Autor: MIHAI ȘERBAN

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 96

Scrisoare deschisă către colegul meu de redacție Miron Manega,care își încheie ultima expunere despre persecutarea „academică“a marelui savant Nicolae Paulescu, cu întrebarea la care, în mod oficial, a răspuns și argumentat Vasile I. Zărnescu: „Cine conduce, de fapt, România?“

„În curând, nu vom mai putea să gândim, să dezbatem sau să vorbim,

fără să fim târâți în fața judecătorilor, să ne spună ce convine să gândim,

să dezbatem și să vorbim“  (Tony Anatrella, „Regatul lui Narcisse”, 2005).

[…] Trebuie să recunosc un lucru absolut esențial din evoluția mea patriotică. Încă de la bun început, inițiat de oameni mult mai deștepți și mai experimentați decât mine,  în mod straniu, am resimțit că lupta intelectuală și ideologică pentru țară și popor, oricât încercam să neg sentimentul de fond, era încărcată cu ceva indescriptibil, dar cert necurat, care acționa împotriva oricărei  evoluții pozitive. Un sentiment de constantă neputință însoțea orice demers material sau imaterial inițiat pentru biruința neamului meu. Orice acțiune întreprinsă, spre sfârșitul ei, atunci când în mod normal ar fi trebuit culese roadele, se adeverea a fi doar un nou succes deconspirativ sau contra-informativ care se muta implacabil într-o noua înfrângere pentru comunitatea națională care nu înțelegea CE, CINE, DE CE și CÂT de mult pierdea de fiecare dată în fața  necunoscutului agresor. Mai lacunar, orice succes aparent (de redacție, mai ales!) se finaliza printr-o înfrângere cât se poate de reală pentru națiunea și poporul meu. Legătura dintre succesul de redacție, ancheta jurnalistică propriu-zisă și decodificarea misivelor antiromânești, cuantificate prin gradul de deconspirare a diferitelor acțiuni antinaționale inițiate de diferitele guverne care se succedau, parcă deveneau cărbunii flăcărilor care mistuiau carcasa națională în asemenea hal încât acțiunea de rezistență se adeverea contraproductivă. Inevitabil, întrebarea DE CE? se stabilea definitiv și cerea răspuns grabnic.

Apoi, pe neașteptate, în etapa referendumului pentru familia naturală (cea mai violentă înfrângere populară din ultimele trei decenii!), a venit și ziua înțelegerii, ziua neplăcutei constatări că luptam împotriva morilor de vânt.

Sinteza marelui Karl Schmidt se poate rezuma în două cuvinte: „Numește dușmanul“. Tot în două cuvinte îl putem sintetiza pe Karl Marx care ne spune: „Iată dușmanul“ (Capitalul). Primul ne spune CUM și al doilea ne spune CINE. Dacă primul are virtutea de a face apel la rațiune și acțiune, chiar dacă nu spune CINE este dușmanul, Marx, care numește Capitalul și profetizează deriva acumulării (globalismul), nu este, totuși, dispus (sau nu trebuia…) să recunoască, implicit, că dialectica materialistă, în viziunea luptei de clasă – prin definiție, talmudistă! – , respingea și ducea inevitabil la anihilarea spiritualului din corpusul social (deicidul permanent), anihilând în paralel politica reală (Noul Testament), căci fără spiritual și rectitudine morală, zidurile Cetății Politice (Polis-ul lui Aristotel) se prăbușesc, pavând drumul oamenilor spre inevitabila robie generalizată sau, după terminologia sectei cabalistice inițiate de Isaac Louria: Tikkoun Olam.

„Acumularea de bogăție în detrimentul națiunilor și popoarelor, prin inversarea și reinițierea certitudinilor evanghelice (Great Reset), va duce inevitabil la tirania statului global cu capitala la Ierusalim. Un regim antihristic genocidal o să se dezlănțuie peste moștenirea civilizației Eleno-Creștină“ (Pierre Hillard, Arhivele Mondialismului, 2021).

Și acum să revenim la momentul trezirii mele și la implicațiile acesteia în analiza vremurilor pe care le trăim. Prefer s-o spun din capul locului, exercițiul intelectual, care nu este doar fructul acumulării datelor diverse, se bazează în primul rând pe intensitatea instinctului propriu, pe capacitatea de structurare, articulare, mediere și, nu în ultimul rând, pe înțelegerea faptului că suntem doar niște curele de transmisie în angrenajul CONTINUITĂȚII.  În definitiv, din perspectivă personală, consider că, fără instinctul și experiența transmisă de generațiile trecute, inteligența rămâne un corp gelatinos plutitor în perimetrul balizat de doxă. Prin urmare, în definirea neputinței care urmează a fi prezentată, nu pot fi acuzat de formalitate, superficialitate, suficiență sau de individualism lipsit de perspectiva cronologică, sociologică sau istorică, cuplate la economia și suma dialectică a înaintașilor mei.

