Autor: OCTAVIAN GOGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 186

Discurs de receptie rostit de Octavian Goga în ședinta Academiei Române, la 30 mai 1920 (extrase)

[…] S-a zis, cu drept cuvânt, că la începutul oricărei mișcări de libertate e o poezie, la începutul tuturor biruințelor mari ale revendicărilor naționale, un mare triumf literar. E un profund adevăr în această axiomă curentă. Literatură a fost totdeauna o energie precursoare, în câmpul ei s-au adunat mai întâi și au cerut cuvânt puterile latente ale unui popor, indicând, prin proporțiile lor, raza de întindere a măririlor viitoare. În acest schimb, Iliada lui Homer a luminat înaintea Athenei lui Pericle, Gloria lui Dante s-a ridicat ca un stâlp de foc înaintea strălucirii lui Lorenzo de Medicis, orizonturile nemărginite ale lui Shakespeare au avansat cuceririle coloniale ale Engliterei și astfel, urmând o orânduială consacrată, nu este numai o întâmplare că România unită, Sire, reîntregirea solului național sub sceptrul Maiestății Voastre, nu s-a putut îndeplini decât după ce gândul românesc s-a zbătut în avanturile înfrigurate, după ce poezia, cu culmile ei eterne, a săvârșit logodna, dându-ne de o parte geniul lui Eminescu, și de alta paginile nepieritoare ale lui Gheorghe Coșbuc. Ardealul nostru, în acest zbucium istoric al neamului, a trăit printr-un popor de țărani […].
Țărănimea, deci, singura clasă constituită, cu largă ei armonie primitivă, era însăși afirmarea vieții noastre. Din sânul ei plecau unde de energie, solii călătoare care reveneau iarăși la matcă, cu toată agoniseala lor. Tot ce cădea dincolo de raza acestui câmp erau zbucniri răzlețe, valuri deplasate, așchii sărite departe de tulpină neamului.
Din această țărănime ardeleană a răsărit și cântecul ei, l-a împletit mai departe Gheorghe Coșbuc. Amintirea lui aș dori s-o evoc, în cuvinte pioase, sub cupola Academiei Române, unde mi-ați făcut onoarea de a răsplăti stăruințele mele, chemându-mă la scaunul lui văduvit.

În județul Bistrița-Năsăud se găsește satul Hordou, de câteva sute de fumuri. Case albe la poală de deal, strânse în jurul unei bisericuțe cu turnul țuguiat, între plopi; sătenii, toți români, plugari, temători de Dumnezeu, harnici, ațoși, uscățivi, cu lumină în ochi și cu sufletul muiat în basme. Sunt din neamul grănițerilor, un fel de răzeși paznici de hotare, care și-au semănat oasele pe toate câmpiile Europei, sub pajura Habsburgilor. De pe vremea Mariei Tereza soarta lor s-a ușurat și corvezile iobăgiei au scăzut în jurul lor.

Satul Hordou e însă sărăcuț și puțintel. Cam la mijlocul lui este o căsuța cu acoperișul de paie, cu umerii garbovi, cu gard de nuiele împrejurul ogrăzii scunde și cu grădiniță în față. Aici trăia încă părintele Sebastian Coșbuc și preoteasa Maria, acum o jumătate de veac. Ceaslovul, însă, și darul preoției se adăposteau de vreo două sute de ani sub tavanul de grinzi. Părintele Sebastian, ca și înaintașii lui, era preot de legea veche, chipul cunoascut al istoricului „popă românesc”, așa cum l-am văzut pe prispă aproape cu toții în copilăria noastră, tâlcuitor de psaltire, îndrumător al poporului și cel mai puternic stâlp al vieții noastre în Ardeal.
Copilul lui e Gheorghe Coșbuc, născut la 8/20 septembrie 1866. În mijlocul unui peisaj câmpenesc, deci în aer și lumină, au privit întâia oară împrejur ochii poetului. Tabloul acestei clipe, cu misterul lui, nu l-a mai părăsist niciodată […].

Pe atunci, Ardealul se zbătea sub apăsarea guvernării intolerante de la Budapesta. Printre anii ’80 -’90 ai veacului trecut, spiritul lui Coloman Tisza, inaugurând opera de maghearizare, au început și protestările noastre, dar viața publică a resimțit loviturile date. Atunci ni s-a infiltrat otrava educației ungurești, cu pustiirea ei, ale căror consecințe fatale, ca proiecțiuni postume, se întrevăd și astăzi în unele divagații de ale clasei noastre conducătoare. O atmosferă de temniță intelectuală s-a așternut peste provincia năpăstuită, spiritele libere se mișcau greu sub tentaculele ei.

