Autori: CEZAR IVĂNESCU / MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 189

S-au împlinit 35 de ani de la Mineriada din 1990. Soarta a făcut să împărtășesc cu Cezar Ivănescu unul dintre cele mai cumplite momente din viața noastră. E vorba de momentul 14 iunie 1990, când, împreună cu alte 4 persoane, am fost bătuți și torturați de mineri, la etajul 3 al imobilului de pe Bulevardul Magheru nr. 23, vizavi de «Grădiniţa». Era sediul Societății Scriitorilor Români, reînființată de Cezar Ivănescu imediat după „aplicația” din decembrie 1989, ca replică la Uniunea Scriitorilor, pe care o considera o uniune stalinistă. Relatez, așadar, ceea ce am văzut şi am trăit atunci, în acea zi nefericită de 14 iunie 1990, ca o completare la relatarea lui Cezar Ivănescu. Căci, în vacarmul şi atmosfera aceea de teroare și tortură, nimeni nu mai avea o perspectivă de ansamblu asupra a ceea ce se petrecea. Dar fiecare ştie ce a văzut şi a trăit. De aceea am găsit de cuviință să (re)public ambele relatări – a lui și a mea – pentru a completa cât mai exact tabloul apocaliptic al acelei zile însângerate. (Miron Manega)

CEZAR IVĂNESCU: „Potopiţi de loviturile de bâtă…”

 „În noaptea de 13 iunie, însoţit de fiica mea adoptivă, Clara Aruştei, condusesem la Gara de Nord o nepoată din Bistriţa-Năsăud, Delia, şi la întoarcere am mers, pe jos, prin Piaţa Victoriei, ticsită de armată şi popor[…]. În drum spre noul „sediu“ de pe Magheru, mergând pe jos pe Bulevardul Dacia, Miron Manega mi-a anunţat venirea minerilor în Bucureşti şi de asemenea mi-a spus că „vandalismul legionar“ de care vorbea omul cu „limbă comunistă“ începuse cu adevărat… fără obiect… Piaţa Universităţii era evacuată… am tras o fugă până acolo… Banda lui Miron Cozma era furioasă, cred, în primul rând pentru că nimeni nu-i opunea nici o rezistenţă; au apărut apoi tovarăşii securişti cu cămăşi albe şi cravate, au început să-i organizeze pe mineri, au venit trotuarele pline de femei grăsane, deformate de trudă şi ură care aplaudau, toţi chelnerii Bucureştiului şi fiesta a început să se anime… Până să apuc să-i bag în casă pe cei care mă însoţeau, am mai avut timpul să văd de departe, pe Magheru, cum îl umflau pe Ernest Maftei nişte inşi într-o limuzină neagră […].

Mi-am dat seama că e imprudent să mai rămânem în stradă, mai ales că începuseră să apară şi camioane pline cu „mineri“ fluturând bâte… Am urcat în apartament şi, cum se întâmpla să fie ziua unuia dintre băieţi (a lui Gheorghe Şerban), sărbătoritul a deschis o sticlă de şampanie, ne-am aşezat la masa mare din salon şi le-am interzis tuturor să mai iasă în balcon, de unde se vedeau lucruri îngrozitoare: văzusem eu însumi un bătrân de vreo 80 de ani smuls de pe trotuar şi aruncat într-o limuzină, doi studenţi loviţi cu o bardă de mineri şi alte asemenea… Colac peste pupăză, a apărut Adrian Dafir (Vasile Negru), pe care-l făcusem la repezeală Vice-Preşedinte al Societăţii Scriitorilor Români. Era galben ca turta de ceară, venea direct din Piaţa Universităţii şi asistase la un omor, minerii îl loviseră în ceafă pe un student cu bâtele şi studentul se prăbuşise mort la picioarele Vice-Preşedintelui meu care abia mai bâiguia […].

Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime  

Pe Bulevardul Magheru situaţia se schimbase un pic… De unde până atunci „minerii“ defilaseră paşnic, călăuziţi de securiştii în cămăşi albe şi escortaţi de maşinile Poliţiei, acum rândurile erau oarecum boţite, pentru că la Piaţa Romană, băieţii care vindeau ziare, se pare, ripostaseră şi ei cu reteveiele la violenţele minerilor şi apoi o şterseseră în intrarea de la metrou, babele de pe la ferestrele blocurilor de pe Magheru, cu penultima respiraţie scoseseră un chiot de huo, şi „salvatorii“ lui Iliescu primeau prost duşul rece administrat de curajoasa vârstă a treia: e drept că la „Grădiniţa“, vis-a-vis de blocul nostru, în faţa restaurantului, aplaudau atâţia securişti în cămăşi albe, că-ţi reveneau bătăile inimii la loc… Confruntarea dintre aplauzele securiştilor şi huiduiala noastră ne-a fost fatală… pentru mine, însă, pot spune că a fost salvatoare, deoarece, având rău de înălţime eram gata-gata să mă arunc în cap de la balcon meduzat de atrocităţile pe care le priveam pe trotuar… Dacă nu ar fi izbucnit chiar atunci huiduiala, sigur mă aruncam… pentru că nu mai suportam să văd ceea ce vedeam… Am fost stâlcit de nenumărate ori în bătaie pentru această slăbiciune pe care o am pentru victime, nu e nimic care să-mi facă onoare, e mai degrabă un disimulat instinct sinucigaş… 

Securiştii în cămăşi albe ne-au reperat, ca şi chelnerii securişti, şi gospodinele şi deşi ne-am retras în grabă din balcon, de jos a început să curgă o ploaie de sticle aruncate în ferestre…
Dacă aş fi fost singur, cu experienţa pe care o am, aş fi scăpat din capcana pe care o reprezenta pentru noi, în acea clipă, acel apartament…

Am ales soluţia cea mai proastă, să rămânem în apartament, jos, la intrarea blocului, uşa masivă în fier forjat era pe cale să cedeze, băieţii erau profesionişti redutabili: am baricadat cu mobila din apartament şi uşile de acces spre camera centrală, cu balcon, în care eram strânşi, Alexandra Şerban a început să sune la serviciul de paşapoarte, unde tatăl ei era ofiţer, să încerce să ne trimită un echipaj de poliţie, să ne salveze… nu s-a putut […].

Când am fost convins că nu mai e nimic de făcut, uşa dublă a camerei începând să cedeze într-un colţ de sus, m-am postat în faţa uşii… […]  

