Autor: MIRCEA DOGARU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 127

Imaginea cinematografică a celebrului pașă Pazvan-Oglu o cunoaștem din filmele cu haiduci ale lui Dinu Cocea („Răpirea fecioarelor” și „Răzbunarea haiducilor”) iar rolul său era interpretat magistral de marele actor George Constantin. E mult adevăr în acele filme: incursiunile de pradă ale osmanlâilor în Oltenia, răpirea femeilor, fecioarelor și copiilor, cruzimea turcilor, ripostele haiducilor etc. Există, în spațiul public, și informații referitoare la confruntările lui Iancu Jianu cu pazvangii prădători și chiar că, într-una din lupte, Pazvanoglu și-ar fi pierdut un ochi, ceea ce a generat expresia „vremea lui Pazvante Chioru”. Se pare însă că toate acestea sunt doar interfața unei realități istorice și politice mult mai complexe. Istoricul Mircea Dogaru a studiat minuțios perioada și frământările politice ale vremii și ne prezintă o altă față a controversatului personaj Pașa Pazvan-Oglu. (Miron Manega)     

Trăitori la câmpie („câmpeni”), în zone deluroase și montane împădurite („pădureni”) sau văi (”văleni”), în obști sătești, dar compact într-o regiune de peste 10.000 km, timocenii și-au scris istoria în strânsă legătură cu frații lor „rumânii” de la nord de Dunăre, chiar și după cotropirea otomană și intrarea lor, după 1396, în „Casa Islamului”. În atenția occidentalilor au reintrat în cursul războaielor ruso-austro-otomane din veacul al XVIII-lea, teritoriul lor fiind râvnit de romano-germani, apoi de Austria și Austro-Ungaria, în contextul derulării „Chestiunii Orientale” […].

            Ocupând în 1718, odată cu Banatul, și Belgradul, imperialii și-au adjudecat și regiunea românească, numită de sârbi „Craina”, pentru că se afla la „Marginea” fostei lor stăpâniri, teritoriile timocenilor, fiind împărțite în două, între imperiali și otomani. Aceste teritorii au rămas și astăzi împărțite, de data asta între Serbia și Bulgaria. Drepturile românilor băștinași le-au apărat doar haiducii, celebri devenind Stângă din Isacova Mare, Golea, Frații Goga, Stănuță Glăvașu și Tudeosesi Anghel Colce sau „Nea Colce”. O parte din această populație românească trecuse însă la islamism, de-a lungul timpului, ca și alte mii de români din „Vlahia Bătrână” (Bosnia), Kosova, Serbia sau Albania.

La câțiva ani după terminarea războiului soldat cu păcile de la Șiștov și Iași, un reprezentant al acestei categorii, Pasvan-Oglu zãde avea să ajungă sangeac-bey de Vidin, deci suveran în „capitala” timocenilor.

Românul musulman și statul său timocean

            Născut chiar în Vidin, pe la 1758, Pasvan-Oglu era fiul unui român refugiat din Bosnia, pe atunci a imperialilor, și al unei timocene, instruit ca militar la București. Profitând de dezagregarea Imperiului Otoman, de tendința generală centrifugală a villayet-elor de margine, el și-a construit din provincia primită în administrare un adevărat stat, autoritatea sultanului Selim III (1789-1807) devenind, în condițiile agresiunilor ruso-germane, pur nominală la Dunăre. El avea un model în „Horea” care încercase construirea unui stat unic românesc nord-dunărean, dar îndeosebi în bey-ii albanezi Mehmed Pașa de Schodra și Ali Tebelin Pașă de Ianina care constituiseră practic două state „naționale” pe teritoriile albaneze, aromânești și grecești din vestul Peninsulei. Ultimul, puternic sprijinit de consulii francezi de Salonic, s-a făcut vinovat de distrugerea definitivă și de genocidul aromânesc de la Moscopole, Șipisca, Gramoste, Nicea, Niculița și Linotopi […].

