Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 222

Intrarea românilor în circuitul intelectual al Europei

Dacă prima parte a acestei istorii a fost dominată de voievozi, războaie, supraviețuire politică și apărarea unor frontiere, începând cu Renașterea și, mai ales, cu secolele XVIII–XIX, contribuția românească la civilizația europeană începe să-și schimbe natura. Sabia este înlocuită treptat de carte, laborator, universitate, brevet, academie, scenă și școală. Începe epoca în care românul nu mai pătrunde în istoria europeană numai ca principe sau comandant militar, ci și ca umanist, savant, inventator, medic, matematician, inginer sau artist.

Procesul nu este simultan și nici liniar. Principatele Române se aflau încă la periferia marilor centre universitare ale Occidentului, iar românii din Transilvania trebuiau să lupte chiar pentru recunoașterea lor politică și confesională. Basarabia intrase, după 1812, sub stăpânire rusească. Bucovina făcea parte din Imperiul Habsburgic. Tocmai de aceea trebuie observat un fenomen care va deveni recurent: numeroase personalități românești ajung în circuitul universal prin Viena, Paris, Berlin, Budapesta, Roma sau alte mari centre europene, fără ca aceasta să le anuleze originea. Universalitatea nu se măsoară după locul în care a fost realizată opera, ci după opera însăși.

Iluminismul românesc și Școala Ardeleană – o generație fundamentală pentru noi, dar nu universală

În secolul al XVIII-lea și la începutul celui următor apare una dintre cele mai importante mișcări intelectuale din întreaga istorie românească: Școala Ardeleană. Numele fundamentale sunt cunoscute: Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și Ion Budai-Deleanu. În jurul lor trebuie amintiți episcopii și cărturarii care pregătiseră terenul, în primul rând Inocențiu Micu-Klein.

Rolul lor pentru istoria românilor a fost enorm. Au contribuit la modernizarea culturii, la dezvoltarea limbii literare, la istoriografie, la fundamentarea conștiinței latinității românilor și la articularea revendicărilor politice ale populației românești din Transilvania. Prin Roma, Viena, Buda, Blaj și celelalte centre în care au studiat ori publicat, ei au racordat intelectualitatea românească la iluminismul european. Dar criteriul nostru este altul decât importanța națională.

Au modificat ei cultura universală? Răspunsul, în sens strict, este: nu. Școala Ardeleană reprezintă un fenomen de modernizare europeană a culturii române, nu o transformare produsă de români asupra culturii mondiale. Prin urmare, cei patru mari corifei vor rămâne în lucrare, dar în cercul european-regional, indispensabili pentru explicarea apariției intelectualității române moderne. Aceeași judecată trebuie aplicată unor mari personalități precum Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, Ion Heliade Rădulescu, Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Timotei Cipariu și Andrei Șaguna.

Nu diminuăm nimic din măreția lor spunând acest lucru. Ei au construit România culturală care va produce mai târziu oameni universali. Dar constructorul infrastructurii culturale a unui popor și creatorul unei contribuții universale sunt două categorii diferite.

Revoluția de la 1848 și construcția națiunii

Același criteriu trebuie aplicat generației pașoptiste. Nicolae Bălcescu, Mihail Kogălniceanu, C.A. Rosetti, frații Golești, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza sunt personalități fundamentale pentru istoria României. Unele dintre acțiunile lor se înscriu în marele curent european al revoluțiilor din 1848, al liberalismului, al emancipării naționale și al constituirii statelor moderne. Dar ei nu au schimbat în mod autonom istoria ideilor universale. Avram Iancu rămâne o personalitate extraordinară a istoriei Transilvaniei și a românilor. Bălcescu este unul dintre marii intelectuali revoluționari români. Kogălniceanu este unul dintre principalii constructori ai României moderne. Cuza a realizat reforme care au modificat structural statul român. Toți trebuie menționați, dar niciunul nu poate fi introdus artificial în nucleul universal. Această exigență este necesară dacă dorim ca, atunci când vom spune despre altcineva că este „universal”, termenul să aibă greutate.

