe un teren cât unul de baschet aproape. Nu știa să joace, dar experiența lui de la ping-pong l-a făcut să-l bată la puncte pe unul dintre ei, atunci când partenerul său lipsise și asta i-a dat o încredere mare că poate să se apuce de acest sport „boieresc”.

În următorii câțiva ani, s-a înălțat și a ajuns să fie puternic și competitiv și în hochei, și în tenis. A ajuns să joace o finală de tenis de câmp și a fost luat la ochi de protipendada comunistă. Li s-a părut că e modelul perfect pentru noua societate căci e foarte ambițios și are și origine sănătoasă, cum se spunea atunci.

Al doilea pas: de la terenul de tenis la terenul de vânătoare

Șansa cea mare pentru el a fost că unul dintre cei mai influenți politicieni l-a simpatizat și l-a luat sub aripa lui. A ajuns să aibă șansa să plece la concursuri afară pe la 19 ani și înainte de a pleca la un turneu a avut parte de o mare surpriză. Protectorul lui, al doilea om în stat la acel moment i-a spus că nu dă bine să nu aibă și o diplomă, căci era un reprezentant al comunismului, așa că l-a ajutat ca în numai 4 luni să facă doi ani de liceu și să își ia și bacalaureatul.

Atunci a înteles tânărul de 19 ani că dacă cunoaște pe cine trebuie, multe uși se deschid în fața lui și multe se pot rezolva.

Un an mai târziu, a devenit campion național la tenis de câmp și a primit încă un cadou din partea prietenului sus pus în nomenclatura comunistă: a fost luat la o partidă de vânătoare.

Atunci a înțeles că există și o altă viață decât cea prezentată in ziare și la televizor de către partidul comunist. O viață în care, în plină construcție a socialismului sovietic, erau la noi oameni care își permiteau să facă vânători precum lorzii englezi și aveau mese îmbelșugate. Așa a învățat tânărul de 20 de ani o altă lecție: că poți avea tot timpul două vieți: una în exterior, în care poți să plângi de mila săracului și una în interior, în care să poți avea mese îmbelșugate după vânători spectaculoase. Era perioada când bolșevicii omorau în pușcării toată elita românească, episcopii greco-catolici erau omorâți unul câte unul, iar corpul lui Iuliu Maniu, după tortură și umilire, era aruncat într-o groapă făcută între niște boscheți, ca să nu mai știe nimeni nimic de el. A învățat și că vânătoarea poate reprezenta un club select, unde poți să cunoști oameni importanți. A simțit și senzația de forță și de stăpân al lumii, atunci când a văzut că o căprioară sau un urs cad secerați și însângerați, atunci când tot ce face el, este să țintească bine și să apese pe trăgaci.

Întâlnirea cu Ilie Năstase, plecarea din țară și primele afaceri. Antrenorul lui Boris Becker

Încetul cu încetul, a căpătat și el sentimentul că face parte din nomenclatură, iar faptul că avea acces la călătorii externe a început să îi deschidă și ochii cum să facă bani cu produse care la noi nu se găseau. Începuse să simtă că face parte din elita noii societăți.

Următoarea șansă mare pe care a avut-o sportivul Ion Țiriac, a fost că în țară, a apărut un geniu al tenisului cu numele de Ilie și a făcut alături de acesta, o echipă care a câștigat meciuri de tenis în Cupa Davis. În momentul acela, deja era prieten la cataramă cu elita comunistă, iar partidele de vânătoare alături Maurer. protectorul lui, erau o obișnuință.

Când treaba s-a spurcat, în anii ‘80, căci Ceaușescu strânsese cureaua, Ion Țiriac a plecat din țară și s-a apucat de antrenorat. Maurer însă, nu l-a uitat și, ca să îl ajute să își facă un cheag, i-a dat permisiunea să se ocupe de o linie de export textile a statului român. Așa a învățat Ion Țiriac că e mult mai bine să fii șef de contract și de afacere, decât să fii antrenor.

A inceput să investească, să cumpere o benzinărie și să strângă de fiecare ban ca să iî înmulțească, dar s-a ținut și de antrenorat, căci orice bănuț în plus consolidează.

