Autor: MIRON MANEGA
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 194
De-a lungul istoriei, fiecare mare civilizație a simțit nevoia să-și justifice existența nu doar prin forță sau bogăție, ci și printr-o misiune spirituală, prin ideea că ea este „poporul ales” sau „națiunea providențială”.
Această auto-sacralizare a identității este un proces comun, dar adesea produce conflicte atunci când mai multe comunități își revendică simultan o misiune unică și universală.
_________________________________
Poporul lui Israel a inaugurat această idee în mod explicit: un popor ales de Dumnezeu, destinat să păstreze Legea și să aducă lumina monoteismului în lume.
Această alegere are un caracter irevocabil și exclusiv, ceea ce face ca orice alt popor care se revendică de la o alegere divină să fie perceput ca uzurpator.
Creștinismul a transformat ideea poporului ales într-una universală: nu doar Israel, ci toate popoarele sunt chemate la mântuire. Totuși, fiecare popor creștin a păstrat tentația de a-și proiecta o vocație specială, o „misiune istorică”. Astfel, apare concurența mesianică între națiunile creștine.
Exemple istorice de „popoare mesianice”
Rusia – „A treia Romă”
După căderea Constantinopolului (1453), Rusia s-a considerat moștenitoarea ortodoxiei universale. Moscova a fost proclamata „A Treia Romă”: „Două Rome au căzut, a treia stă în picioare, a patra nu va mai fi”. Această conștiință mesianică justifică până azi aspirația Rusiei de a fi centrul spiritual al lumii ortodoxe și apărătorul tradiției.
Germania – „poporul destinului”
Romanticii germani (Herder, Fichte) și apoi ideologia nazistă au văzut Germania ca „popor al destinului universal”, chemat să conducă Europa și să regenereze cultura. Nazismul a dus această idee la extrem, proclamând superioritatea rasei ariene și misiunea ei providențială de dominație.
Franța – „misiunea civilizatoare”
Franța revoluționară și apoi republicană s-a considerat purtătoarea universală a „libertății, egalității și fraternității”. În secolul al XIX-lea, Franța se considera „națiunea-misionară” care răspândește lumina modernității și rațiunii în lume.
Statele Unite – „destinul manifest”
În secolul al XIX-lea, americanii au formulat conceptul de „Manifest Destiny”: misiunea providențială a SUA de a se extinde pe continent și de a răspândi democrația în lume. Această conștiință mesianică persistă și astăzi, justificând intervenții globale în numele „valorilor universale”.
România legionară – „neamul jertfelnic”
În concepția lui Corneliu Zelea Codreanu, românii aveau o chemare specială: să devină un popor transfigurat prin jertfă și ortodoxie, un model de curăție spirituală pentru lume. Deosebirea față de alte mesianisme este accentul pe martiriu și moarte ca drum spre mântuire, nu pe cucerire sau dominație.
Dimensiunea metafizică
Mesianismul național este o formă de sacralizare a istoriei. Poporul devine mai mult decât o comunitate biologică – devine un instrument al voinței divine. Dar pentru că Dumnezeu este Unul, aceste misiuni sunt trăite ca fiind exclusiviste. Nu pot exista două „popoare mesianice” fără a intra în concurență. Această „concurență mesianică” este, de fapt, o luptă pentru recunoaștere cosmică: care popor reprezintă voința lui Dumnezeu în lume?
Astfel, istoria universală poate fi citită și ca o istorie a concurenței mesianice. Popoarele care și-au construit identitatea în jurul unei misiuni divine au intrat inevitabil în conflict cu altele care pretindeau același lucru. Acestea, ca să rezumăm, sunt:
- Israel – ales prin Lege și Legământ.
- Creștinătatea – caracterizată prin universalizarea alegerii.
- Rusia – apărătoarea ortodoxiei.
- Germania – popor al destinului rasial.
- Franța – misionară a rațiunii.
- SUA – purtătoare a democrației universale.
- România legionară – neam jertfelnic și ortodox.
Astfel, conflictul evrei-legionari nu se explică doar prin contextul social și politic interbelic, ci printr-o rivalitate metafizică: două modele de „popor al lui Dumnezeu”, ambele exclusiviste, ambele conștiente de o misiune providențială, dar incompatibile în același spațiu istoric.