Petrache Poenaru – românul care intră în istoria tehnicii printr-un brevet (1799–1875)

Clasificare: contribuție tehnică internațională semnificativă

Cu Petrache Poenaru (despre care am scris, în detaliu, într-unul din numerele trecute) apare un tip nou de personalitate. Nu mai discutăm despre influență politică ori despre circulația unei opere literare, ci despre un obiect tehnic concret. Poenaru a studiat la Viena și Paris, inclusiv la școala de ingineri geografi, iar în 1827 a obținut la Paris un brevet pentru ceea ce numea un „condei portăreț fără sfârșit, alimentându-se însuși cu cerneală”. Academia Română confirmă brevetarea pariziană din 1827 și îl descrie drept un precursor al stiloului.

Diverse forme de instrumente de scris cu rezervor existaseră anterior, iar istoria stiloului modern este rezultatul mai multor invenții succesive. Poenaru are însă un brevet istoric real, prin urmare el trece criteriul internaționalității, fără a fi transformat într-un mit tehnologic.

Mai interesant poate decât invenția însăși este profilul său: matematician, inginer, pedagog, organizator al învățământului și om care lucrase inclusiv la realizarea hărții Franței. El simbolizează intrarea românilor în civilizația europeană a inginerului modern.

BASARABIA: între cultura română și Imperiul Rus. Bogdan Petriceicu Hașdeu (1838–1907)

Clasificare: mare savant român; relevanță europeană, universalitate discutabilă

Hașdeu trebuie analizat cu o atenție specială, atât din cauza originii sale basarabene, cât și a dimensiunii neobișnuite a personalității sale.

S-a născut la Cristinești, în ținutul Hotinului din Basarabia, într-o familie cărturărească românească. Copilăria și formarea sa s-au desfășurat în mare parte în cadrul Imperiului Rus, înainte ca el să se stabilească în România.

Hașdeu a fost aproape imposibil de cuprins într-o singură specializare: lingvist, filolog, istoric, folclorist, scriitor, publicist, jurist, arhivist. Proiectele sale lexicografice și cercetările comparative au avut o ambiție enormă. Însă aici trebuie să rezistăm tentației de a confunda enciclopedismul cu universalitatea.

Hașdeu este unul dintre cei mai mari cărturari produși vreodată de cultura română și un caz central al intelectualității românești basarabene, dar influența sa asupra evoluției mondiale a lingvisticii nu a fost comparabilă cu aceea exercitată de marii fondatori internaționali ai disciplinei.

În consecință, Hașdeu rămâne în cercul european major, imediat sub pragul nucleului universal. Este primul mare basarabean pe care îl întâlnim în acest studiu după aplicarea criteriului etnic convenit.

Spiru Haret (1851–1912). Matematica românească iese în lume

Clasificare: contribuție științifică internațională certă; importanță universală specializată

Publicul românesc îl cunoaște mai ales pe Spiru Haret ca reformator al școlii. Aceasta este însă numai jumătate din personaj. Înainte de a deveni marele organizator al învățământului românesc, Haret a fost matematician și astronom. Teza sa de doctorat, susținută la Paris în 1878, se intitula „Sur l’invariabilité des grands axes des orbites planétaires” și aborda una dintre problemele fundamentale ale mecanicii cerești: stabilitatea sistemului planetar. Documentele bibliografice ale Academiei Române păstrează atât teza din 1878, cât și publicarea ulterioară în Annales de l’Observatoire de Paris.

Haret a arătat limitele unor rezultate anterioare privind invariabilitatea axelor mari ale orbitelor planetare atunci când aproximarea era dusă la ordine superioare. Din perspectiva istoriei matematice, acesta este un rezultat real și internațional.

Contribuția sa aparține patrimoniului universal specializat al mecanicii cerești, fără a fi una dintre marile revoluții ale matematicii. În schimb, pentru istoria României, faptul este remarcabil: un român dintr-un stat modern abia constituit ajungea la sfârșitul anilor 1870 să producă cercetare originală în unul dintre marile centre matematice ale lumii.

Nicolae Teclu – un nume românesc rămas pe masa laboratorului (1839–1916)

Clasificare: universalitate tehnico-științifică certă

Nicolae Teclu este tocmai genul de personalitate pe care acest studiu trebuie să-l readucă în atenție. Născut la Brașov, român transilvănean, format și activ în mare parte la Viena, Teclu a fost chimist și cercetător al fenomenelor de combustie.