Următoarea mare șansă a lui Țiriac a venit când un fost cunoscut din Brașov, Gunther Bosch, i-a spus că a văzut un puști german de 16 ani, care lovește năpraznic mingea. A avut instinct și a făcut un contract cu părinții germanului și și-a pus în valoare calitățile de bun antrenor. Puștiul a explodat la Wimbledon și în momentul acela, Țiriac a avut uși deschise în toată Germania. Si-a dat seama în acel moment că partidele de vânătoare pot fi un mijloc și mai mare de îmbogătire, căci la fiecare asemenea partidă, putea realiza contacte și discutii importante.

A facut din comisionatul lui Boris Becker aproape 25 de milioane de dolari.

Revenirea în România ca „mare investitor”. Prietenia cu Petre Roman

Moment în care a venit revoluția din 89. Țiriac era în poziția ideală. Tocmai făcuse rost de capital, avea imagine de patriot, România era pământ virgin pentru orice investiție, iar el avea intrare și la capitalul mare din Germania. Și-a dat seama ca România, ieșind din comunism, avea nevoie de lucrurile care lipsiseră până atunci. Așa că a investit în comerțul cu mașini străine, în asigurări, alimentație, suprafețe comerciale și sector bancar.

În acea perioadă, averea lui Țiriac a început să crească amețitor, căci în România, totul se lua pe preț de nimic.

În momentul când a fost întrebat dacă vrea să intre în politică, Țiriac a refuzat, lăsând de înțeles că o face din modestie. În acel moment, un puști cu numele Poroineanu s-a bucurat ca un prostuț crezând că acest om de ispravă va face lucruri mari pentru țara lui.

Singurul lucru dubios care apăruse atunci, era faptul că Ion Țiriac plătea o chirie de 100 de dolari pentru cea mai luxoasă vilă din Primăverii. De ce să plătești pentru cea mai luxoasă vilă din România doar cât plătește un student de la politehnică pentru cămin?

De fapt Țiriac nu voia să intre în politică pentru că știa că influența politicianului nu durează mult iar el avea un plan mult mai deștept. Să stea în umbra politicului și să folosească influența pentru a-și crește averea. Așa că în acel moment, era prieten la cataramă cu Petre Roman.

Marea artă a lui Țiriac era că în același timp avea grijă să lucreze și la imaginea lui de patriot român. Lăsa impresia că el a venit în România să-și ajute țara, ca un fel de devotament.

Afaceri cu petrol și gaze, urmate de îmbogățirea galopantă. Vânzarea pe nimic a Petrom-ului

În numai 10 ani a ajuns de la 25-30 de milioane de dolari la o sumă de cca un miliard de euro!

Pofta însă de abia i se deschidea, căci acum avea și capital, avea deja investiții importante și în tenisul european, iar foamea de bani creștea proporțional.

Dupa alți 10 ani, o altă oportunitate uriașă apărea la orizont. Venirea lui Adrian Năstase la putere.

Și-a pus din nou în funcțiune vânătorile și s-a împrietenit la cataramă cu noul prim-ministru. Aici a fost jackpot pentru că a întâlnit un om pe gustul lui, adică ahtiat după munți de bani.

Cu toate că Țiriac deja devenise extrem de bogat, alăturarea cu Năstase i-a dat noi surse de inspirație. Amândoi au realizat că România mai are o sursă de bogăție la dispoziție, care nu fusese speculată: petrolul și gazele. Așa că s-au pus pe treabă: prin 2002 au început să aibă mese regulate de lucru la un restaurant din Primăverii ca să stabilească strategia. Lucrurile mai importante le discutau desigur la vânătoare, unde urechile erau mai puține.

România avea la acel moment 1 miliard de barili de petrol deja identificați în locuri de exploatare, plus prospecțiuni în derulare. Petrom-ul avea în plus și 800 de stații de benzină plus facilitați de transport și de depozitare, plus gaze naturale. Stațiile de benzină făceau cam 1 milion bucata, deci în mare, cam 800 de milioane, iar barilul de petrol era pe atunci cam 10 dolari, deci 10 miliarde făcea numai petrolul deja identificat.

Ca să vă dați seama ce însemna valoarea de atunci a Petrom-ului, e suficient să amintim doar că ungurii au primit o ofertă în perioada aia, de cam 4 miliarde de dolari pentru pachetul majoritar de la compania lor de petrol și au refuzat-o. Asta în condițiile în care ungurii nu aveau nici petrol, nici gaze și logistică mai puțină.