Poporul lui Israel în viziunea iudaică și Neamul Românesc în viziunea legionară. Paralelisme și diferențe
Întrucât demonizarea mișcării legionare la nivel de simplu enunț grosolan, fără o bază documentară sau ca rezultat al unei dezbateri publice, doar pentru că o comunitate etnică (cei care-și spun evrei, deși nu sunt!) poruncește acest lucru, ne determină pe noi, cei de la CERTITUDINEA să ripostăm ferm, de fiecare dată, în numele dreptății și adevărului. De aceea voi continua eu, acum, ceea ce a început Vasilică Militaru în paginile acestei reviste, încercând să sistematizez întreaga problematică a antitezei și ciudatului paralelism între iudaism și legionarism, pe care, până acum, doar Vasilică Militaru l-a sesizat. Așadar…
De-a lungul istoriei, identitatea colectivă a popoarelor s-a întemeiat fie pe factori materiali (teritoriu, limbă, sânge), fie pe factori spirituali (religie, misiune providențială). Atât în cazul iudaismului, cât și al legionarismului românesc, observăm că religia devine criteriul suprem al apartenenței și definirea națiunii capătă o dimensiune sacră. De aici și asemănările izbitoare, dar și tensiunea profundă dintre cele două modele.
Poporul ales: Israel
Originea: Israelul biblic își are identitatea în jurul unei alianțe (Legământul) cu Dumnezeu, pecetluită prin Tora, dată lui Moise pe Sinai.
Religia ca identitate: A fi evreu nu înseamnă doar etnie, ci mai ales apartenența la Lege și la cult. Prozelitul devine evreu prin intrarea în legământ, chiar dacă nu are sânge iudaic.
Protectorul spiritual: Arhanghelul Mihail apare în Cartea lui Daniel drept „marele voievod care stă pentru fiii poporului tău” (Dan. 12,1). El este apărătorul poporului în lupta cosmică.
Misiunea: Israelul se consideră „poporul ales” nu pentru privilegii materiale (chiar dacă așa s-a manifestat în istorie), ci pentru a fi martor al unicității lui Dumnezeu în lume.
Neamul românesc legionar
Originea: Corneliu Zelea Codreanu definea națiunea nu ca sumă de indivizi, ci ca „unitate de viață și destin”, transfigurată prin Hristos.
Religia ca identitate: Pentru legionari, credința creștină nu era o simplă confesiune, ci esența românismului. Fără credință, românul se dezrădăcina și devenea străin.
Protectorul spiritual: Paradoxal, ca și la evrei, cel care era pus în fruntea Legiunii, ca simbol al purității, al luptei împotriva corupției și al biruinței divine, era tot Arhanghelul Mihail.
Misiunea: Legiunea voia să formeze „omul nou” și să facă din neamul românesc un instrument al voinței lui Dumnezeu în istorie.
Paralelisme structurale
- Înger ocrotitor al poporului:
- La Israel: Arhanghelul Mihail, apărătorul poporului ales.
- La Mișcarea Legionară: Arhanghelul Mihail, patronul națiunii românești.
- Religia ca fundament identitar:
- La Israel: iudaismul definește apartenența.
- La Mișcarea Legionară: ortodoxia definea românitatea.
- Dumnezeul poporului:
- La Israel: „Dumnezeul lui Israel”, care se arată în istoria unui popor concret.
- La Mișcarea Legionară: „Dumnezeul neamului românesc”, care lucrează prin destinul istoric al românilor.
- Misiunea providențială:
- La Israel: martor universal al monoteismului.
- La Mișcarea Legionară: model de jertfă și purificare a unei națiuni ortodoxe.
Diferențe esențiale
- Universalism vs. particularism:
- Israelul se vede ca ales o dată pentru totdeauna, cu o vocație unică în istorie.
- Legiunea nu pretinde că românii sunt „singurul popor ales”, ci că fiecare neam are un drum spre Dumnezeu, dar că românii au o chemare aparte prin credința creștină și jertfă.
- Legea vs. Jertfa:
- La evrei, identitatea se întemeiază pe respectarea Legii (Tora).