Scenă din filmul „Răpirea fecioarelor”: George Constantin în rolul lui Pazvan-Oglu

            La concurența cu Karagheorghe care a întemeiat (1804-1813) statul sârb, vizând și teritoriile timocenilor, Pasvan Oglu a încercat și, în perioada 1800-1806, a și reușit, întemeierea unui stat românesc, în teritoriile locuite de românii sud-dunăreni, între Morava și Pojarevac (V), Iantra și Șiștov (E) și Munții Balcani (S). Deoarece, după pacea de la Kuciuk-Kainargi, în zecile de foste așezări românești, distruse sistematic de ruși se produsese o masivă colonizare sârbă, îndeosebi în dreapta Timocului, preponderența populației băștinașe românești fiind amenințată, Pasvan-Oglu a efectuat numeroase expediții la nord de Dunăre, în Oltenia (dec.1800, iun-febr. 1801, sept. 1806) soldate cu strămutarea a numeroși țărani români „munteni”, ”văleni” chiar „ungureni” (români transilvăneni stabiliți la sud de Carpații Meridionali, după represiunile imperiale din 1761 și 1785) în teritoriile sale. Pe acest fond, sugerând o colaborare directă cu factorii politici de decizie de la București, el a trimis în secret în capitala munteană (1801), pe călugărul Calinic pentru a obține sprijinul organizării unei Biserici Vlaho-române autocefale între Morava-Iantra și Balcani.

            Sesizând planurile lui Pasvan-Oglu, biserica sârbă a protestat și, cerând sprijinul Vienei, a intrat în conflict deschis cu Biserica românească de la Vidin, în 1803. Iar din 1804, când Karagheorghe a ridicat steagul revoltei sârbilor, grație unei propagande abile pe linia independenței creștin-ortodoxe, mii de Bulgari și români din dreapta Timocului s-au ridicat la luptă sub steagul revoltei sârbe, împotriva dominației păgâne, inclusiv împotriva musulmanului Pasvan-Olgu, contribuind inconștient la consolidarea și extinderea Serbiei până la Dunăre. Astfel, zeci de detașamente formate din români timoceni și aromâni au deschis calea armatelor revoluționare sârbe, luptând împotriva fraților lor din stânga Timocului care îl sprijineau pe „necredinciosul Pasvan”, într-un război total de guerilă, sub comanda torvlahului Velco Petrin din Lenova […].

Otrăvit de propriul medic (evreu)

            În februarie 1806, la Kara Buirum (Crna Reka), forțele revoluționare sârbo-româno-bulgare, au înfrânt armata româno-otomană a suveranului de la Diiu. În aceste împrejurări, preocupat de gestionarea crizei din Imperiul Otoman, în care vedea un adversar al Rusiei și un potential aliat, Napoleon l-a părăsit pe Pasvan-Oglu, căruia-i sesizase intențiile secesioniste față de Poartă și s-a apropiat de Karagheorghe, în încercarea de a-l concilia pe acesta cu sultanul.

            Rămas fără sprijin extern, în plin război ruso-otoman, în care forțele românilor nord-dunăreni luptau alături de ruși, aliatul său Constantin Ipsilanti fiind depus și înlocuit pentru moment cu Alexandru Șuțu (12 august), Pasvan-Oglu a ales singura cale care-i mai rămăsese – o înțelegere cu sultanul. Aceasta s-a realizat la începutul lunii octombrie 1806, când la București a fost instalat, în ultima sa domnie, din nou, Constantin Ipsilanti (3 octombrie 1806 – 19 mai 1807), adeptul unui regat al Daciei în care să intre și teritoriile românești sud-dunărene. În aceste împrejurări, devenind un pericol în calea obiectivelor Rusiei și un martor incomod pentru politica franceză în regiune, Pasvan-Oglu a căzut subit grav bolnav și a murit la 21 ianuarie 1807, ancheta discretă cerută de Selim III stabilind, fără a se putea dovedi, că a fost otrăvit lent, cu arsenic, de medicul său evreu francez.

Moscheea lui Pazvan-Oglu de la Vidin

            Cu moartea lui Pasvan-Oglu, speranțele românilor timoceni care îl urmaseră în pofida apartenenței sale religioase, de a-și obține independența în cadrul unui stat românesc, s-au spulberat pentru mai bine de 5 decenii, urmând să renască în anii 1859-1861 când „Bătălia pentru România” avea să aducă națiunii române prima sa victorie importantă. Unirea Principatelor împotriva Europei suveranilor, într-un stat real, înscris pe harta lumii, de la 11 decembrie 1861 sub numele de România […].

Mircea Dogaru, „SCURTĂ ISTORIE A ROMÂNILOR PE ÎNȚELESUL TUTUROR”, Editura Mureșul, Tg. Mureș, 2021 (fragment)

 3,565 total views,  2 views today