Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 196

Există momente în istorie când trădarea nu se măsoară doar prin vânzarea către dușman, ci și prin tăcerea complice în fața unui abuz. Când nedreptatea se petrece sub ochii tăi, iar tu alegi să vezi doar ceea ce îți convine, să strigi doar atunci când interesul tău este lezat, devii – în ciuda retoricii tale grandilocvente – un complice al sistemului pe care pretinzi că îl denunți.

Luis Lazarus a candidat la europarlamentare pe listele Partidului S.O.S. România. Între timp s-a delimitat discret de acest partid, susținându-l pe Călin Georgescu. Mai nou, și-a făcut propriul partid – PDF (Partidul Dreptate și Frăție). În toate declarațiile sale pe la posturile de Televiziune, vorbind despre Curtea Constituțională, acuză această instituție de încălcarea Constituției, dar niciun cuvânt despre momentul 5 octombrie, când Dianei Iovanovici Șoșoacă i s-a interzis candidatura la alegerile prezidențiale. Vorbește doar despre anularea turului doi și, implicit, blocarea lui Călin Georgescu. Care este, de fapt consecința precedentului istoric – interzicerea unui candidat, fără niciun temei legal. Pe scurt, Luis Lazarus este un trădător.

Auto-proclamat „apărător al dreptății”, a coborât, din păcate, în arena publică nu ca un justițiar, ci ca un actor de spectacol. A făcut saltul de la jurnalistul combativ la politicianul partizan, de la „paznicul” adevărului la manipulatorul de serviciu. În campania pentru europarlamentare, s-a urcat în barca Dianei Iovanovici Șoșoacă, pe valul nemulțumirii populare. Apoi, cu o mișcare de „alba-neagra”, a părăsit-o, găsindu-și un nou idol de serviciu, în persoana lui Călin Georgescu.

Faptul nu e grav în sine – oamenii își pot schimba opțiunile politice. Descalificant în cazul lui Lazarus este însă modul pervers în care vorbește despre dreptate și nedreptate. Cu fiecare apariție la televizor, cu fiecare atac la Curtea Constituțională, ne amintește cât de mult urăște nedreptatea… dar o face selectiv. Când CCR a comis actul de nelegiuire maximă – interzicerea unui candidat, fără temei constituțional, pe 5 octombrie, Lazarus s-a indignat cu moderație și prudență. Dar când turul doi al prezidențialelor a fost anulat și idolul său politic, Călin Georgescu, a fost scos din cursă, Lazarus a intrat în priză. A descoperit brusc că există Constituție, că există abuz, că există dictatură.Vai, ce revelație! Ce fulger pe drumul Damascului!

De ce? Pentru că acel candidat interzis era Diana Iovanovici Șoșoacă, iar „noul profet” pe care Lazarus a ales să-l slujească nu trebuia să fie umbrit de „fantasma” ei în competiția prezidențială. Iar ulterior, când același mecanism abuziv a lovit în Călin Georgescu prin anularea turului doi, Lazarus s-a trezit din letargie strigând: „dictatură”!

Domnule Lazarus, dacă tot te-ai retras de lângă Diana – fie din lașitate, fie pentru că atitudinea ei tranșantă în Parlamentul European putea avea consecințe și asupra ta – de ce nu ai făcut-o deschis, la vedere, cu demnitatea pe care o invoci seară de seară la televizor? Ai tăcut ca un șoarece, ai făcut totul pe la spate. Era un minim de decență să spui public: „Nu mai merg cu Diana, nu-i împărtășesc strategia”…

De aici decurg mai multe întrebări: nu-ți e rușine, domnule Lazarus? Nu-ți e frică de cei care te-au votat crezând că ești alături de Diana Șoșoacă? Nu-ți e teamă să ieși pe stradă și să te uiți în ochii alegătorilor tăi? Privirile lor nu te ard? N-ai nici măcar un dram de respect pentru oamenii care au pus ștampila pe tine crezând că vei apăra principiile, nu doar propriul interes?

Nu, Luis Lazarus nu e „câinele de pază al democrației”! E câinele de curte al propriului ego. Mușcă doar când îl interesează și latră doar la cei care nu-i dau like. E un Don Quijote de rating, care se bate cu morile de vânt ale sistemului numai atunci când moara nu macină în favoarea lui.

Partidul pe care l-a botezat, ipocrit și pompos, „Dreptate și Frăție”, preluând deviza luptătorilor pașoptiști, contrazice și trădează grosolan această deviză. Căci ce fel de dreptate este aceea care tace când sunt călcate în picioare drepturile și libertatea unui om? Ce fel de frăție este aceea care își calcă în picioare „frații” de drum, doar pentru că nu mai servesc cauzei personale? Aceasta nu este frăție, e fratricid politic.

„Quo vadis, Lazarus?” – unde te duci? Spre mântuire sau spre rating? Spre frăție sau spre fratricid? Spre popor sau spre talk-show-ul de la ora de vârf? Dacă mai ai un strop de onoare, uită-te în oglindă și răspunde-le alegătorilor tăi: De ce ai tăcut când trebuia să vorbești? De ce ai plecat pe furiș? De ce n-ai avut curaj să-ți asumi ruptura de Diana Șoșoacă, cu toată risipa de spectacol de care ești în stare? De ce?..