Am leşinat de câteva ori

Potopiţi de loviturile de bâtă ale celorlaţi „mineri“ care pătrunseseră în salon într-un iureş nebun, eu, personal, am uitat de prima mea intenţie ucigaşă şi mi-am apărat cu mâinile necontenit capul: noroc că încheieturile mâinilor îmi erau protejate de apărătoare de mâini, am avut întotdeauna încheieturile prea slabe în raport cu forţa umerilor şi a pumnilor, de aceea şi în meciurile de box trebuia să mi se facă un bandaj special să-mi protejeze încheieturile, mâini de pianist obligate să boţească feţe de piatră… Ştiind să mă apăr, deşi am primit […] cât a durat masacrul mii de lovituri, doar am leşinat de câteva ori, rezemat cu spatele de perete, ca în corzi, dar nu am căzut la podea, nici în ring nu am căzut niciodată, singura clipă de slăbiciune când era să mă prăbuşesc a fost când mi s-a oprit privirea pe faţa Alexandrei care tocmai era strivită de un pumn de miner şi troznea, am închis ochii şi probabil am fost, groggy câteva minute bune, pentru că Miron Manega îmi relatează că după ce s-a auzit troznitura feţei Alexandrei, a urmat o scenă pe care eu am scăpat-o: ortacii l-au întrebat pe şeful în cămaşă albă, dacă să ne arunce de pe balcon sau nu, [au fost doar balansaţi peste balustrada balconului, în uralele maselor din stradă – n.n.] şeful după ce a aruncat o privire de pe balcon în stradă, ar fi spus: „nţî!“ e prea multă lume!“: n-am clarificat nici azi ce sens avea enunţul lapidar cu pricina, era reflexul unei jene, ori constatarea unei ineficienţe, am fi putut cădea pe capul admiratorilor lor şi murea cine nu trebuia… Ne-au coborât din apartament până în spatele uşii masive din fier de la intrarea blocului şi, deşi ne-au obligat să ne lungim la podea, am refuzat şi am fost singurul care am rămas în picioare în ciuda loviturilor primite, pentru că ştiu că lungit la podea poţi fi foarte uşor omorât… Fireşte, a sosit duba Poliţiei ca să înşface călăii, bandiţii, adică noi, eu, Miron Manega şi Adrian Dafir mai întâi, câte locuri libere mai erau în dubă: nu îndrăzneam să-i mai privesc pe ceilalţi trei căzuţi la podea, şi am trecut plin de sânge printre securiştii în cămăşi albe fără să mă pot apără pentru că cei doi poliţişti care mă purtau îmi imobilizaseră cu mâini de fier braţele (pe ăştia doi promit să-i iau cu mine în Rai!) şi atunci am primit în torace în dreapta un upercut de profesionist pe care-l resimt şi acum când respir, iar un miner mi-a aplicat o lovitură de furtun în cap: alt noroc, furtunul mi-a plesnit pielea şi valul de sânge mi-a umplut capul, gura şi ochii şi m-a transformat subit într-o mască înspăimântătoare care m-a apărat până m-au îmbrâncit în dubă: în faţa mea, pe banchetă, o femeie, doctoriţă, am auzit, plângea…

„Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“

Intraţi în plin soarele amiezii în curtea Poliţiei din B-dul Ana Ipătescu, mi-am dat seama că Poliţia era controlată de mineri care ne-au livrat unui poliţist care stătea la o măsuţă şi ne scria într-o condică spre a fi expediaţi la Măgurele… Minerii şi-au depus şi sticlele de pălincă golite drept „corpuri delicte“, cu ele, noi aruncaserăm de la etaj în ei, noi, huliganii Bucureştiului şi încă mai aşteptau să vadă rezultatul, drăguţii de mineri… M-am răcit când am realizat că am încă în buzunar cuţitul [darul gentil al unei franţuzoaice sorbonarde, făcut într-o altă împrejurare dramatică a vieţii mele, pe un vas, pe Dunăre…], minerii erau cu ochii pe noi să ne zulească vreun obiect, actele şi borsetele ni le luaseră deja din apartament… şi din nou ceva miraculos a rupt şirul fatalităţilor cauzale, Adrian Dafir a ieşit din rând, a apucat-o spre intrarea în clădirea Poliţiei şi a început să urle spasmodic: „Uitaţi-vă ce i-au făcut poetului Cezar Ivănescu!“ Un civil a ieşit din clădire (căpitanul de poliţie Ştefan Teriş, aveam să aflu după aceea, literat de-al nostru!), a privit curtea dezorientat, nu m-a identificat, Adrian Dafir m-a arătat cu degetul, civilul a ţâşnit în clădire şi a ieşit urgent strigând că e ordin de la Comandant să fiu dus imediat la Spitalul de Urgenţă, o maşină condusă de un poliţist civil se mişca deja parcă de la sine în curte, i-am înşfăcat şi pe cei doi, Miron Manega şi Adrian Dafir, peste protestele minerilor, căpitanului şi maşina a demarat” […]…

(Text cules după manuscrisul „45 de ani de Dictatură şi 7 de Teroare”, 1997, de Cezar Ivănescu. Intertitlurile aparțin redacției)

_________________________

MIRON MANEGA: „Capul lui Cezar Ivănescu arăta ca un uriaş cheag de sânge”

