Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 173

Glumea uromânii după inundațiile catastrofale din 1970, cutremurul devastator din 1977 urmat de demolarea bezmetică a orașelor și satelor, că Ceaușescu și-ar fi întrebat nevasta: – De înecat am înecat-o, de dărâmat am dărâmat-o, ce să-i mai facem? – Păii … să-i dăm foc.

            Gluma era exagerată – Ceaușescu se închipuia doar Dumnezeu, nu și Împăratul Nero – , dar nu se poate pretinde rigoare bancurilor, mai ales când spiritul agresat al poporului supraviețuiește prin această formă de folclor. Deveniți liberi și mai mult decât liberi – adică libertini – îndeplinim de bună voie și nesiliți de nimeni sugestia fatalei soții.

Privit din cosmos, teritoriul României seamănă cu un perpetuu foc de artificii. Zi, noapte, izbucnesc incendii și explozii, fie în gospodării, fie în spitale, în depozite, la gropile de gunoi, la benzinării sau chiar în trafic, în păduri și pe câmpii.

            Anul acesta au fost la modă incendiile de vegetație uscată. S-a dat vina pe caniculă. Dar nici tutunul țigării, oricât de uscat e, nu se aprinde fără chibrit sau amnar. Canicula și seceta, respectiv incendiile de vegetație, au năpăstuit și alte țări: Grecia, Spania, Portugalia, chiar mai cumplit, însă pe acolo au fost găsiți și vinovați, neglijenți ori de rea intenție. Noi acceptăm fatalitatea.

            Până și scurt-circuitele, cu duiumul, sunt invocate cu resemnare mistică, neobservându-se că fiecare ins care ține în mână un patent se consideră electrician. Doar în cazul tragediilor de proporții, cum s-au petrecut la unele spitale, se mai găsește țap sau țapă ispășitoare, câte o asistentă năucă de suprasolicitare.

            Cauzele ce rămân nelămurite pot fi de o mare diversitate, de la prostie la răzbunare mafiotă, de la indolența față de mediul natural la acoperirea matrapazlâcurilor financiare, de la estorcarea asgurărilor la războiul hibrid.

            Recent li s-a adăugat un nou motiv, expresie a derizoriului monumental. Un individ a stropit cu benzină câteva bibelouri dintr-un butic aferent clădirii Parlamentului (cea care se vede de pe lună), a aprins bricheta și a plecat la pas. O vânzătoare mai nevricoasă a leșinat. Amintindu-și ce rol istoric nefast a avut incendierea Reichstagului, autoritățile s-au mobilizat – sute de agenți, de filtre, supravegheri … – și l-au descoperit pe purtătorul de brichetă, care a declarat: „Am vrut să protestez împotriva întregii (!) clase politice”. La asemenea clasă politică, asemenea protest!

            Au mai fost cazuri de mobilizare energică, uneori chiar de buluceală, cu victime dintre intervenienți. Se simte influența principiului revoluționar „Mircea, fă-te că lucrezi!” sau a criteriului politic de căpetenie „Nu contează faptele, contează imaginea”. Verbul a interveni a căpătat un înțeles mai complex. Informațiile în timp real sosesc la pachet cu asigurările de la ISU despre efective și mijloace care intervin prompt și curajos. În funcție de amploare, face declarații îmbărbătătoare însuși domnul Arafat, cu vocea decisă a comandantului sigur pe victorie. Verbul poate însemna că efectivele și mijloacele au plecat în trombă la locul indicat, ca la raliu, dar când ajung acolo se așează în dispozitiv și așteaptă. Și așteaptă. Dacă nu sunt oameni prinși între flăcări ori sub dărâmături, așteptarea poate dura până ce focul ajunge la temelie. Grija e să nu se extindă.

            Pare o tactică a prudenței și n-o putem combate. Chibzuința ancestrală a gospodarului român, dublată  de năvălirile și spolierile ce-l obligau să-și îngroape bucatele precum cățeii osul de rezervă, exacerbată în perioada în care nimic nu se găsea decât stând la coadă ori pe sub mână – cu excepția creveților vietnamezi – au imprimat obiceiuri de hârciog. Nu știi pe care balcon se află o canistră cu benzină acoperită cu un preș, în care bucătărie, sub masă, o butelie cu gaz defectă, în ce cămară niscaiva vopsele printre borcanele cu zacuscă. Merită ele abnegație și spirit de sacrificiu? Orice act de eroism este concomitent un accident de muncă, iar statisticile și procurorii îl înregistrează ca atare. Noile coordonate etice – pragmatismul și cultul imaginii de suprafață – împing în desuetudine arhetipul pompierului clasic. Profesia a dezvoltat o nouă virtute: răbdarea de pescar.

