Editura URANUS, 2024

Format 17×24 cm,744 pagini
ISBN 978-606-699-031-8
Cod bare 5948489101274
Preț 100 lei/ex
Cartea ARIENII DIN CARPAȚI și CULTURA VEDICĂ, ediție bilingvă română-engleză, reprezintă o cercetare esențială, unică în lume, putând fi considerată cea mai importantă piesă de istorie străveche a neamului românesc. Este o selecție tematică din volumul ANCIENT INDIA, elaborat de cercetătorii de la Universitatea din Cambridge și publicat în 1922, carte concentrată pe cultura vedică fondată în mileniul trei î.Hr. Această cultură stă la baza edificării civilizației indiene cu tot ce s-a întâmplat acolo în aproape cinci mii de ani, din punct de vedere religios, cultural și social. Indo-europenismul tot aici își are sediul. Cultura vedică a fost creată de către arieni, o populație albă venită în subcontinentul indian, din Europa.
Autorii cărții, profesori de sanscrită, specialiști în filologie comparată, geografi, arheologi, istorici, în urma unei lungi și ample investigații, conchid, pe baza unor elemente de floră, faună și climă furnizate de Rig Veda, că leagănul acestei populații a arienilor se află în munții Carpați, în zona numită de ei Valahia și extinsă dincolo de granițele teritoriale actuale ale României. Ce le-a lipsit cercetătorilor britanici atunci au fost dovezile arheologice apărute la zece ani după publicarea cărții, ca urmare a săpăturilor care au devoalat cea mai mare surpriză antică europeană: Civilizația Cucuteni – un miracol a lumii, pe care l-au moștenit arienii și din care au lăsat o parte și Indiei. Această civilizație, în urmă cu aproape șapte mii de ani, a diseminat în lume, între altele, trei simboluri care au premers civilizațiilor chineză, vedică și creștină: yin-yang, svastika și crucea.
Pentru comenzi, puteți contacta Editura URANUS, București, str. Melinești nr. 7, sector 4; Telefon: 0722.268.633, fax: 021.683.63.35; www.editurauranus.ro, e-mail: editurauranus@gmail.com.
Din cîte am aflat, membrii Academiei Regale a Marii Britanii nu primesc nici un slariu sau vreo indemnizație pentru că sunt academicienii Imperiului Britanic. Ei sunt acceptați ca academicieni în baza meritelor lor științifice dovedite prin lucrările lor, validate de opinia științifică a comunității savanților din Marea Britanie și recunoscute inclusiv în exterior.
În România, academicienii primesc o traistă de bani, deși opera lor este cel mai adesea insignifiantă sau este doar presupusă. De ex., academicianul C.I. Ionescu-Gulian a fost primit în Academie deși nu avea nici o lucrare publicată, dar a promis că va scrie! Oricum, contribuția științifică a celor de acum la propășirea societății românești este cvasiinexistentă.
Cel puțin, în domeniul istoriei, atît academicienii, cît și istoricii neacademicieni nu au făcut decît să bată apa-n piua dogmelor rolleriene. Prin anii ’80, Editura Nagard a lui Iosif Constantin Drăgan a publicat, la Milano, în limba engleză, cartea DA KSHA (DA’CIA) a lui Nicolae Miulescu – inginer hotarnic și paleolingvist autodidact – în care făcea cam aceleași afirmații susținute de savanții britanici în 1922, prezentate nouă, acum, după un secol! Istoricii români din acea vreme nici nu au semnalat cartea lui Nicolae Miulescu!
Trebuie stabilită o comparație între statutul academicienilor britanici și al celor din România, spre a se discerne între valoarea lor și, în consecință, spre a gîndi la necesitatea anulării salariilor nemeritate ale academicienilor români.
Gabriel Gheorghe (1929 – 2019) scria că lucrarea Univ Cambridge nu se află în nici o bibliotecă din România. Poate de aceea nu pierdut nici un prilej să amintească de pasajul ce ne privește.
„Analizând fauna şi flora descrise în Vede, autorii lucrării The Cambridge history of India (8 volume, 1922) au ajuns la următoarele concluzii (vol. I, p. 68) :
Arienii primitivi trăiau în zona temperată, cunoşteau cu mare certitudine stejarul, fagul, salcia, anumite specii deconifere şi, se pare, mesteacănul, posibil teiul şi, mai puţin sigur, ulmul.
…. După toate probabilităţile erau sedentari, pentru că, după cât se pare, grâul le era familiar.
Animalele folositoare cele mai cunoscute erau: boul şi vaca, oaia, calul, câinele, porcul şi unele specii de cerb. În timpurile străvechi, se pare, nu cunoşteau măgarul, cămila şi elefantul.
Dintre păsări, putem deduce din limbă că ei cunoşteau gâsca şi raţa. Cea mai familiară pasăre răpitoare era, după cât se pare,aquila (uliul).
Lupul şi ursul erau cunoscuţi, dar nu leul şi tigrul.
Din aceste date, este posibil să localizăm habitatul primitiv din care îşi trag originea vorbitorii acestor limbi ?
Nu este probabil (ca habitatul primitiv) să fie India, cum presupun primii investigatori, întrucât nici flora, nici fauna, cum se reflectă ele din limbă, nu sunt caracteristice acestei zone. Și mai puţin probabil este Pamirul, una din cele mai mohorâte regiuni de pe faţa pământului. Nu este probabil ca Asia Centrală, considerată şi ea ca loc de baştină al arienilor, să fi îndeplinit acest rol, chiar dacă admitem că lipsa evidentă a apei şi, deci, sterilitatatea mai multor zone, ar fi un fenomen mai recent.
Dacă într-adevăr aceşti oameni cunoşteau fagul, trebuie să fi locuit la vest de o linie care pleacă de la Königsberg, în Prusia, până în Crimeea şi, de acolo, continuă prin Asia Mică. Nu există o zonă care să împlinească aceste condiţii în câmpiile din Nordul Europei. După câte ştim, în timpurile primitive era o ţară acoperită de păduri.
….. Există vreo parte a Europei care combină agricultura cu păstoritul, strâns legate una de cealaltă, care să aibă şesuri calde, potrivite culturii grâului şi păşuni bogate, la altitudine, necesare turmelor şi cirezilor, şi, în acelaşi timp, arbori şi păsări de felul celor menţionate mai sus ?
Există, după toate aparenţele, o singură astfel de arie în Europa, anume aria delimitată la est de Carpaţi, la sud de Balcani, la vest de către Alpii Austriei şi Bđhmer Wald, şi la nord de către Erzgebirge şi munţii care fac legătura cu Carpaţii (38, p. 68)”