Domnule Miron Manega, haideți să ne înrăutățim cazul și să încercăm o analiză obiectivă, fără să încurcăm dragostea de țară, care este naționalism – adică apărarea valorilor naționale – , teritorialism și expresia continuității de neam, cu patriotismul prost înțeles, care constă în idolatria poporului de azi, devenit o populație sau o masă informă de interese individuale și materialiste impregnate de progresism („Vrem o țară ca afară!“). În cel mai bun caz, când spunem „patriotism“, în general avem a face cu o masă dezorganizată, depolitizată, incultă, vociferând revendicări bazate pe referințe istorice sterile susținute de Regim, care nu a fost niciodată deranjat de reflexele naționaliste nestructurate sau de bătăile cu cărămida în piept de Întâi Decembrie, prin satele maghiare din Transilvania. Exemplul cel mai flagrant fiind sloganurile patriotarzilor în favoarea democrației și statului de drept, când ambele sunt instituții sintetice de import imperialist, patronate vicios de Sinagogă, menite să distrugă lupta socială și politică pentru proprietatea și unitatea românilor într-o țară SUVERANĂ. O spun fără rezervă, democrația, dintotdeauna și oriunde, nu a fost nimic altceva decât paravanul după care se ascunde tirania iudaică internaționalistă! Statul de Drept (curmeziș) nu este nimic altceva decât excrescența metastazică a democrației iudaice pentru anexarea constituțională a țărilor la statul global, al cărui Drept ne spune că un nigerian, un somalez, un trădător afgan sau un evreu, introdus cu forța instanțelor internaționaliste în chiar inima României (sau măcar a televiziunii, precum Cabral, de exemplu!), dacă beneficiază de un vulgar buletin din plastic, este la fel de român ca Mihai Eminescu sau ca fiecare dintre noi înșine, români autentici, nu hibrizi?! Cât despre drepturile omului, acestea ne spun că un sodomit care sodomizează un alt sodomit, când nu sodomizează un copil răpit de pe ulițele Deveselului, se poate căsători și adopta copii, uneori răpiți de stat din brațele părinților de drept, pentru că aceștia se opun agendei progresisto-anale, nelăsându-și copii la orele infestate de propaganda L.G.B.T.Q. (sodomie instituționalizată) dispensate de Ministerul Adevărului, al Educației Progresiste și a Învățământului Sodomit… 

Două lovituri în plexul solar naționalist!

Prima întrebare: nu credeți că parazitismul iudaic centenar din România are și el o cauză, din moment ce amprenta Unirii este francmasonică? În 1891, horticultorul francez Marcel Benin De-Candel a observat că vița de vie din care era extras unul dintre cele mai vestite soiuri de vin din Alsacia dădea semne de boală. După o primă cercetare parțială, a ajuns la concluzia că vița era victima unei insecte numită philloxera, autorul prezumat al dezastrului. Apoi, a revenit asupra diagnosticului, descoperind că aparențele erau înșelătoare: oricât de prejudiciabilă era philloxera, nu aceasta era cauza bolii, ci vița însăși, care, anemică, lipsită de forță și fără curaj, obosită să trăiască pentru a fi exploatată, s-a lăsat invadată, puțin câte puțin, de infamul parazit, lăsându-și pradă prețioasa sevă miilor de sugative invitate la festin. Iată că, în același mod, preponderența trecută și actuală a evreilor organizați, această philloxera socială, nu este cauza activă a tuturor necazurilor noastre, ci doar efectul, iar veritabila soluție la problema noastră constă în a căuta și găsi cauza inițială și nebănuită a propriei noastre degenerescențe și, găsind-o, dacă suntem în stare, s-o eliminăm! Numai astfel, vă rog să mă credeți, mai avem o șansă de însănătoșire. Atunci și numai atunci, iudeul organizat o să dispară, așa cum dispar vampirii la răsăritul soarelui. Însă, chiar dacă poporul profund este în stare de revoluția anti-materialistă, ceea ce este greu de crezut în acest stadiu, ce ne facem cu burghezia mafiotă (apparatciki, copiii foștilor  membri, trădători de rang inferior, ai „aparatului”) care, după așa zisa revoluție, s-a cocoțat în toate funcțiile și pozițiile privilegiate din care nici o scadență electoralistă nu este capabilă să-i mai dea jos? […].