Cu cât a vândut Năstase consiliat de Țiriac Petrom-ul? Cu 1,5 miliarde de dolari! Cam cât dă o firmă „commission” dacă ia un produs care face peste 10 miliarde de dolari cu nici două miliarde? Păi cam 10 % din diferență. Adică undeva la 800 de milioane de dolari. Ca o coincidență, exact în perioada aia, averea lui Țiriac a crescut la vedere cu 400 de milioane de dolari. Trebuia însă să își asigure și spatele legal, așa că în una dintre vânătorile lor împreună, au găsit soluția miraculoasă. Vor trece vânzarea prin parlament și așa vor fi scutiți de orice problemă. Ce parlamentari avea PSD-ul atunci? Păi s-a văzut ceva ani mai târziu, când ProTV-ul a făcut un documentar și majoritatea dintre ei habar n-aveau ce votează.

„Nu știu, domne, ce discutau Adrian Năstase și Schroeder în sufragerie, căci eu eram în bucătărie!”

În aceeași perioadă, fiul lui Țiriac a fost prins cu droguri. Și pentru că Țiriac nu era sigur de decizia unui judecător, s-a întâmplat un miracol. În numai 6 luni, România și-a schimbat legislația privind posesia de stupefiante. În orice țară civilizată din lumea asta, o asemenea modificare bruscă ar fi fost semn că statul a fost capturat de mafie.

Cu Petrom-ul a mers până acolo încât i-a intermediat contacte cu Victor Cernomârdin și cu Gerhard Shroeder. Rușii aveau un pachet important de acțiuni la OMV, iar Shroeder era director general la o companie rusească de petrol. Când un jurnalist adevărat l-a întrebat pe Țiriac: „Cum se face domnule Țiriac că în locuința dumneavoastră a discutat Adrian Năstase despre Petrom cu Gerhard Schroeder?” Răspunsul lui Țiriac a fost efectiv din altă galaxie. Un răspuns pe care nici marii mafioți Toto Riina și Pablo Escobar n-ar fi avut curajul să îl dea, într-atât de sfidător și de batjocoritor era pentru opinia publică românească.

A spus: „Nu știu, domne, ce discutau Năstase și Schroeder în sufragerie, căci eu eram în bucătărie!”

Acest răspuns arată că Țiriac a învățat lecția și știa că societatea românească este atât de aneantizată, încât nimeni nu va îndrăzni să îi arate măcar obrazul.

Cel mai bogat fost sportiv al planetei

Bechtel este o firmă americană de construcții care nu și-a bătut joc de clienți. A făcut autostradă în Croația prin munți. A făcut și autostradă în Albania! Finalizată! Asta până la întalnirea cu Năstase-Țiriac, când au făcut cel mai batjocoritor contract care poate fi făcut cu o țară. Atât de batjocoritor și dezavantajos României a fost acel contract, încât a trebuit să fie ascuns după un timp.

Oare a fost implicat Țiriac în „consilierea” cu Bechtel? Păi, ia să vedem: în afară de faptul că era „frate” cu Năstase în perioada aia, Țiriac mai avea un atu. Atunci avea un factor de lobby extrem de puternic: era prieten cu fostul lider al senatului american Robert Mitchell, care era căsătorit cu fosta iubită și angajată a lui Țiriac, Heather MacLachlan…

Şi uite așa, măritul Ion Țiriac a ajuns la peste 2 miliarde de dolari avere, devenind cel mai bogat fost sportiv al planetei albastre.

În tot acest timp, el a lucrat în continuu la imaginea de om decent.

S-a afișat cu Andreea Marin, a fost conducătorul delegației olimpice în perioada 2000 – 2004. Dupa ce s-a terminat cu privatizările, nu a mai fost interesat să fie șef, plus că România nu mai avea sportivi de valoare, așa că a preferat să se afișeze cu cei clasici.

A venit perioada Băsescu-Boc, o perioada seacă pentru domnul Țiriac. L-am văzut o dată la Antena 3, într-o emisiune, spunând revoltat că „domne, guvernu’ ăsta al lui Boc nu are talent la afaceri. Eu le-am propus un contract public-privat în care să fac niște blocuri pe terenurile mele, iar guvernul să îmi garanteze vânzarea”. Cu alte cuvinte domnul Țiriac voia să evalueze terenurile și construcția la un preț stabilit mai mult de el și guvernul să îi garanteze banii. După care să vândă blocurile guvernul. Și guvernul nu a fost capabil sâ înțeleagă mărinimia lui Țiriac […].

