Autor (foto și texte): AUREL MANEA

Articol apărut în revista CERTITUDINEA Nr. 87

Acest ultim episod (3) marchează sfârșitul călătoriei lui Aurel Manea în Tanzania. Autorul – reporter și fotoreporter de conjunctură, căci a ajuns acolo doar pentru a fugi de „pandemia” restricțiilor din România – numește Tanzania „țara fără covid”, deși aproape toată lumea a fost sau e infectată. Mai ales turiștii. Nimeni însă nu poartă mască și nu se vaccinează. Din când în când mai moare cineva, căci în Tanzania sunt și lei. Dar mai ales nuci de cocos și frunze de palmier care ucid anual, prin cădere, în jur de 400 de oameni. Întrucât aventura din savană a luat sfârșit, Aurel Manea s-a reîntors în Zanzibar, unde plouă torențial zilnic, căci e perioada musonică. De aceea, relatările sunt mai mult reflecții la cele întâmplate până atunci…

Zanzibar, Tanzania, 16 aprilie, ora 14.52

Mă oprește poliția pentru a doua oară în două minute. Trag pe stânga (în Tanzania se circulă pe stânga, ca în Anglia) cu un zâmbet idiot, deschid fereastra. Încercați să vă imaginați dialogul ăsta cu un ritm domol, de vară toridă.

– Hello officer !

– Hello sir.

Se uită suspicios prin mașină, încercand să mă intimideze. Îi zâmbesc din nou, tâmp.

– Is everything fine ?

– It is perfect, officer, very fine.

– Today is Rhamadan.

– Yes, I know.

– You have gift for Ramadan ?

– Sorry ?

– A gift for Ramadan.

– A, I don’t know about this. Ok, I can only give this much (Îi dau 5 mii de schilingi, însemnând vreo 2.5 euro).

– Thank you sir !

– No problem.

– You fast!

– No, I was going 30 (n.r. confuzie produsă de faptul că în engleză „fast” înseamnă și „post” și „rapid”)

– No, you fast?

– No.

– No, fasting, you fasting.

– Oooh, no, I’m not muslim.

– You can fast!

– I am not muslim. Anyway, are fruits OK ? (Îi arăt sacoșa cu fructe proaspete).

– No, no frutis, no food from 12 at night to 6 (parcă).

– Well I already ate today.

– Oh, ok, not good, no fasting.

– Ok, sir, goodbye. Oh, how do you say Happy Ramadan in Swahili ?

– (Îmi spune ceva de nememorat de mintea mea europeană)

– Thank you sir, goodbye!

– Goodbye!

17 aprilie, ora 10.58

La câțiva pași de mine, pe plajă se află un beach-bar într-un bungalow. Subtil, intim, noaptea muzica jamaicană răsună încet dintr-o miniboxă Bluetooth, veche de mai bine de 10 ani. Te poți ghida, pentru orientare în spațiu, doar după asta și după lumina slabă a câte unui led de semnalizare. La care mai poți adăuga, totuși, mirosul de iarbă sau aroma delicateselor proaspăt gătite, pe loc. Și dacă te iei după simțuri, în cele din urmă vei găsi barul și Sele va fi aici la dispoziția ta, împreună cu bucătarul/barmanul, pentru a avea toate cele necesare unei seri relaxate.

După lăsarea întunericului muzica e dată încet iar atmosfera este aceea a unei sufragerii în care ai stins lumina și ai dat muzica la minim, ca să nu se supere vecinii. Atât de încet e muzica dată încât se pot auzi, printre ritmurile jamaicane, vântul și pașii câinilor care se plimbă toată noaptea pe plajă, zgomotul valurilor și gematul ciudat și surd al oceanului în depărtare.

Iar lumina e așa de slabă încât se poate vedea galaxia.

17 aprilie, ora 19.05

Undeva în miez de noapte, în vuietului oceanului retras în depărtări și liniștea nopții în care se aud doar pașii prin nămol a doi câini jucăuși. Se aleargă, se joacă și din când în când se mai opresc brusc lângă mine, cercetându-mă cu limba scoasă. Nu știu ce rasă sunt, văd doar siluete și aud doar gâfâitul lor satisfăcut.

18 aprilie, ora 8.39

În savană, în parcurile naționale, de două ori am rămas blocați și a trebuit să ieșim din mașină pentru a încerca să ne urnim. Ambele dăți prin zona de iarbă deasă, unde am observat ce ușor se ascund leii. Văzusem, cu puțin înainte, vreo doisprezece, făcându-și apariția de nicăieri.

Prima oară am rămas împotmoliți iar a două oară, după o zi aventuroasă în care, în mijlocul drumului, mașină a luat foc (unitatea de brichetă din portbagaj) și a murit bateria. În plus, contactele de la baterie erau oxidate. Iar când le-am schimbat am constatat că radiatorul nu mai avea deloc apă. După care, încercând să punem alta, curgea cam un litru pe minut…

Sunt foarte rare cazurile în care leii atacă oameni. Poți să fii și la doi metri de ei, dacă nu faci mișcările nepotrivite (a te lasă în jos e cea mai nepotrivită mișcare) nu vor ataca. Nu recunosc forma umană ca pe a unei prăzi dar, o dată ce te-ai lăsat, o pot asocia mai ușor cu ceva numai bun de pus pe masă. Asta nu înseamnă că prin ziare nu mai apar, din când în când, știri cu câte o persoană devorată.

Și, ce să zic, ar fi fost mult mai plictisitoare aventura, dacă nu trebuia să stau cu ochii în patru încercad să văd dacă în iarba aia deasă mișcă ceva.