- La legionari, identitatea se întemeiază pe jertfă, pe purificarea morală și pe trăirea ascetică.
- Istoria ca împlinire vs. ca martiriu:
- Israelul vede istoria ca loc al împlinirii promisiunilor mesianice.
- Legiunea vede istoria ca loc al suferinței și martiriului, care curăță și transfigurează neamul.
- Relația cu ceilalți:
- Israelul se separă strict de neamurile „păgâne” (adică toate celelalte neamuri) pentru a-și păstra identitatea.
- Legiunea punea accent pe fraternitatea românilor și pe solidaritate internă, dar nu excludea în principiu alte popoare. Lupta era morală, nu etnic absolută.
Tensiunea „concurenței metafizice”
Aici se află cheia întregului conflict. Similitudinile nu duc la armonie, ci la conflict existențial.
Pentru Israel, care se consideră popor ales prin excelență, apariția unei alte mișcări, care pretinde că Dumnezeu are un destin unic și pentru alt popor, creează o „dublare” a vocației mesianice.
Legionarii nu au spus niciodată că românii sunt „în locul Israelului”, dar au proiectat asupra neamului românesc o mistică a alegerii divine. Această asemănare de structură (dar cu conținut creștin ortodox, nu veterotestamentar) a fost percepută, în subconștientul colectiv evreiesc, ca o concurență intolerabilă.
De aici poate izvorî aversiunea profundă a evreilor față de Mișcarea Legionară: nu doar socială, economică sau politică, ci și metafizică.
În concluzie, atât poporul lui Israel, cât și neamul românesc în concepția legionară, se definesc printr-o chemare religioasă unică: Dumnezeu ca stăpân al destinului național. La evrei, aceasta s-a cristalizat în Lege și în ideea de popor ales pentru totdeauna. La legionari, aceasta s-a exprimat în mistică, jertfă și credință creștină, ca drum spre transfigurarea unui neam.
Asemănările, mai mult ca diferențele, au făcut ca opoziția între viziuni să fie extrem de dură: două modele de „popor al lui Dumnezeu”, care nu pot coexista fără tensiune.
Astfel, aversiunea evreilor față de legionarism nu se explică doar prin antisemitismul epocii, cât mai ales prin această rivalitate spirituală: ambele viziuni se consideră purtătoare ale unei misiuni divine, exclusiviste și ireductibile.
Nazism și Legionarism: diferențe fundamentale
Nu cred că Adina Marincea sau oricine altcineva de la Institutul Wiesel sau de la Federația Comunităților Evreiești din România ar putea lua în derizoriu argumentele analizei de mai sus. Toate invectivele lor se bazează pe confuzia generală și pe golul de informație istorică al publicului țintă. Pe aceeași confuzie se bazează și atribuirea calificativului de nazist/nazistă Mișcării Legionare. Le convine însă această suprapunere perfidă și nedreaptă, acest grosolan fals istoric, pentru a rămâne singuri în ring. Să vedem însă care sunt diferențele…
Nazismul (Germania) a apărut după Primul Război Mondial, în condițiile umilinței de la Versailles, ale crizei economice și sociale, ca mișcare naționalistă, revanșardă, expansionistă. „Mein Kampf” (1925–1926) a fost scris de Adolf Hitler în închisoare și formulează programul politic al NSDAP: lupta împotriva evreilor, ideea de „Lebensraum” (spațiu vital), antisemitism biologic, naționalism radical, rasism.
Legionarismul (România) a apărut în 1927 ca „Legiunea Arhanghelului Mihail”, condusă de Corneliu Zelea Codreanu, în contextul crizei postbelice de identitate națională, a corupției politice și a dezrădăcinării spirituale. „Doctrina legionară” (sistematizată în Cărticica șefului de cuib, 1933) nu este o lucrare politică clasică, ci mai degrabă un ghid de viață morală, de disciplină și credință.
Fundament ideologic
Nazismul era centrat pe rasă și biologie, pe mitul „rasei ariene” superioare, pe lupta împotriva „rasei evreiești” și a altor „rase inferioare”. Ideologia are la bază darwinismul social, pangermanismul, cultul forței și al expansionismului militar. Nazismul pune accentual pe stat și pe „Führerprinzip” (supunerea totală față de conducător).
