Autor: SZILAGYI N. SANDOR

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 118

N-am cum să identific acum (dacă ar şti cineva, să-mi spună) cine anume dintre unguri şi cînd a lansat pentru prima dată în ultimii o sută de ani ideea „promisiunilor de la Alba Iulia”, îndeplinirea cărora o tot aşteptăm degeaba din 1 decembrie 1918 (dar noi, ungurii, nu ne lăsăm pînă cînd acestea nu vor fi îndeplinite pînă la ultima iotă, fiindcă dacă odată ne-au promis ceva în mod oficial, apoi să şi respecte asta).  În orice caz, cel puţin din decembrie 1989 încoace  pentru noi e aproape o „mantră sfîntă” că „românii” nu şi-au onorat promisiunile, şi e de-a dreptul incredibil ca în atîta timp să nu-i cadă fisa nimănui că nouă acolo nu ni s-a promis absolut nimic, fiindcă acei români adunaţi la Alba Iulia nici n-aveau cum să facă asta, nici cu cea mai mare bunăvoinţă, fiindcă nu erau în situaţia să ne poată ei promite ceva nouă.

Problema e alta. Cu Rezoluţia în sine puteam fi şi noi mulţumiţi. Acei români transilvăneni care au definitivat textul Rezoluţiei erau gentilomi virtuoşi, cu o cultură europeană în cel mai bun sens al cuvîntului, care cunoşteau profund problemele naţionalităţilor pînă la cele mai mici amănunte: de la trăirea cotidiană a acestei condiţii şi pînă la toate amănuntele juridice, şi nu numai fiindcă pînă atunci erau şi ei tocmai în această situaţie, dar şi fiindcă mai mulţi dintre ei avuseseră deja experienţa de mulţi ani a luptei cu neînţelegerea dezolantă a politicienilor majoritari unguri  în Dieta de atunci (parlamentul), de la Budapesta, apărînd acolo drepturile şi interesele naţionalităţilor, şi în primul rînd pe cele ale românilor. În acelaşi timp, ei erau cetăţeni fideli şi loiali ai Austro-Ungariei, cărora nici prin gînd nu le-ar fi trecut să se rupă de ţară şi să se unească cu Regatul României, dacă politicienii unguri nu i-ar fi adus în situaţia disperată de a fi nevoiţi să recunoască că, după ce au încercat în zadar tot ce se putea imagina pentru a ajunge la o bună soluţionare a problemei naţionalităţilor, nu le-a mai rămas nicio altă cale de a scăpa de umiliri decît asta.

Anul trecut am citit literă cu literă întreaga dezbatere din Camera deputaţilor, din Dieta Ungariei, asupra legii „despre reglementarea juridică a şcolilor populare, altele decît cele de stat şi despre retribuirea învăţătorilor populari în şcolile comunale şi confesionale” din anul 1907, lege scrisă şi iniţiată de ministrul cultelor şi instrucţiunii publice Albert Apponyişi creată şi cu scopul accelerării maghiarizării naţionalităţilor, într-un mod aproape nevoalat. Această dezbatere ar trebui să fie o lectură obligatorie pentru toți parlamentarii UDMR, ca să vadă numai cu ce pricepere şi la ce nivel ştiau Ştefan Cicio-Pop, Vasile Goldiş, Theodor Mihali, Aurel Novacu, Gheorghe Popovici, Alexandru Vaida-Voevod, Aurel Vlad şi alţi deputaţi din partea naţionalităţilor (şi nu numai români) în 1907 să argumenteze, să facă analize concludente şi să-şi susţină poziţia, şi ce pregătire aveau aceştia sub toate aspectele, cu un profesionalism (şi să nu omit asta: cu o eleganţă) cum azi nici nu-ţi mai poţi imagina într-un parlament. În acelaşi timp poţi vedea din păcate şi cum deputaţii unguri nici nu le prea acordă atenţie, dacă nu cumva eventual doar pentru a-i întrerupe cu observaţii ironice cu o superioritate maliţioasă, uneori cu o rea-credinţă evidentă, că de ce şi-ar mai osteni ei mintea cu gîndirea cînd ştiu bine că la sfîrşit oricum vor vota contra […]. Iar după ce deputaţii naţionalităţilor fac harcea-parcea tot proiectul de lege atît în ansamblu, cît şi pe articole, luînd formulare cu formulare şi argumentînd cu acurateţe exemplară toate obiecţiile lor, ia cuvîntul şi Apponyi şi strîmbînd din buze, cu un oarecare cinism, zice aşa: „cei mai vehemenţi critici ai proiectului de lege probabil că nici nu l-au citit sau cel puţin nu l-au citit cu atenţie – de ce-ar mai citi ei ceva despre care aveau deja judecata făcută de dinainte?” […]