Ce facem cu iudaizanții bisericii, așa cum a denunțat Sf. Ioan Gură de Aur, în omiliile sale împotriva sectei iudaice (Adversus Judaeos)? Ce facem cu pseudo-ortodocșii care cred că evreii sunt frații lor? Ce facem cu cei care cred că catedrala de un kilometru înălțime a fost sfințită cu Bergoglio L.G.B.T.-istul imigraționist ultra-Pfizer, Bartolomeu Întâiul agent C.I.A. de Constantinopol și restul suitei iudaice și protestante, prezenți la evenimentul ecumenic? Ce templu este acesta de poate găzdui atâta minciună, hoție și prostituție? Ce facem ca să scăpăm de consecințele paraziților ale căror cauze le prețuim cu atâta lăcomie? Găsiți dumneavoastră, domnule Manega, rezultatul la această ecuație complexă: cum să fim tributarii unei paradigme suverane, care este posibilă numai sub dominația morală a Noului Testament, știind că cei mai buni dintre noi sunt împinși de ierarhii B.O.R., cu mii de mâini, spre robia pregătită de Sinagogă? Subiectul actual de presă controlată din care se zvârcolește întreg Occidentul este victoria Talibanilor asupra organizaților teroriste globaliste finanțate de ZOG (Zionist Occupation Government).Vă dați seama că românii, și chiar toți occidentalii la un loc, nu le ajung talibanilor nici măcar la nivelul tălpii? Nu vă interpelează faptul că arabii musulmani, nu numai că au ținut baricada rezistenței, dar revin în forță împotriva tiraniei sioniste, în timp ce ortodocșii, care se proclamă buricul pământului, stau curmeziș de secole sub dominația poporului deicid? Ioan Slavici avea vedenii când a scris Soll și Haben, textul pe care toți au considerat necesar să-l părăsească cu grăbire, sau chiar așa era încă de atunci?

A doua întrebare: așa cum există partide cu rolul de a face opoziție politică controlată, să împiedice derapajul întrebării care omoară social sau literal: „CINE CONDUCE, DE FAPT, ROMÂNIA?!“ (căci nu trebuie numit evreul, ci doar privit cu stupoare și teamă). Ce vă face să credeți că nu s-a introdus o biserică locală de opoziție (creștină) controlată? Ce sunt protestanții, dacă nu chiar brațul armat al Vechiului Testament prost înțeles, exclusivist, rasist și răzbunător, împotriva universalismului catolic izvorât din Buna Vestire? Oare, B.O.R. nu este doar o sub-Sinagogă care mizează pe cartea opoziției spiritualicește controlate, împiedicând de la izvor fenomenul universalist mărturisit de legionari, al cărui țel suprem a fost revoluția anti-materialistă, întoarcerea la morală, la iubirea aproapelui și la unitatea de neam prin reconcilierea intimă cu Iisus Hristos? Dacă proiectul B.O.R nu a izvorât din trădarea și masacrarea legionarilor, cum explicați că s-a reușit într-atât încât foarte mulți români creștini și-au însușit propaganda postbelică anti-legionară a evreimii și sunt anti-legionari și chiar confundă instituția B.O.R. cu casa Domnului din România?!…

Complexul de inferioritate al instituțiilor, domnule Manega, aceasta este boala de care suferă mișcarea intelectuală naționalistă. Instituția naționalismului infiltrat și denigrat a devenit capcana, așa cum ne-a prevenit excelentul Maurice Bardèche, înțelegând primul că acceptarea politică a înfrângerii din 1945, tradusă prin supunerea la Capitalul și la democrația transnațională, la drepturile omului și la legile scelerate supranaționale în favoarea unui grup etnic minoritar și eterogen – iudeii ashkenazi – în sânul tuturor națiunilor europene, o să ducă la gonflarea permanentă a narativei „holocaustului“ până la anihilarea totală a politicii, națiunilor și popoarelor. Întrebarea CINE? nu mai este de actualitate, haideți să nu ocultăm realitatea și să recunoaștem că răspunsul a fost livrat de temerarul și curajosul Vasile I. Zărnescu, prim-rezistentul naționalist din țară persecutat de Regim la cel mai înalt nivel. Astăzi, curajul intelectual consistă în a lansa în dezbaterea publică singura întrebare care mai contează și anume: DE CE și CUM s-a ajuns aici? Rămâne grupul uman de interese și valori spirituale comune, sper să ne acordăm instrumentele în tabăra naționaliștilor până nu ne fugăresc românii pe stradă, fiindcă nu acceptăm reeducarea post-națională eminesciană, din care se revendică tot mai mulți naționaliști.