Cezar Ivănescu ieşise pe balcon să vadă ce se întâmplă. Strada era sufocată de cohortele de mineri care veneau (aşa mi s-a părut) dinspre Piaţa Romană, unde avusese loc o încăierare. Sub balconul nostru, vreo trei dintre ei omorau în bătaie un bătrân. Cred că au şi făcut-o, la propriu. Cezar Ivănescu a răcnit la ei, ceea ce a atras imediat atenţia asupra locului unde ne aflam. Cezar, speriat, a intrat în apartament şi a spus : « Vin peste noi. Trebuie să ne baricadăm ». Am încercat să-i explic că asta îi va înfuria şi mai tare şi că oricum nu era o rezolvare, căci erau dotaţi cu tot ce le trebuia ca să spargă uşa. Nu a ţinut cont de sugestia mea. Am ieşit şi eu pe balcon şi am văzut cum minerii arătau cu degetul spre balconul nostru. Mi-am dat seama ce avea să urmeze. 

Am revenit în apartament şi primul lucru pe care l-am făcut (acum, când îmi aduc aminte, îmi vine să zâmbesc) a fost să-mi scot ochelarii şi să-i ascund undeva, ca să-i pot recupera după… Nu i-am mai găsit. Apoi, în timpul în care Cezar şi ceilalţi patru împingeau mobilierul în dreptul uşii, mi-am aprins o ţigară şi am dat telefon tatălui Alexandrei, la Paşapoarte. Deci eu am fost cel care a făcut asta, nu Alexandra. Nu ţin minte, nu am văzut şi nici nu era timp să o fi făcut şi ea. Fac această precizare pentru că are legătură cu ceva care m-a uluit. I-am spus domnului maior (parcă maior era, din câte îmi amintesc) că suntem pe Magheru 23, la etajul 3, că Sanda se află şi ea aici şi că minerii sunt la uşă. Agitat şi, probabil, speriat, acesta mi-a răspuns: “Şi ce vreţi să fac? Credeţi că eu am trupe aici?”… După care a închis, sau s-a întrerupt legătura… Am mai tras un fum din ţigară şi am format din nou numărul: „Domnule maior, eu v-am dat telefon nu ca să trimiteţi trupe, ci ca să ştiţi unde se află fiica dumneavoastră, în caz că vreţi s-o recuperaţi. Reţineţi adresa: Magheru 23, etajul trei… Nu mai pot vorbi, au venit minerii”. 

Am închis şi m-am dus repede în camera de la intrare. Minerii spărseseră uşa cu toporiştile şi năvăleau în cameră prin spărtură. În faţa lor, se afla Cezar Ivănescu, care le vorbea (în sensul că răcnea la ei). I-am spus: „Domnu’ Ivănescu, lăsaţi-mă pe mine să le vorbesc”. M-a lăsat. „Ce aveţi cu noi, ce v-am făcut?” – am întrebat eu, cât am putut de tare. Vacarmul era însă atât de puternic şi glasul meu atât de pierit că nu m-a auzit decât minerul din faţa mea, care ridicase deja bucata aceea de cablu electric cu manşon de PVC (toţi aveau aşa ceva) să mă lovească. Întrebarea mea însă l-a descumpănit şi a rămas cu obiectul în aer. „Păi… ce-aţi căutat la televiziune?” – a ripostat el cu ce i-a venit atunci în minte. „Noi n-am fost la televiziune ” – am zis. „Dar… de ce v-aţi baricadat ?” – a îngăimat el, cu voce slabă. „Păi nu vedeți? De frică” – am răspuns, cu un început de speranţă că s-ar putea să scăpăm. În clipa aceea, a venit din spatele lui un alt miner, care n-auzise „discuţia”, şi m-a lovit năpraznic în cap, între frunte şi tâmplă, cu o bucată de cablu identică… Lovitura fiind cumva oblică, mi-a scalpat pielea pe o porţiune de vreo cinci centimetri, rămânând atârnată ca o bucată de plasture lipit la un singur cap (am pus-o la loc după aceea, s-a prins)… Minerul cu care „negociasem” şi-a revenit din perplexitate şi a început să mă lovească și el. Cred că am fost primul „servit”…