Legionarismul era focalizat pe credință și morala creștină. Nu concepea lupta ca pe o bătălie rasială biologică, ci ca pe o luptă morală și spirituală împotriva corupției, a materialismului și a „spiritului anticreștin” (în care evreii erau considerați exponenți principali, dar abordarea era religioasă și culturală, nu biologică). Legionarismul punea accent pe omul nou, transfigurat prin suferință, jertfă și credință în Hristos. Nu statul era centrul, ci națiunea ca organism spiritual. Statul era doar un instrument.
Raportarea la religie
În privința religiei, Nazismul era ambiguu și instrumental. Hitler invoca providența, dar regimul nazist promova o religie seculară a „sângelui și pământului”. Mulți lideri naziști erau ostili creștinismului (Rosenberg, Himmler). Creștinismul era văzut ca „slăbiciune orientală” incompatibilă cu spiritul arian.
Legionarismul era radical creștin. Codreanu punea icoana și crucea în centrul mișcării. Jurămintele se făceau în biserici, sub protecția Arhanghelului Mihail. Mișcarea era gândită ca o „școală spirituală” care să refacă sufletul românesc în duh creștin.
Metode de acțiune
Nazismul promova cultul forței brutale, al armatei și al războiului, represiunea masivă, exterminarea planificată, expansionismul militar. Accent nazismului era pe eficiență, organizare totalitară, tehnologie. Pentru nazism, individul era absorbit total de stat și de voința conducătorului.
Legionarismul punea accentul pe ascetism, jertfă și suferință personală (Codreanu vorbea despre „educația prin închisoare și moarte”) și cultiva o mistică a morții („Căpitanul” le spunea legionarilor: „Vom birui prin moarte”). Acțiunile legionarilor erau mai mult exemplare și morale decât militare (deși au existat asasinate politice, acestea erau prezentate ca „pedeapsă morală”, nu ca instrument sistematic de putere). Pentru Legionarism, individul se mântuiește prin jertfă pentru comunitate și prin unirea cu Dumnezeu. Statul nu are rol central, ci este „slujitorul națiunii”.
Imagine comparativă între „Mein Kampf” și „Cărticica șefului de cuib”
„Mein Kampf” (Hitler): Lucrare politică, programatică, rasială. Se adresează minții și voinței politice. Pune accent pe forță, stat, război, ură biologică.
„Cărticica șefului de cuib” / „Doctrina legionară” (Codreanu): Lucrare moral-religioasă, de formare spirituală. Se adresează sufletului, conștiinței. Pune accent pe credință, dragoste de Dumnezeu și neam, jertfă personală, viață curată.
Concluzie
Deși Institutul Elie Wiesel & Comp le pune permanent, cu obstinație, sub aceeași umbrelă („extrema dreaptă interbelică”), nazismul și legionarismul sunt două fenomene radical diferite:
- Nazismul este o ideologie rasial-biologică, seculară, violent-expansionistă.
- Legionarismul este o mișcare mistică, ortodoxă, morală, cu un caracter ascetic și martiric unic în Europa interbelică.
Dacă nazismul a fost o religie a rasei și a statului, legionarismul a fost o religie a jertfei și a credinței.
„Dumnezeul neamului românesc”, ca expresie a contextului religios românesc, folosită în rugăciuni și în texte spirituale pentru a-L invoca pe Dumnezeu ca protector și ocrotitor al poporului, nu implică o divinitate separată de Dumnezeu Cel universal, ci o abordare specifică a relației dintre divinitate și neam, evidențiind implicarea lui Dumnezeu în istoria și destinul poporului român. Nu este vorba de vreun “zalmoxe” sau “zeu” autohton, cum încearcă să susţină pescuitorii în ape tulburi…
Expresia a folosit-o şi Căpitanul Mişcării Legionare, Zelea-Codreanu, dar acesta era şi bun vorbitor de germană, unde este des întâlnită expresia „Oh mein Gott!“ – „O, Doamne al meu“, existând şi varianta engleză „Oh my God“, fiind vorba tot o subliniere a relaţiei personale cu D-zeu, nu de vreun “djin” personal.