Deasupra graniței, însă, pătrunsese suflul dezrobitor al literaturii proaspete, care zvâcnea în cugetele primitoare și fermentul ei le fructifica. Eminescu, ca un botez de foc, atinsese sufletul cărturărimii ardelene, scriitori de seama își aruncau zilnic, peste baionetele neputincioase de la Predeal, rețeaua fermecată a atâtor opere de artă, grăbită și sigură se modela unitatea literară, iar Bucureștii devenise, în conștiința tuturor, capitala culturii noastre integrale.

Se va găsi oare cineva care să ridice vălul de pe frământarea unui creier de artist din această perioada zbuciumată și fecundă, când din Ardealul încătușat, ca printr-o surdă prăvălire subterană, se porneau valuri de energie spre Regatul fraților liberi, și din avântul lor impetuos să deprindă, inform și tulbure, dar măreț și conștient, preludiul strălucirilor viitoare? Pentru noi, soarele la București răsare, acesta era în Ardeal dictonul curent care ne scăpa, ca un miracol, de ravagiile Budapestei. Firește, în acest vârtej de patimi, Coșbuc, mai mult ca oricare altul, simțea chemările de peste munți spre marele atelier al luminei noastre, de unde ispitele atâtor speranțe îl copleșeau în fiecare zi. Plin de visuri și de armonii, zguduit în toate fibrele de cântecul mare al neamului, el a lăsat în urmă granița și a plecat la București pentru totdeauna…

De acum, o lume nouă împrejmuie viața lui Gheorghe Coșbuc.
După firidele cu mușcată de la căsuța din satul lui, după sburdalnica veselie copilărească de la Năsăud și după planurile îndrăznețe de boem visător de la redacția „Tribunei” din Sibiu, deodată vălmășagul de oraș mare cu zgomot de târg și de care, o vâltoare atât de izbitoare și de necunoscută. Desigur, dacă ar fi avut cât de puțină suplețe de târgoveț, câteva dispoziții de tranziții cu împrejurările, lucrul ar fi mers mai lesne…

Dar el venea ca un tip rezumativ al unei rase, n-avea concesii de făcut, el proclamase atotputernicia satului de care gândurile nu i s-au dezlipit niciodată. Coșbuc era un inadaptabil. Dârz, îndărătnic, concentra în protestarea lui reținută mândria grănițerilor purtați prin atâtea lupte. În clipele cele dintâi, a privit cu timiditate în jurul lui, cu oarecare nepăsare apoi, și cu o linie de amărăciune la urmă […].

Frescă din Biserica „Schimbarea la față” din localitatea Petrești, Județul Alba

Când l-am văzut întâia oară – sunt vreo 20 de ani de atunci – strecurându-se pe calea Griviței, cu trupul lui uscățiv, adus puțin de spate, cu privirile puțin pierdute sub pălăria cu boruri largi, am simțit că nu vede nimic din apropiere, n-aude nimic, că înaintează că un iluminat, cu fanatism, spre o țintă care e undeva departe, foarte departe … Așa mi-l închipui că a fost de la început. Copilăria, amintirile, chipul de apostol al părintelui Sebastian, glumele de la Năsăud, mama de pe prispă, basmele cu Pipăruși și Pricolici, toate au venit cu el, toate le ducea, ca o nemărturisită povara, pe umerii îndoiți prea devreme […].

Nu e nici o mirare că, urmărind astfel un popor în toate cărările lui, el i-a dezlegat taine adânci și a prins pe alocuri adevăruri mari din însăși ființa lui, dându-ne poezii rezumative, cum e Doina, o cântare a cântărilor noastre de totdeauna […].

Mi-a fost dat adese să-l văd în casa lui Vlahuță unde, în vecinătatea pânzelor lui Grigorescu, se rosteau judecați și se înfiripau planuri, se încrucișau gânduri și se comentau teorii, fie că le rostea amfitrionul cu fraza lui sacadată de meșter socotitor, fie că, într-o împletitură de fulgere, Caragiale își azvarlea în fața noastră verva orbitoare. Coșbuc, cu buzele strânse îndărătnic, în ochi cu o strălucire pătimașă care îi lumina fruntea largă de filosof antic, vorbea rar și apăsat. Ne aducea snoave din călătoriile lui de la țară, din nenumăratele rătăciri cu trenul cu care pleca fără țintă, diseca încet o chestiune de filologie. Curând însă se cufunda în tăcere, toată figura i se muia în melancolie și cădea pe gânduri. Abia după miezul nopții se scutura de apatia lui obișnuită, cuvântul îi era mai pripit, colțul gurii ii tresărea de un tic nervos și o fosforescență stranie i se ivea în pupilele aprinse.

Nu, atunci nu mai era modestul referendar de la minister, cu timiditatea stângace a săteanului desconcentrat. O deplină conștiință a propriei valori îi ridica fruntea și vorba lui se desfăcea în fraze scurte, repezi, sentențioase. Ne vorbea de cei din umbră satelor, de obida lor, de politicianii venali, de subprefecți nebuni, de suprema dreptate care se aștepta acolo jos și de grozava judecată din urmă. Mi se părea atunci că, din noaptea asupririi noastre seculare, țâșnesc accentele lui de revoltă ca niște pumnale ascuțite care se înfig în carne. Atunci se mijea pe dinaintea ochilor caierul de foc din care se smulgeau “firele de tort” și doina lui, doina noastră, ne înfiora în creștet […].

