Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 172

O știre pe nedrept ignorată. Avea legătură cu inundațiile din zona Vaslui-Galați. Dar cine să mai tresară după viitura de reluări redundante și reluări în buclă ale acelorași idei și imagini, cu sate înecate de ape mâloase, oameni năuciți că au pierdut totul într-o clipă de noapte când „Apa ca un bivol negru” le-a izbit ușa casei obligându-i să aleagă iute-iute între viață și bunurile de-o viață?!

Am citat în mod special titlul filmului antologic despre inundațiile din 1970, ca să-mi scot din minte gândul nebun că pe atunci inundațiile păreau mai curate. Sloboziți să se ocupe și de altceva decât despre interminabilele succese în producție, reporterii, fotoreporterii, cineaștii, cred că și unii scriitori s-au năspustit peste tot captând dezastrul în dimensiunile reale, dramatismul în toată adâncimea lui, eroismul în toată măreția lui, compasiunea și solidaritatea în toată căldura și forța lor. A fost mare emoție în țară și în lume.

Acum, impresia generală e de blazare fermentată. Nu suntem deloc mirați de calamitate, parcă o așteptam, țâțâim din buze și gândim bipolar : Vai, săracii oameni! Bine că nu e la noi!

Orice eveniment de amploare generează o imagine emblematică. Imaginea emblematică a ultimei calamități este a unui pompier care se îndrepta din șale după ce cărase în cârcă o babă prin apa mâloasă. Numeroasa asistență răsufla ușurată. Buluciți ca la scoaterea unui înecat, se ițeau să apară în cadru.

S-a dovedit încă o dată că facem parte din Europa dar ne integrăm mai greu. Au avut și frații noștri din centrul continentului ditamai ciclonul. Excelent prilej pentru a da o tentă UE nefericirii de la noi, abătând atenția de la răspunderi. La un moment dat ei aveau doi morți în patru țări, noi patru morți în două județe. Bătea la ochi, mai ales că la ei se revărsau Dunărea, Oderul, Vistula, Iun-ul, la noi Bârladul și puțin Prutul. Ciclonul lor era botezat cu acte în regulă, i s-a spus Boris (obsesia rusească!), ploaia noastră  a rămas anonimă, nu i s-a spus nici măcar Borisuța. Totuși, ne-am lipit cu morții noștri de morții lor ca să anunțăm la grămadă șase în țările cutare, cutare și în România. Ne-am integrat deci. Să înțeleagă alegătorul mioritic: Ee, dacă și la ei se întâmplă …

Numai că Ei ne-au luat și nu prea ne-au luat în seamă. Doamna Ursula cea dură ne-a promis ceva fonduri dacă documentăm necesitatea, dar a reunit la Wroclaw șefii guvernelor din cele patru țări lovite de Boris, nu și pe al nostru. Întrebat de ce n-a fost și el acolo, domnul Ciolacu a răspuns fudul cum îl știm: Aveam alte priorități pe agendă. Un mod demn de a recunoaște că nici măcar cu inundațiile nu ne ridicăm la standarde europene.

Agenda încărcată i-a permis totuși o descindere prelungită la fața locurilor. Agenda și tradiția guvernamentală. Aproape fiecare prim-ministru a avut parte de calamitatea lui și toți s-au deplasat la fața locurilor, că așa se cuvine.  Când a fost vorba de inundații (nu de viscol, secetă  sau explozii), în condițiile apelor care s-au amestecat cu latrinele, demnitarii au analizat cam aceleași aspecte: containere în care să se urce și să trăiască sinistrații o vreme (în unele așezări mai mulți ani), întreruperea școlilor și redistribuirea elevilor, măsuri antiepidemice, ajutoare din buget invers proporționale cu durata până la campania electorală.

Vedete sunt însă digurile, cum e și normal din punctul de vedere al urgenței tactice: unde au cedat, unde există primejdie să mai cedeze, hai să le cârpim. Dar nu aflăm concret de ce se rup, de ce sunt depășite. E vorba de lucrări inginerești, rezultat al studiilor serioase și al calculelor precise, nu de trăncăneală politică. Dacă nu rezistă, înseamnă ori că au fost prost proiectate, ori prost executate, ori prost exploatate în sistemul hidrografic. Sunt stabilite oare cauzele? Sau vizitele se transformă într-un protocol aproape liturgic, prin care reînvie fatalismul neaoș, de data asta sub puterea unei noi zeități, Schimbarea Climei?

Demnitarii își întorc privirile de la aceste dileme din greață bugetară și miopie administrativă. Neo-fatalismul climatic e o bună acoperire pentru lipsa dorinței reale de a înțelege complexitatea cauzelor și răspunderilor. E mult mai ușor să promiți pe gură programe ambițioase, apoi să le uiți. Lunca Prutului face parte din pasivul moștenirii vechiului regim, dar politicianismul nu se potrivește cu investițiile de anvergură, a căror panglică ar tăia-o alții. Apoi, este stânjenitor să cauți cauzele reale, care pun în evidență bolile sistemului. Demența apelor se trage din demența despăduririlor și demența balastierelor, puhoaiele deversează pentru că mâlul tot mai gros colmatează albiile, acestea și altele adăugându-se megalomaniei comuniste de a schimba geografia peste necesar și cu sfidarea legilor naturii. Descinderile pentru imagine, milosteniile administrative și analiza punctiformă nu vor diminua riscul care se perpetuează.