Mihai Șerban, din vârful munților

_______________________________________________

RĂSPUNSUL ISPRAVNICULUI. Domnule Mihai Șerban, sunt impresionat de analiza dumneavoastră, care are, de fapt, inclus răspunsul la întrebările DE CE? și CUM? Ca și întrebare mea din textul la care ați făcut referire: „Cine conduce statul român?”. Presupun că scrisoarea dumneavoastră are și o miză publică, de aceea vă răspund public, cu următoarele precizări:

1. Sunt de acord doar parțial cu textul dumneavoastră, dar subscriu la explicația privind degenerarea poporului român. Cred însă în resursele lui de supraviețuire. De aceea am conceput revista CERTITUDINEA, care se încăpățânează să „reziste” de 5 ani, încercând să dea REZISTENȚEI sensul istoric, care a fost corupt, distorsionat, de mișcarea #rezist. CERTITUDINEA, este LUPTA MEA personală! Pusă în slujba unui ideal comun, e adevărat, dar A MEA.

2. Așa cum ați remarcat, suntem într-o țară ocupată sistemic, în care lupta frontală, completez eu, nu mai este posibilă. De aceea, considerând că singura formă posibilă de rezistență, până la constituirea unei „armate” organizate, este lupta de gherilă, haiducia, războiul asimetric etc., sau cum vrem s-o numim (pentru că orice am iniția este pe teritoriul ocupantului) și negăsind înțelegere în jurul meu – întru elaborarea unei strategii adaptată contextului – nici chiar (sau mai ales) la cei cu care împărtășesc convingerile, am purces de unul singur într-un fel de „Război al lui Murphy”, prin CERTITUDINEA. Sunt, dacă vreți, un patriot „sub acoperire” în teritoriul ocupantului și încerc să-mi construiesc strategia de luptă în funcție de legile și regulile lui. Căci orice luptă – asta o știe orice militar de carieră – se duce după realitatea din teren, nu după macheta de la lada cu nisip.

3. Nu intru în detaliile acestei strategii solitare, dar vreau să subliniez că miza mea nu este ROSTIREA în sine a Adevărului (care, în linii mari, se cunoaște), ci SUCCESUL unei bătălii în numele Adevărului. Strategia mea exclude folosirea familiei de cuvinte JIDAN și JIDOV, din simplul motiv că sunt interzise prin lege, chiar dacă ele sunt corecte, etimologic și istoric. Le folosesc doar când citez din texte vechi, de pe vremea când respectivele cuvinte nu erau prohibite (adică înainte de Legea 217/2015). Insistența în a le folosi denotă, după părerea mea, nevoia de a se defula/„răcori” a celor care le folosesc în spațiul public, ceea ce pune în pericol chiar sensul luptei. Cred că domnului Zărnescu de aici i se trage: a pus în pericol fondul cauzei, printr-o vulnerabilitate secundară și, în loc să continue lupta pe fond, e târât prin tribunale. Practic, a fost scos din luptă pentru un amănunt semantic. Iar sensul luptei – repet și insist – este câștigarea acestei lupte, nu expunerea eroică în bătaia gloanțelor. Sacrificiul trebuie să fie implicit cauzei, iar nu scop în sine.

4. De aceea mi-am permis, chiar în scrisoarea pe care mi-ați adresat-o, să înlocuiesc cuvintele JIDAN și JIDOV (și derivatele lor) pentru a o face, conform regulilor mele, publică. Adevărul n-are nevoie de adjective, cu atât mai mult de cuvinte care au căpătat (prin lege), valoare de invectivă. Cât privește eliminarea unor paragrafe a fost făcută strict din rațiuni de spațiu.

5. Nu resping războiul frontal pe care dumneavoastră și mulți alții îl duceți împotriva a ceea ce considerați că reprezintă invazia României. El este just, însă fără șanse, căci vă lipsesc resursele necesare. De aceea CERTITUDINEA are o tehnică diferită de luptă, împrumutată din acea disciplină a artelor marțiale care se numește aikido.