În dreapta mea, Cezar Ivănescu primea şi el lovituri, mai dure parcă decât ale celorlalţi. Poate şi pentru faptul că râdea. Râdea înfiorător, batjocoritor, apocaliptic… Era forma lui de luptă sau de apărare, total nepotrivită însă în acel context, ca să nu zic sinucigaşă… Am văzut cum îi zboară literalmente dantura. Am văzut şi lovitura care i-a făcut o spărtură în cap (nu ştiu dacă i-au fisurat şi ţeasta) pe o porţiune – aveam să văd ulterior – mai mare de 10 centimetri. După cinci minute, capul lui Cezar Ivănescu arăta ca un uriaş cheag de sânge. Ciudat cum am putut să reţin aceste detalii, în timp ce primeam, la rândul meu, lovituri. Ţineam dinţii încleştaţi, ca să nu-i pierd (a fost singura formă de a mă proteja), învăţasem asta de la box… 

Minerii erau conduşi de un „civil” tânăr, sub 40 de ani, tuns scurt, îmbrăcat în pantaloni închişi la culoare şi cămaşă albă, cu cravată. Era cam de talia mea (1,70 m) dar foarte voinic. El le comanda când să lovească şi când să se oprească. Un lucru era clar: nu-i lăsa să ne omoare. Bătaia se desfăşura după următorul „program”: ne loveau cu obiectele acelea din dotare (bucăți de cablu electric cu diametru de 6-7 centimetri, învelite în manșon de PVC, arătau ca niște bâte sau ca niște furtune…) până oboseau, ne trânteau jos, ne loveau cu picioarele, iar ne ridicau, iar ne loveau… Nu mai ţin minte de câte ori s-a repetat acest ciclu. 

Torturile (căci despre torturi era vorba, având în vedere „programul” sistematic de desfășurare) au durat mai de două ore. La un moment dat, eu am fost târât în balcon şi trecut peste balustradă. Doar pe mine m-au scos, aici greşeşte Cezar Ivănescu, probabil i s-a povestit altfel, (el fiind, în momentul acela, probabil, întins la podea)… Mă ţineau de picioare cu capul în jos, deasupra mulţimii care striga: „Aruncaţi-l ! Aruncaţi-l!”. Mi-a atras atenţia un „cor” de voci feminine care scanda mai tare decât minerii. M-am uitat, era un cârd de femei îmbrăcate în halate bleu, angajatele de la „Podgoria”. Apoi am auzit o voce puternică, venind dinspre apartament, probabil a „civilului” în cămaşă albă : „Nu-i aruncăm, e prea multă lume”. Am înţeles din aceste cuvinte că intenţia lor era să ne arunce pe toţi… Am ridicat capul privind vizavi, spre Casata… Se filma aproape de la fiecare balcon… Am realizat, în acel moment, că nu mi-e frică. Sentimentul ăsta dispăruse complet. Era probabil tot o formă de apărare a organismului, nu ştiu dacă acelaşi lucru se întâmpla şi cu ceilalţi…  Minerii m-au tras înapoi, în balcon, şi m-au târât spre cameră. Unul dintre ei mi-a tras un bocanc în abdomen. Am simţit nişte trosnituri, urmate de o durere cumplită. Am avut două coaste rupte, s-au vindecat în câteva luni… Tot ce a urmat, până la venirea poliţiei, mi s-a şters din memorie. Sentimentul de frică – de groază, mai bine zis – mi-a revenit în dubiţa care ne ducea la secţia 1 de Poliţie. Îmi ţineam faţa în palme şi repetam într-una, plângând în hohote : „Nu se poate, nu se poate!”. O doamnă în vârstă, de lângă mine, m-a mângâiat pe părul năclăit de sânge şi mi-a spus cu mâhnire: „Ba se poate, copile, se poate ”…