Numele său a rămas în laboratorul de chimie prin becul Teclu – Teclu burner. Aparatul permite o reglare eficientă a amestecului gaz-aer și realizarea unei flăcări foarte fierbinți. Este consemnat și astăzi în terminologia internațională și în colecții muzeale științifice; Science Museum Group din Marea Britanie păstrează un „Teclu burner” în colecția sa de chimie experimentală.

Este un exemplu aproape ideal pentru criteriul nostru. Poate că milioane de oameni nu cunosc numele lui Nicolae Teclu. Dar chimiștii îl întâlnesc printr-un instrument care îi poartă numele. Într-un asemenea caz, eponimia științifică este o formă obiectivă de universalizare.

Victor Babeș (1854–1926). Medicina românească intră în marea știință

Clasificare: universalitate științifică fundamentală

Cu Victor Babeș începe una dintre cele mai puternice perioade ale contribuției românești la știința mondială. S-a născut la Viena într-o familie în care identitatea românească este documentabilă pe linie paternă: tatăl său, Vincențiu Babeș, a fost una dintre personalitățile politice și culturale ale românilor din Banat.

Victor Babeș s-a format în marile centre ale medicinei europene și a intrat în prima generație a savanților care construiau bacteriologia modernă. Academia Română îl caracterizează explicit drept „deschizător de drum în medicina și biologia universală” și creator al școlii românești de morfopatologie și microbiologie.

În 1885 a publicat, împreună cu Victor André Cornil, lucrarea Les bactéries et leur rôle dans l’anatomie et l’histologie pathologiques des maladies infectieuses, unul dintre primele mari tratate sistematice ale noii bacteriologii.

Importanța sa merge însă dincolo de cărți. Cercetările asupra microorganismelor, bolilor infecțioase, rabiei, seroterapiei și parazitologiei au lăsat urme în terminologia medicinei mondiale. Numele Babesia a intrat în taxonomia organismelor parazite, iar babesioza desemnează și astăzi o boală parazitară cunoscută internațional. Acesta este unul dintre cele mai puternice teste ale universalității: numele savantului a devenit parte din limbajul disciplinei. Victor Babeș intră fără rezerve în nucleul central al studiului.

Anghel Saligny – ingineria românească la scară europeană (1854–1925)

Clasificare: contribuție inginerească internațională majoră

La sfârșitul secolului al XIX-lea, România produce una dintre cele mai spectaculoase lucrări inginerești ale Europei: sistemul de poduri de la Fetești–Cernavodă. Inginerul principal a fost Anghel Saligny. La inaugurarea din 1895, complexul măsura peste patru kilometri și era considerat cel mai lung sistem de poduri din Europa și unul dintre cele mai lungi din lume.

Saligny experimentase și tehnologiile betonului armat în construcția silozurilor. Trebuie însă să formulăm cu grijă afirmațiile de prioritate. În literatura românească apare frecvent formula potrivit căreia ar fi construit „primele silozuri din beton armat din lume”, cu precizarea că au existat experimente aproape simultane în mai multe țări.

Ceea ce nu poate fi contestat este caracterul inovator și de anvergură internațională al lucrărilor sale. Saligny nu a creat o nouă ramură a științei, dar a demonstrat că ingineria românească ajunsese la nivelul marilor realizări tehnice europene ale epocii. Îl includem, așadar, în nucleul internațional major.

Hariclea Darclée – o româncă în istoria universală a operei (1860–1939)

Clasificare: universalitate artistică certă

Există uneori un singur moment care fixează definitiv numele unui artist în istoria unei arte. Pentru Hariclea Darclée acel moment s-a produs la Roma, la 14 ianuarie 1900. În seara premierei mondiale a operei Tosca de Giacomo Puccini, Hariclea Darclée a fost prima Floria Tosca din istorie.

Nu era însă un succes întâmplător. În deceniile de maximă activitate, românca evoluase pe mari scene din Paris, Milano, Roma, Berlin, Buenos Aires, Lisabona, Monte Carlo, Moscova și New York și colaborase cu compozitori precum Verdi, Puccini, Mascagni, Leoncavallo și Massenet. Mai multe roluri i-au fost încredințate la premiere absolute.