Români dintr-o zona “ucraineana” dominată de slavi, familia lui Zelea Codreanu a cunoscut precis şi tradiţia vie, nescriptică, privind pe Arhanghelul Mihail la slavi, pe care Codreanu l-a pus ca patron al Mişcării Legionare.
În tradiţia creştină pură – în Cartea Apocalipsei din Noul Testament -, Mihail conduce armatele lui Dumnezeu împotriva forțelor lui Satan. Astfel că după creștinarea Imperiului Roman, Arhanghelul Mihail a fost considerat patron al Sfântului Imperiu Roman, iar apoi patron al Germaniei.
Apoi a fost al ruşilor (al slavilor estici, in general), care s-au considerat un “neam nou ales” de Dumnezeu, atunci cand s-au crestinat. Ortodocșii ruși au astfel o evlavie deosebită față de Sfântul Arhanghel Mihail, alături de cea pentru Maica Domnului. Ei zic că “mijlocirea Preasfintei Împărătese a Cerului pentru orașele rusești a implicat întotdeauna apariții ale acesteia împreună cu Puterile cerești, sub conducerea Sfântului Arhanghel Mihail.. Rusia recunoscătoare a adus laude Preacuratei Născătoare de Dumnezeu și Sfântului Arhanghel Mihail în cântările bisericești. Multe mănăstiri, catedrale, precum biserici clădite prin străduințele boierilor sau negustorilor sunt închinate Marelui Voievod Mihail. În Rusia, nu exista oraș în care să nu existe o biserică sau capelă închinate Arhanghelului Mihail”.
Oculta Mondiala Satanica i-a impuscat pe sotii Ceausescu si cei peste 1200 de tineri chemati in strada sa apere chipurile Revolutia pentru ca-n 1989 Datoria Externa a Republicii Romania era Zero Dolari. La 35 de ani dupa Lovitura de Stat s-a ajuns la o Datorie Externe de 260 Miliarde Euro. Scopul Loviturii de Stat fiind distrugerea Romaniei si disolutia poporului roman pana la disparitia de pe fata Terrei. Asa ca, ceea ce ne-a facut si ne face Oculta Mondiala Satanica nou ca popor si tara sa se intoarca cu viteza gandului, insutit si inmiit, asupra ei s-a tradatorilor de tara Prin Vrerea Prea Sfantei Treimi s-a Prea Sfintei Fecioare Maria, Nascatoarea de Dumnezeu. Asa sa fie, Gata, S-a implinit!!!
“Agatanghel trăia la 1273 în insula Rhodos. Pentru viaţa lui îmbunătăţită, Dumnezeu i-a făcut nişte descoperiri.
Prezintă viziunea avută începând cu Renaşterea, despre care spune că atunci oamenii se vor întoarce la antropocentrism. Trupul omului a devenit beatificat, zeificat: în toată Renaşterea vedem această frumuseţe a trupului uman expusă la stadiile de păgânism, la idealizarea trupului, cu sfinţi, Maica Domnului, Dumnezeu chiar prezentaţi în frumuseţe trupească, spre deosebire de Bizanţ care transfigurează trupul.
Trece cu proorocirea şi ajunge la revoluţia de la 1789, “marea revoluţie” franceză, pe care o prezintă ca momentul în care oamenii înlocuiesc Raţiunea Divină cu raţiunea omenească. Aşa s-a şi întâmplat, zeiţa raţiunii a fost pusă ca simbol al acestei revoluţii. Şi arată că vor fi nişte stări de degradare extraordinară a vieţii spirituale, cum s-a şi întâmplat.
Ajunge la revoluţia de la 1848, ajunge la 1920, la constituirea statelor naţionale.