            Cel mai bun coeficient între viteza de a interveni și încetineala de a interveni rămâne cel obținut în martie 2022, cu prilejul incendiului de la complexul comercial Prosper. Aflat pe Calea 13 septembrie, la o intersecție distanță de Comandamentul ISU și de cea mai puternică unitate de pompieri din Capitală, echipajele au ajuns la locul sinistrului înainte ca luptătorii să-și potrivească bine căștile și să se încheie la curelușe. După care zăbava a durat o oră. Unii sinistrați îi interpelau direct pe cei care păreau comandanți, dar aceștia au analizat și au așteptat cât au considerat necesar. Cartierul a fost protejat.

            Anul acesta, pe 20 august, într-un sat de munte din Ardeal, au luat foc simultan, de la același aparat de sudură inteligent folosit, două șuri pline cu fân uscat. Flăcările au cuprins rapid și gospodăriile aferente. Pompierii de la cele mai apropiate unități au ajuns destul de rapid – 6 mașini! – după care a început filmul cu Stan și Bran. Nicio autospecială nu era încărcată cu apă sau spumă.

Au aflat la fața locului că anul acesta e secetă și fântânile sunt secate. Satul are și canalizare – fonduri europene – așa că pompierii au căutat hidrantul proxim. Ghinion!  Tot cu fonduri europene se asfaltează, iar drumarii Dorel prăvăliseră peste hidrant pietroaie mari. Un viteaz s-a opintit și a rostogolit bucățile de stâncă, dar una a nimerit exact peste furtunul care aștepta apa. Altă căzneală – degajarea furtunului. Unindu-și forțele, mai mulți militari și localnici – ca-n povestea cu Moș Ion Roată – s-a degajat furtunul, s-a anclanșat capătul lui la conductă, s-a învârtit robinetul și a început să țârâie un firicel de apă, cât să bea pisica. Izvoarele captate secaseră și ele.

Mașinile au fost întoarse și au plecat după apă. Zece km dus, zece întors. Când au revenit, focul se vedea de departe. Dezolați, un militar a început să se vaite că-l strâng ghetele, altul că-i e foame, un al treilea spunea pe șleau că a obosit de atâta alergătură. Ajuns la temelie, focul s-a potolit. N-a mai ars decât o a treia casă, bătrânească. S-au autosalvat niște miei, zburdând către imaș, câinele, deși mai inteligent, s-a prăjit în lanț, iar găinile au devansat misiunea lor finală. S-au fript de vii.

            Țara de foc are și aspectele ei lăudabile. S-a întețit grozav activitatea de prevenire. Asta înseamnă procese-verbale, avize, inspecții generoase în amenzi. Economia a prosperat prin apariția firmelor de consultanță PCI. Recomandările lor sunt foarte eficiente, firmele fiind formate mai ales din foști ofițeri de pompieri care s-au grăbit să iasă la pensie pentru a da valoare cunoștințelor lor în civilie. (Cuvântul cunoștință are și el două înțelesuri, ca și a interveni).

            Tacticile tacite sunt în oarece contrast cu dotările generoase și de înaltă performanță de care s-a ocupat și se ocupă cu perseverență domnul Raed Arafat. Toată aprecierea, fără ironie. Adaptat rezistentelor obiceiuri și metehne locale, n-ar strica și niște drone pentru supravegherea întinderilor cu bălării, senzori în poiene care să diferențieze fumul de mititei de fumul de iarbă arsă, elicoptere care să alimenteze din mers tulumbele care pleacă goale la intervenție.

            Vestea bună vine din diaspora. Un tânăr de-al nostru, emigrant pe lângă Milano, a fost prins dând foc noaptea unui scuter. Piromania îi vindeca insomnia; de câte ori nu putea să doarmă, ieșea pe afară și dădea foc unei motorete sau unui autoturism. Anchetatorii îi pun în sarcină vreo 36 de isprăvi. Îl măcina frustrarea. Poate că plecase afară să câștige cât să-și cumpere și el un scuter pe care să-și plimbe mândra.

            Așadar, imprevizibile sunt limitele frustrării. Diasporezul nu e singurul caz în care neîmplinirea visurilor de emigrant în Italia – țara scuteriștilor amorezați – îi face pe români să defuleze pe fâșnețele mjloace de deplasare. Un alt compatriot s-a răzbunat în același mod, necăjit că se certase cu iubita (probabil de la bani). Altul, mai furios, a incendiat acum trei ani șapte mașini, de i s-au aprins și blugii, fiind internat mai întâi în spital și abia apoi în închisoare. O să ne meargă vestea de urmași nebuni ai lui Prometeu.            

Speranța e în carabinieri. Dacă își fac bine treaba și curmă exhibarea frustrărilor, poate ni se întorc refulații în țară. S-ar domoli, cât de cât, declinul demografic.