Dar, aşa cum am spus, aceşti politicieni români erau cetăţeni fideli şi necondiţionat loiali statului ungar, respectînd cu stricteţe legalitatea, şi, în acea perioadă, nici prin gînd nu le-ar fi putut trece încă să viseze la ruperea teritorială de Austro-Ungaria, oricît de nedemn s-ar fi purtat cu ei politicienii unguri. Abia la începutul anului 1918, după apariţia celor 14 puncte ale preşedintelui american Wilson, ce au introdus în dreptul internaţional principiul autodeterminării popoarelor la reajustarea frontierelor, au început să se gîndească mai serios la această posibilitate, cînd în baza dreptului internaţional această preocupare a devenit legitimă. Şi s-au frămîntat mult cu gîndul fiindcă în acelaşi timp erau plini de îngrijorări, de temere chiar fie şi la ideea ca românii transilvăneni să se unească cu o ţară cum era atunci Regatul României, cînd ei în Monarhie, oricît de jalnică să fi fost politica faţă de naţionalităţi, erau obişnuiţi totuşi cu un stat de drept funcţional cu o cultură politică modernă europeană, pe cînd cultura şi practica politică bucureşteană erau aşa cum erau, rămase departe în urmă de ce putea însemna atunci o politică cît de cît europeană.

Iar cînd, pînă la urmă, s-au adunat totuşi la Alba Iulia, înainte de a-şi pronunţa hotărîrea, cei 1228 deputaţi aleşi ai românilor transilvăneni au avut o consfătuire temeinică cu dezbateri aprige timp de două zile şi aproape o noapte pentru a ajunge la un consens asupra punctelor care vor trebui incluse în Rezoluţie, ca acel minim la care ţineau morţiş. Punctele mai „tari” despre care au considerat că România nu le-ar putea deocamdată accepta, findcă pentru asta trebuie mai întîi modernizată un pic, au fost eliminate, fiindcă au vrut să includă numai ce considerau ei că puteau fi acceptate şi apoi aplicate. Şi din moment ce ei ştiau foarte bine, şi mult mai bine decît ungurii vremii, ce înseamnă problema naţionalităţilor (că doar tocmai din acest motiv s-au hotărît să facă acest pas riscant), ei nu trebuiau să ghicească acolo cum să fie cu minorităţile ci au luat pur şi simplu un pasaj din discursul lui Vasile Goldiş din 1907 şi prescurtat l-au trecut în Rezoluţie, fiindcă au vrut să aplice şi în cazul minorităţilor din noul stat român exact ce revendicau ei de la politicienii unguri dar fără succes. […]. Ce puteau ei să ne promită în acea situaţie cînd ştiau bine că onorarea oricăror promisiuni n-ar depinde numai de ei? În acea Rezoluţiune n-au promis ei nimic nimănui, ci au stabilit acele puncte la care, în numele românilor transilvăneni, ei ţineau neapărat să fie trecute acolo, pentru ca acestea să fie condiţiile Unirii, şi au pretins ca noul stat român să se organizeze respectînd acele principii în vederea modernizării ţării, chiar dacă n-au mai trecut acolo negru pe alb că acestea sînt condiţiile lor […].