Prin urmare, Darclée nu este numai o soprană româncă despre care spunem că „a avut succes în străinătate”. Ea se află în istoria creației unor opere care fac astăzi parte din canonul liric mondial. Atunci când Tosca se joacă la Metropolitan Opera, Scala, Covent Garden sau Viena, istoria acelui rol începe cu o româncă. Este una dintre cele mai frumoase forme ale intrării într-un patrimoniu universal.

Emil Racoviță – fondatorul unei științe (1868–1947)

Clasificare: universalitate științifică fundamentală

În cazul lui Emil Racoviță criteriul universalității este îndeplinit în forma sa cea mai puternică: nu s-a remarcat doar într-o disciplină; a contribuit la constituirea unei discipline.

Născut la Iași într-o familie moldovenească, format la Paris, Racoviță a participat ca naturalist la expediția antarctică Belgica din 1897–1899. A fost astfel unul dintre pionierii cercetării biologice sistematice a Antarcticii.

Dar opera lui fundamentală începe odată cu studiul vieții cavernicole. În 1907 publică Essai sur les problèmes biospéologiques, text fundamental pentru constituirea biospeologiei, studiul organismelor din mediul subteran. Sursele institutului care îi poartă numele îl identifică drept fondator al biospeologiei, iar în 1920 Racoviță a creat la Cluj primul institut de speologie din lume.

Aceasta este universalitate în sensul cel mai exact. Dacă există astăzi o disciplină științifică internațională numită biospeologie, unul dintre fondatorii săi este românul Emil Racoviță. În acest punct putem deja observa o succesiune impresionantă: Babeș – microbiologie; Racoviță – biospeologie; în curând Marinescu – neurologie; apoi Palade – biologie celulară. România începea să producă nu numai practicieni ai științei occidentale, ci oameni capabili să împingă înainte frontiera cunoașterii.

Gheorghe Marinescu – neurologia și începuturile filmului științific (1863–1938)

Clasificare: universalitate științifică certă

Gheorghe Marinescu este încă un exemplu de savant român mult mai important în istoria universală a disciplinei sale decât lasă să se înțeleagă memoria publică actuală. Format în apropierea marii școli neurologice franceze și influențat de Jean-Martin Charcot, Marinescu revine la București și dezvoltă neurologia clinică și experimentală.

Dar contribuția care îl face spectaculos pentru studiul nostru este utilizarea cinematografiei ca instrument științific. Între 1899 și 1902, Marinescu a folosit filmul pentru documentarea tulburărilor neurologice, a mersului patologic și a efectelor terapeutice. Un studiu publicat în revista americană Neurology arată că Marinescu a perfecționat utilizarea cinematografiei ca metodă de cercetare neurologică și a publicat articole întemeiate pe aceste documente filmate.

O analiză istorică ulterioară vorbește chiar despre filmele realizate de Marinescu în această perioadă ca despre unele dintre primele filme științifice din lume.

Este extraordinar dacă privim lucrurile în context. Cinematograful însuși abia se născuse iar un medic român a înțeles aproape imediat că noua tehnologie nu trebuia folosită numai pentru spectacol, ci putea deveni instrument de măsurare, observație și memorie științifică. Aici universalitatea nu este metaforică ci este o prioritate în istoria metodei științifice audiovizuale.

Un secol care a pregătit explozia românească

Secolul al XIX-lea produce, așadar, două fenomene simultane. Primul este construcția internă a culturii române moderne. Aici îi găsim pe corifeii Școlii Ardelene, pe Gheorghe Lazăr, Heliade Rădulescu, Kogălniceanu, Bălcescu, Barițiu, Cipariu, Șaguna, Avram Iancu, Cuza și numeroși alții. Ei sunt indispensabili României, dar relevanța lor universală este redusă.