6. Rezerva (parțială) pe care o am față de virulența textului dumneavoastră este determinată de convingerea că nu toți evreii se fac vinovați de ceea ce dumneavoastră expuneți în scrisoare. Iar la prezumtiva întrebare „de ce tac evreii?”, răspunsul e simplu: DE FRICĂ. Asemenea românilor, le e frică de Institutul Wiesel, de ambasada Israelului la București, de ambasada SUA etc., dar mai ales de „haloul” unei forțe imense care stăpânește planeta. Dar există și excepții și am să dau un exemplu: în numărul 59 al revistei CERTITUDINEA (martie 2020), am publicat un comunicat al Comunității Evreilor Creștini „Nicolae Steinhardt” din România, inițiată și constituită de Lucian Ionescu – un evreu sefard, însă creștin ortodox. Pentru conformitate, republic alăturat textul comunicatului, pe care vă rog să-l citiți. Atâta timp cât există asemenea atitudini, nu-mi permit moralmente să am, la rândul meu, atitudini… globaliste. Deocamdată. Aș mai adăuga, fără nicio intenție „conspiraționistă”, că, la câteva luni după publicarea comunicatului, Lucian Ionenscu  a murit… Evident, de COVID. Reiau, așadar, acel comunicat, și ca o formă de omagiu postum…

________________________________

COMUNICAT DE PRESĂ, 10 martie 2020

Îngrijorați de derapajele și acțiunile ostile ale Institutului Elie Wiesel față de cetățenii români din țara care ne găzduiește pe toți, noi, un grup de etnici evrei de religie creștină, am hotărât înființarea Comunității Evreilor Creștini „Nicolae Steinhardt” din România. Am ajuns la această decizie oarecum extremă întrucât, începând din 2015, Institutul Elie Wiesel, care se erijează tacit în reprezentant al tuturor evreilor din România, a inițiat o serie de acțiuni iresponsabile care mistifică și distorsionează istoria acestor meleaguri, ducând la culpabilizarea întregului popor român. Noi nu putem accepta această minciună pe care istoria reală o contrazice.

            Românii nu sunt un popor antisemit și o spunem ferm și în cunoștință de cauză, atât prin accesul la documente publice, cât, mai ales, ca experiență nemijlocită. Ne-am născut și am crescut aici, în România, printre români, și nu am avut NICIODATĂ  probleme comunitare cu aceștia. Există, la nivel de indivizi, atitudini antisemite, așa cum și printre evrei există atitudini antiromânești, dar a generaliza aceste aspecte la scara unui întreg popor, ni se pare nu numai nedrept, ci și periculos. Iar pericolul a fost semnalat, încă din 1877, de Mihai Eminescu, într-un articol din „Curierul de Iași”: „Adăogim din nou că ni pare rău de acei relativ puţini [evrei], chiar dacă s-ar compune din 2-3.000, cari s-au identificat cu această ţară, şi totuşi trebuie să se vadă în aceleaşi condiţii de drept public cu imigranţii mai proaspeţi; ne pare rău de „evreii spanioli”, cari n-au nimic comun cu cei poloni, dar fiecare poate pricepe că, într-o armie străină care se apropie de noi, nimeni nu va căuta să deosebească pe puţinii amici, ce i-ar putea avea în acea armie. Şi evreii sunt o armie economică, o rasă de asociaţi naturali contra a tot ce nu e evreu”.

            Promulgarea unor legi precum Legea 2017/2015 sau așa-zisa „Lege Vexler” nu face decât să confirme avertismentul lui Eminescu și duce implicit la prezumția că românii ar fi structural antisemiți, deci se impunea apariția unor asemenea legi protective pentru nativii evrei. Considerăm că acestea sunt provocări inutile ce se pot întoarce împotriva noastră, a evreilor, izolându-ne de restul societății. Pe de altă parte, este jignitor pentru poporul român care, dimpotrivă, i-a ajutat pe evrei, atunci când le-a fost mai greu în istorie. Niciun tren nu a plecat din România spre cumplitele lagăre de exterminare de la Auschwitz sau Dachau iar cel care este demonizat astăzi de Institutul Ele Wiesel ca fiind cel mai fioros antisemit din Europa, Ion Antonescu, de fapt ne-a salvat, așa cum a recunoscut și președintele Israelului, Shimon Peres, la o conferință de presă de la Palatul Cotroceni, în 2010.

            De aceea, noi, evreii creștini, inițiatori ai  asociației Comunitatea Evreilor Creștini „Nicolae Steinhardt” din România, dezavuăm inițiativele ostile ale Institutului Elie Wiesel față de români și față de România și nu dorim să fim asociați cu aceste legi și nici cu inițiatorii lor. Toate aceste măsuri absurde îi plasează pe toți evreii într-o poziție de beligeranță față de etnicii români majoritari, ceea ce poate declanșa, în mod artificial, atitudini antisemite.

Ne delimităm ferm de aceste măsuri și îi sfătuim pe toți evreii, fie ei mozaici sau creștini, să adopte, spre binele lor și al familiilor lor, aceeași atitudine înțeleaptă și morală.

LUCIAN IONESCU

Etnic evreu, creștin ortodox,

inițiator al Comunității Evreilor Creștini „Nicolae Steinhardt” din România

 4,729 total views,  2 views today