Inundațiile din Galați-Vaslui, aflându-se încă în faza de zvântare a noroaielor, aruncăm o privire asupra unei calamități din trecutul foarte apropiat, cea aferentă mandatului Dăncilă.

În ziua de 30 iunie 1918 s-au revărsat peste diguri Râul Negru, afluent al Oltului superior și râul Tărlung, afluent al Râului Negru. Puhoaiele ieșite din matcă râneau pe dinafară baza digurilor, subminându-le. Într-un anume punct s-a creat lângă dig o cavitate adâncă de 17 m. În alte părți viitura a pătruns ca un sfredel prin vizuinile săpate de vulpi la adăpostul vegetației neîngrijite. Circa o sută de gospodării au intrat în ape până sub ferestre, până deasupra ferestrelor sau până sub streașină, după cum erau situate. Fostul carabinier Giuseppe, emigrat din Italia ca să-și trăiască pensia liniștit în România, se refugiase cu cățelușa lui pe creasta acoperișului apelând cu disperare 112: Aiuto! Aiuto!

Doamna prim-ministru și-a schimbat ținuta office cu una de calamitate și a descins cu elicopterul în județul Covasna unde se petrecuse catastrofa. Dar cauza era în amonte, în județul Brașov. Acolo apele Tărlungului sunt stocate într-un lac de acumulare pentru aprovizionarea marelui municipiu. Când apele umflate de o ploaie torențială au început să se năpustească dinspre Ciucaș, gospodarii barajului au închis porțile acestuia în loc să deverseze viitura controlat. S-au gândit prietenește să lase timp proprietarului unei balastiere să-și retragă cele câteva utilaje din albie, să nu sufere amicul vreo pagubă. Până s-a mișcat întreprinzătorul, lacul Babarunca s-a umflat în asemenea hal încât la deschiderea porților le-a împins la maximum. Torentul a măturat prima dată splendidul viaduct feroviar de la Budila, țeapăn pe picioarele lui zvelte de o sută de ani, continuând turbat până la confluența cu Oltul.

Hipnotizată de diguri, ca toți demnitarii care-și fac cura de nămol, doamna Dăncilă a analizat lucrurile cu reprezentanții autorităților din județul Covasna, cei din județul Brașov care produseseră  sinistrul cu o vinovăție care friza penalul rămânând nederanjați, cu obiceiurile lor cu tot. Amănuntul antologic e că la 50 de metri de limita celor două județe o porțiune de dig ce aparține de Brașov, construită mai scund, mai de Doamne-ajută, era pe cale să fie depășită și ea de ape. Noroc cu oamenii locului care s-au mobilizat exemplar și au completat digul pitic cu saci de nisip. După trecerea necazului i-au invitat și pe cei de la Serviciul de Gospodărire a Apelor Brașov să constate realitatea și să completeze digul. Au venit, au confirmat riscul și le-au pus în vedere sătenilor să defrișeze porțiunea de dig până la o anumită dată, când dumnealor vor veni cu screperele și buldozerele. Sătenii și-au făcut treaba în termenul stabilit și s-au pus să aștepte. Așteaptă și azi.

Așa merg lucrurile.

Am văzut imagini din orașe măturate de uraganul Boris. Lăsase urme. Cam cât rămâne în București după topirea zăpezii îmbătrânite la rigolă. Ehe! Mâlul nostru… Cine se mai poate lăuda cu atâta mâl! Bogăția lui sintetizează o multitudine de fapte, deprinderi, metehne și politici din cei 35 de ani de libertinism botezat libertate. De la bărbierirea munților la râcâirea albiilor apelor odinioară limpezi, de la urbanism haotic la nepăsare civică, de la lucrări de mântuială la promisiuni îndeplinite la Paștele cailor, de la marea corupție la micul furtișag.

Apropo! Printre informațiile transmise din Lunca Prutului, era și una că, într-o localitate, cauza inundației a fost că nu se știe cine furase… o bucată de dig!! O fi avut nevoie omul de câteva roabe cu pământ să-și astupe vreo groapă mare. Din hronicul rezumat în viiturile mâloase face parte – da! – și ordinea de drept. Iată și tâlcul discret din comunicatul jandarmeriei Constanța. Trimiteau întăriri la Galați și Vaslui pentru că, pe lângă puhoaie și noroi, umezeală și miasme, microbi și viruși, cadavre de animale aduse de ape, năpăstuiții or fi avut de înfruntat și viitura nemernicilor năvăliți la ciordeală. Ce să fure de la cei care nu mai aveau nimic? Poate ajutoarele. Mâlul însuși alunecă la vale purtând rezultatul final și perspectiva dăinuirii noastre. După câteva decenii în care poporul acesta, legat de pământ de când se știe, a luat calea bejeniei, parcă simbolic îl urmează și glia, presimțind sfârșitul de istorie.