Coșbuc se gândea acasă cu stăruință, cu patimă. Nu numai că nu era dezrădăcinatul care și-a ucis trecutul, dar își scurgea viața de fiecare clipă din acest trecut, era o fire conservatoare, ale cărei rădăciuni erau mai puternice decât copacul însuși. El era ardeleanul nedesfăcut de glia lui, desigur nu în sensul barbar și inoportun al unui regionalism miop, scos la suprafață, uneori, în zilele noastre de către drumeți întârziați ai școlilor ungurești, pe care sunt sigur că s-ar însărcina bucuros să-i scuture și să-i treacă prin botezul unității de suflet, așa cum a cântat-o el, dar ardelean prin strânsă legătură cu toată comoară de simțire a acestui minunat colț de pământ.

În interiorul lui de la București, alături de o soție devotată și de un copil admirabil, pe care-l iubea cu o dragoste fanatică de părinte, era o atmosfera de simplitate și cuviință severă, ca în vrednicele familii ale vechilor dascăli ardeleni, podoaba intelectualității noastre de ieri. Ardealul l-a tulburat încontinuu, cu toate problemele lui culturale și politice. Le urmărea cu pricepere și devotament. La procesul Memorandumului din Cluj, studenții de la București au venit cu poezia lui În opressores, răspândind foi volante miilor de asistenți, un patetic strigăt al iredentei noastre: „Dumnezeu ni-e într-ajutor,/ Dacă și el e de-al lor,/ Nu-l mai vrem ocrotitor,/ Ne infrățim cu iadul!”

Granița, Coșbuc n-o mai putea trece înapoi. Nu se prezentase la serviciul militar și conta ca dezertor din armata austriacă. Se ducea însă, în fiecare vară, la Predeal și când îl vedeam la București, toamna, ne spunea, cu un zâmbet obosit, că a fost până la stâlpul de frontieră și că l-a alungat de acolo un jandarm cu pene de cocoș. Ce furtuni mute vor fi bătut, atunci, în adâncurile din care au țâșnit accentele sombre de baladă? Abia prin anii 1910, o amnestie colectivă i-a deschis poartă. Cu cel dintâi tren s-a dus la Năsăud și apoi, înfrigurat, a luat centrele noastre de-a rândul.

Mi-aduc aminte la Sibiu, când a călcat întâi, după 20 și câțiva de ani, palid, bolnav, neurastenic, copleșit de amintirile tinereții, voluptatea revederii îl durea. Se nimerise tocmai o serbare culturală, lumea dimprejur era adunată într-o sala de conferințe. Mi-a cerut să-l duc acolo, fără să suflăm un cuvânt. L-am dus. S-a retras într-un colț de balcon și s-a pitit să nu-l vadă nimeni.

Privea cu un tremur de pleoape în toate părțile, la țăranii din Rășinari, la costumele de la Săliște, la ceata de preoți, brane albastre, brane roșii … O mișcare s-a produs subit în sală… Cineva l-a recunoscut, lumea întreagă s-a ridicat în picioare să-l vadă, să-l aclame. Deodată, un glas de popă, trăgănat, a început cântecul și într-o clipă femei, bărbați, copii s-au asociat, a cântat toată lumea și cânta și el, plângând:

„Pe umeri pletele-i curg rău,
Mlădie că un spic de grâu
O pierd din ochi de dragă”…

În inima lui Coșbuc, a zvâcnit cu putere idealul împlinirii hotarelor […]. Minunea visului s-a împlinit. Coșbuc însă și-a profețit și prăbușirea lui, el n-a mai fost să cânte izbândă, balada cea din urmă.
Viforul năpraznic l-a frânt lângă groapă copilului lui, în zilele de umilință, când Bucureștii gemeau sub călcâiul invaziei dușmane și când poetul rătăcea ca un spectru din „Infernul lui Dante”, cu ai cărui fiori și-a încins ani îndelungați tâmplele cărunte.
Ce-a fost Coșbuc în evoluția noastră literară? Să ne-o spună el:

„Sunt suflet în sufletul neamului meu
Și-i cant bucuria și-amarul”.

Noi stăm smeriți în fața geniului creator al neamului, care și-a răscumpărat cu jertfe actul de justiție de care s-a împărtășit, și-acum, când stăruie înaintea noastră umbra lui Gheorghe Coșbuc, îi închinăm și ei cuvintele scrise pe mormântul forentin în biserica Santa Croce: Onorate l’altissimo poetă!

Sursa: Ziaristi Online (extrase)