Al doilea fenomen începe ceva mai târziu și este mult mai important pentru tema noastră. Apar români care nu participă doar la modernitatea europeană, ci adaugă ceva propriu acestei modernități: Petrache Poenaru – un brevet tehnic; Spiru Haret – un rezultat original în mecanica cerească; Nicolae Teclu – un instrument intrat în laboratoarele lumii; Victor Babeș – contribuții fondatoare la microbiologie și parazitologie; Anghel Saligny – lucrări inginerești de rang european; Hariclea Darclée – participare directă la istoria canonului liric universal; Emil Racoviță – fondarea biospeologiei; Gheorghe Marinescu – pionierat în neurologie și cinematografia științifică. În numai câteva decenii, spațiul românesc trecuse de la necesitatea construirii propriilor școli moderne la producerea unor savanți care construiau discipline pentru întreaga lume.

Basarabia și Transilvania – primul bilanț

Aplicarea criteriului etnic și geografic pe care l-am stabilit ne oferă deja rezultate interesante. Din spațiul transilvănean intră în această etapă:

Nicolaus Olahus – origine românească paternă documentată, mare umanist european; Nicolae Teclu – român brașovean, contribuție tehnico-științifică universală;

iar în cercul european-regional: Inocențiu Micu-Klein, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Timotei Cipariu, George Barițiu, Andrei Șaguna, Simion Bărnuțiu și Avram Iancu.

Din spațiul basarabean apare deocamdată Bogdan Petriceicu Hașdeu – român basarabean, savant de mare dimensiune, dar pe care criteriul nostru sever îl păstrează la nivelul relevanței europene, nu al universalității incontestabile. Această situație se va schimba în secolul XX, când Basarabia va produce artiști, compozitori, cineaști și intelectuali cu circulație internațională.

Al doilea bilanț al studiului

După această etapă putem adăuga nucleului deja stabilit câteva nume indiscutabile.

Universalitate fundamentală:

Victor Babeș – microbiologie și parazitologie;
Emil Racoviță – fondarea biospeologiei;
Gheorghe Marinescu – neurologie și pionierat al cinematografiei științifice.

Universalitate certă sau internațională puternică:

Nicolae Teclu – instrument științific eponimic;
Hariclea Darclée – istoria universală a operei;
Spiru Haret – mecanică cerească;
Anghel Saligny – inginerie de anvergură internațională;
Petrache Poenaru – brevet și istoria instrumentelor de scris.

Patrimoniu european major, fără universalitate deplină:

Nicolaus Olahus; Bogdan Petriceicu Hașdeu.

Fundamentali pentru civilizația românească, dar predominant regionali:

Inocențiu Micu-Klein, Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior, Ion Budai-Deleanu, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Asachi, Heliade Rădulescu, Bălcescu, Kogălniceanu, Barițiu, Cipariu, Șaguna, Bărnuțiu, Avram Iancu, Alexandru Ioan Cuza.

Această ultimă categorie va rămâne prezentă în lucrare, dar nu va încărca artificial „panteonul universal”.

Pragul anului 1900

La sfârșitul secolului al XIX-lea se produce o mutație. Generațiile anterioare construiseră școala, limba literară, instituțiile, universitățile și statul. Generația următoare va putea pleca de pe această temelie spre lume. Și tocmai atunci începe perioada cea mai spectaculoasă a studiului nostru.

În câteva decenii vor apărea:

Traian Vuia,
Aurel Vlaicu,
Henri Coandă,
Gogu Constantinescu,
Gheorghe Țițeica,
Dimitrie Pompeiu,
Traian Lalescu,
Ștefan Procopiu,
Constantin Brâncuși,
George Enescu,
Dinu Lipatti,
Mircea Eliade,
Eugen Ionescu,
Emil Cioran,
George Emil Palade și mulți alții.

Va fi pentru prima dată când un număr semnificativ de oameni proveniți dintr-o țară relativ mică vor apărea simultan în aviația, matematica, fizica, medicina, sculptura, muzica, literatura și avangarda mondială.

Și atunci întrebarea studiului nostru își va găsi forma cea mai interesantă: cum a fost posibil ca, într-un interval atât de scurt, spațiul românesc să producă o asemenea concentrare de personalități cu vocație universală?

VA URMA

Urmăriți și celelalte episoade:

Români în patrimoniul universal al culturii și civilizației (I)