Aşadar, la 1 decembrie au decretat Unirea cu România. Cunoscînd toate prevederile şi procedurile dreptului internaţional, ştiau bine că orice ar hotărî ei, asta nu are nicio forţă juridică atîta timp cît Rezoluţia nu este înmînată oficial, printr-o delegaţie împuternicită, regelui Ferdinand I al României, ceea ce s-a şi întîmplat, la 14 decembrie, în Bucureşti, într-un cadru festiv şi într-o atmosferă triumfală. Iar acum să ne imaginăm numai ce lovitură de palmă a putut fi pentru aceşti oameni şi ce puteau ei simţi cînd au văzut în Monitorul Oficial nr. 212 din 26 decembrie decretul-lege nr. 3631 din 24 decembrie, semnat de rege şi de preşedintele consiliului de miniştri şi ministru de externe Ion I. C. Brătianu, decret cu numai două articole, dintre care primul e numai despre unirea teritoriilor, şi nicio vorbă despre condiţiile la care ei au lucrat atîta: „Art. I. Ţinuturile cuprinse în hotărîrea Adunării Naţionale din Alba-Iulia dela 18 Noemvrie / 1 Decemvrie 1918 sunt şi rămân de-a pururea unite cu Regatul României.” Atît. Iar articolul II precizează că aducerea la îndeplinire a acestui decret intră în sarcina preşedintelui consiliului de miniştri, adică a lui Brătianu, şi urmează imediat şi Raportul domniei sale scrie f[r[ echivoc că românii de peste Carpaţi „au proclamat prin marea lor Adunare Naţională […] unirea lor necondiţionată şi de a pururea cu Regatul României.

(În treacăt fie spus, acest decret are azi şi o anumită picanterie, şi anume că din anul 1918 şi pînă astăzi acesta era şi continuă să fie în vigoare, fără modificări ulterioare, ceea ce, implicit, înseamnă – şi ne-am putea trezi odată chiar cu reclamaţii – că, chiar dacă nu de facto, ci doar de jure, în ultimii o sută de ani, România continua să aibă pretenţii teritoriale faţă de Serbia şi la o mică parte din colţul sud-estic al Ungariei, din moment ce în Rezoluţia din Alba Iulia pe care se bazează decretul, se precizează clar: „Adunarea Națională proclamă îndeosebi dreptul inalienabil al națiunii române la întreg Banatul cuprins între rîurile Mureș, Tisa și Dunăre”, adică şi la Banatul Sîrbesc ce azi aparţine Serbiei. Iar politicienii noştri pesemne nici n-au cunoştinţă de asta.)

Ceea ce a condus deci la acest rezultat dezolant nu era faptul că „românii” ne-ar fi promis ceva nouă, promisiune pe care apoi n-ar fi respectat-o. Nouă acolo nici măcar românii transilvăneni nu ne puteau promite nimic, chiar dacă ei doreau cu adevărat să aranjeze cît se poate de bine şi situaţia minorităţilor şi nu numai propria lor condiţie, fiindcă ei se pregăteau pentru o lume normală şi nu pentru răzbunare […]. Iar dacă noi nu încetăm să repetăm mereu această mantră spre a ne întrista numai sau ca să ne incităm unii pe alţii, şi ne deplîngem mereu soarta din poziţia victimei, arătînd cu degetul spre români, în ansamblu şi fără discriminare, atunci asta înseamnă că nu mai vedem pădurea din cauza copacilor şi atunci putem continua tot aşa şi în cei o sută de ani care urmează că asta n-are cum să schimbe ceva.

Sursă: maszol.ro (în limba maghiară), tradus în românește pe contributors.ro (fragment)

Titlul original: „Ce n-au promis românii ungurilor la Alba Iulia?”

 1,315 total views,  2 views today