Până una-altă, singurul pericol real sunt nucile de cocos care pică din copaci (peste 400 oameni mor anual de la asta și mult mai mulți sunt răniți) precum și frunzele de palmier care pică necontenit și au și ele o capacitate foarte mare de a-ți sparge capul.

18 aprilie, ora 13.42

După cum spuneam, în Tanzania, practic, virusul, în clipă de față, exceptând turiștii, nu există. Singurul moment a fost prin noiembrie-decembrie, când o mare parte s-a îmbolnăvit, cu simptome moderate. A existat o luna de restricții iar acum situația e așa: culori nesfârșite, lume, viață, dinamică.

Asta se va schimbă, din păcate, probabil, curând. După moartea suspectă a președintelui, noul președinte pare să aibă o abordare diferită.

18 aprilie, ora 14.07

Dacă România ar avea un post TV național corect definit ar trebui să se cheme HISTERY CHANNEL…

19 aprilie, ora 16.53

E o aventură să ieși zilele astea după țigări. Și continuă să plouă. În ritmul ăsta o să rămân blocat și va trebui să înot până la piață.

19 aprilie, ora 18.22

Aș avea multe de spus despre avantajele călătoriei spre nicăieri, către un loc de care nu ai auzit nimic, fără să cercetezi în prealabil, fără a avea povestea cuiva în spate. Despre descoperire, despre surprize, despre regăsire. Dacă toate locurile din lume au fost descoperite, asta nu înseamnă că nu le putem redescoperi noi, păstrând surpriza totală și uimirea pe care o aveam când eram copii.

Aș vrea să spun câteva cuvinte despre problemele și toxicitatea unei călătorii în care urmezi sugestiile și poveștile cuiva. Căci unde e povestea cuiva, nu vei fi singurul care o citești. Și, urmând acea poveste, devii parte a unui fenomen distructiv, care lasă în urmă doar amar și neautenticitate. Și în felul ăsta pierzi și tu o experiență incredibilă, experiența de a descoperi singur.

Aș vrea să spun cuvintele astea, însă cred că în cele din urmă e în zadar. Unde e povestea urmează și moartea realității ei în timp.

20 aprilie, ora 8.24

Nu am rezistat tentației de a mai rămâne aici, un timp. Am amânat zborul spre România cu 9 zile. O să mai stau puțin, chiar dacă activitatea fotografică este redusă la minim.

21 aprilie, ora 8.18 

Azi trebuia să am avion spre casă. Dar mai am concediu și am mai amânat puțin. Iar dacă nu aveam echipamentul foto închiriat poate aș mai fi stat, găsind un loc cu internet decent și lucrând de acolo. Dar nu e prea târziu să mă reîntorc în Zanzibar.

24 aprilie, ora 16.34

Un amănunt pe care nu l-am luat în serios, dar care e foarte important: nu am mai avut alergii, nu strănuturi, nu ochi roșii, nu medicamente, nu anithistamice, nu, nu, NU !… Asta în condițiile în care sunt de mii de ori mai multe specii aici… Și nimic! Nu mi-am simțit nările așa libere de zece ani. Și nu, nu am folosit plase de țânțari, m-a mușcat tot ce mă putea mușca, de la tzetze la țânțari purtători de presupusa malarie, de la furnicile care au invadat mașina și cu care am venit în oraș, la moliile care par mai degrabă drone bombardiere de la Pentagon ș.a.m.d. Nimic.

Câteoată am senzația că întregul sistem de la noi e făcut în așa fel încât să ai o boală pentru care să dai bani pe medicamente. Când eram acasă strănutăm de nu mai știam de mine. Aici, unde sunt toate plantele din lume, nimic.

Și ajung la momentul în care o să înjur pe cineva care m-a speriat cu toate astea. Nu tolerez bine minciună, dar tolerez ok bolile locale.

27 aprilie, ora 14.12

Călătoria mea de exact o luna în Tanzania se apropie de final. Stau și mă gândesc dacă sărăcia asta și simplitatea vieții în condițiile în care ai ce mânca direct de la natură și ai unde dormi nu este în fapt mai bună decât mirajul pe care l-am creat acasă, în societatea noastră, a nesătulei nevoi de mai mult. Dacă stau bine și compar, dacă mă uit la fețele oamenilor, aici văd o viață trăită din plin iar acasă doar stres și nefericire. A mea, a celor din jur.

Am ajuns în paștele catolic, am prins peste jumătate de ramadan și mă întorc de paștele ortodox. Am avut contact cu lumea musulmană, cu obiceiurile ei, dar și cu credințele și spiritualitatea africană originală care îmi este mult mai familiară și aproape de propria inima. Am întâlnit multă înțelepciune însă, ca peste tot, și multe preconcepții și probleme. Am multe ore de discuții înregistrate, discuții avute cu diverse persoane foarte interesante de aici și într-o zi voi sta și le voi ascultă, odată cu sunetele ambientale și cu zecile de mii de fotografii și filmulețe. Și voi avea încă o poveste pe care să o retrăiesc în minte în ultimele zile și în acele clipe în care se spune că toată viață îți va trece prin față ochilor.

Iar mai departe, pentru că situația acasă e cum e, o să văd cum pot transforma ceea ce pentru mine a fost tragedia și problema lucratului de acasă într-o chestie benefică și să reușesc să mai revin aici un timp.

Dar am sentimentul că până atunci toate gândurile astea se vor pierde în eter, așa cum s-au pierdut de nenumărate ori…

P.S. Pentru a vedea toate fotografiile reprezentative ale lui AUREL MANEA intrați pe site-ul DYSTALGIA