Afacerea „Grădinița”

Și a venit din nou PSD-ul la guvernare.

Dăncilă și-a dat jos ochelarii cu emfază și a anunțat în plină ședință de guvern că a hotărât semnarea unui contract public-privat de 1 miliard de dolari.

Cu cine era semnat contractul? Cu Țiriac. Ce prevedea contractul? Că guvernul dă 500 de milioane cash unui privat, iar privatul este obligat să facă 1.000 de grădinițe. Cred că nu poate fi găsit într-o societate civilizată un contract mai batjocoritar decât acesta, poate doar să fie concurat de Petrom și Bechtel. Un contract ultra-mafiot și ultra-batjocoritor pentru România.

De ce mafiot? Pentru că nu se pot stabili standarde comune pentru toate grădinițele. Pentru că detaliile legate de prețul de construcție și clauze nu sunt publice. Pentru că în România, dacă faci asemenea grădinițe, te costă cam 100 de milioane de euro deci tu marele investitor privat rămâi cu 400 de milioane de euro dintr-un singur pix. La numai câteva săptămâni de la acest contract, Ion Țiriac a fost văzut în oraș cu o nouă achiziție de lux, o mașină care dezvoltă 755 de Cai Putere. Pentru că ăsta e un alt lucru pe care l-a învățat la partidele de vânătoare: după fiecare partidă, trebuie să își adjudece un trofeu.

Lucrul cel mai folositor pentru el, învățat de la Maurer, este dublul limbaj.

Spune că el e conștient că o bătrână care dă 10 lei de pomană valorează mai mult decât gestul lui. Și aici nu minte: după ce a făcut rost de vreo 400 de milioane de euro de la statul român printr-un contract ultra-mafiot, el a „ajutat” statul român în timp de Covid, trimițându-și fiul să se laude la Antena 3 cu donația de… 100.000 de dolari!

Spune că el e conștient că după moarte nu îți rămane nimic și că cimitirul e plin de oameni bogați. Într-adevăr: după ce a făcut miliarde de dolari cu guvernele României și a ajuns cel mai bogat fost sportiv al planetei, tot nu s-a săturat. Ajuns la vârsta de 80 de ani, când ar fi putut să se gândească la țara asta, să lase ceva în urma lui, să facă o universitate sau ceva memorabil, el a preferat să facă contractul mafiot cu Dăncilă.

Spune că este patriot: vânzarea băncii a făcut-o în străinătate, ca să nu plătească taxe statului român. Înregistrarea activității o avea în Cipru, iar banii și-i ține într-un fond din Panama.

Spune că este precaut și că acum banii sunt administrați de o fundație și, desigur, știe că viața e limitată. Ca om precaut ce e, va lăsa și testament. Banii aceștia, strânși cu atâta lăcomie și lipsă de scrupule, făcuți chiar și la vârsta de 80 de ani, averea asta uriașă pe care a făcut-o, nu vor construi nimic după ce nu va mai fi. Iar România nu va rămâne cu nimic. Chiar și în condițiile unui testament, un copil e făcut cu o americancă iar alți doi sunt făcuți cu o egipteancă. Va apărea lupta și tot imperiul creat de el se va destrăma.

Spune ca este modest. În toată lumea civilizată, familiile foarte bogate au maxim câteva mașini și, in general, nu face nimeni caz de bogație.

La noi, ultra-bogatul Țiriac nu are 3 mașini, sau 5 mașini, sau 10 mașini, are 420 de mașini, toate de lux. Sunt și mașini de 2 milioane, și de 4 miloane de euro. Și ce face modestul Ion Țiriac ? Cere taxă de intrare omului obișnuit și sărac din România, ca să aiba acces să vadă mașinile luxoase pe care le are el. Căci și-a făcut expoziție de bogăție. El, modestul. Și asta, în țara care în 30 de ani nu a avut bani să contruiască un spital […].

Copilul Țiriac și-a îndeplinit visul. Pe masa lui sunt acum cantități uriașe de aur, diamante. Poate să cumpere orice. Poate să își permită orice. Omul Țiriac, în schimb, nu a reușit să rămână om. A devenit împăratul micimii, al lipsei de scrupule, al cinismului și al lăcomiei fără limite. A devenit Demagogul Suprem.

Sursă: comisarul.ro

Titlul original: „Demagogul suprem”

 3,398 total views,  2 views today