Iar despre Ţara Românească spune:
Mișcarea Legionară
“În vremea aceea (1920) în ţara aşezată pe Carpaţi până la Dunăre, ţara de la Gurile Dunării, numită şi ţara Lupului, va apărea fiului omului încins cu sabie de Arhanghel, care va face o organizaţie numită Legheon (Legiunea Arhanghelului Mihail, Miscarea Legionara, Nota F.N.). Membrii acestei organizaţii vor fi prigoniti de capul statului, vor fi închişi şi ucişi la răspântii de drumuri, şi mulţi vor fugi peste hotare, prigoniţi de poporul duşman lui Dumnezeu (Cum de altfel s-a si intamplat cu membrii Miscarii Legionare, Nota.F.N.). În timpul acesta ţara Vulturului (Germania, Nota F.N.) va face război cu ţara Ursului (Rusia, Nota F.N.) şi în prima parte a războiului Vulturul va fi biruitor. Dar când va fi aproape de inima Ursului, acesta va primi ajutor de la “fiara de peste ape” şi Vulturul va fi înfrânt. Şi inima lui va fi împărţită în patru. Şi în timp ce ursul va înainta spre inima vulturului, toate cetăţile ursului vor striga: “pace!, pace!, pace!”. Şi tot poporul acesta din ţara de pe Carpaţi va cădea în grea robie şi mulţi vor pieri (Comunismul si victimele facute de acesta, Nota F.N.). Dar Maica Domnului şi Sfântul Ioan vor aduna în potire sângele lor şi se vor înfăţişa cu el înaintea Tronului Fiului. Şi nu pentru vrednicia lor, ci pentru rugăciunile Ei, cei care vor mai fi rămas vii vor fi scosi afara din temnite. Şi după o vreme rana Vulturului se va vindeca. Dar ultima bătălie împotriva “lupilor îmbrăcaţi în piei de oaie” se va da în ţara Sciţilor. Şi atunci acestia vor fi infranti şi va fi vai de tine “om roşu”. Şi după aceea va porni de pe crestele acestei ţări de pe Carpaţi o acţiune de reîncreştinare a tuturor neamurilor.”
“Fiara de peste ape” este SUA. Inima Vulturului împărţită în patru – după război, Germania a fost împărțită în patru zone de ocupație – zonele americană, britanică și franceză au format Republica Federală Germană, în timp ce zona sovietică a devenit Republica Democrată Germană.
Din țara Sciţilor face parte și sudul Ucrainei (inclusiv Crimeea) – cred că bătălia este în desfășurare … și mai cred că deja a început reîncreştinarea altor popoare la Ortodoxie de către România deoarece am fost pe locul doi la migrație (după Siria care este in război) și are preoți răspândiți peste tot.
Omul roșu nu sunt sigură ce reprezintă. Este posibil să fie actualul președinte al Ucrainei care este evreu, iar românii îi numeau pe evreu, printre altele, omul roșu.”
Fără a fi denumiri legate de religios sau de o altă religie decât cea creştină, ci metaforice, la români s-a mai atribuit şi denumirea de “Hristosul Neamului Românesc”, lui Horea, răsculatul tras pe roată după Răscoala din 1784, pentru suferinţele sale pentru popor, iar lui Mihai Eminescu i s-a mai spus şi „Patriarhul Neamului Românesc“, cum a mai fost numit, tot metaforic şi din dragoste, drept „patriarh al neamului“, mai ales de către legionari, şi părintele protopop Ioan Moţa – tatăl eroului legionar Ion Moţa -, pentru că avea în spate cincizeci de ani de luptă şi de jertfe în slujba Neamului, a Patriei şi a lui Dumnezeu!:
« Comandantul Mişcării Legionare, Horia Sima ţine să spună la despărţirea dureroasă de acest mare Român: “Părintele Ion Moţa, tatăl eroului dela Majadahonda, după o viaţă de sbucium si dureri, închinată Neamului Românesc, a închis ochii pentru totdeauna în Capitala României Legionare. Prigonit sub unguri pentru credinţa lui naţionalistă, Dumnezeu L-a învrednicit pe marele Preot al neamului nostru să cunoască si zidurile reci ale închisorilor româneşti si să fie lovit de cele mai cumplite dureri la o vârstă împovărată de ani. Părintele Ion Moţa si-a împlinit misiunea pe acest pământ… Părinte al tuturor durerilor si răstignirilor, să ierţi neamului românesc umilirile si suferinţele pe care Le-ai îndurat din pricina celor înstrăinaţi, si, nouă, tuturor, să ne dai iertarea Ta, Părinte a lui Ionel Moţa si Părinte al neamului românesc”. Continuându-se evocarea Pr. Ion Moţa care si-a jertfit întreaga viaţă în slujba idealurilor măreţe ale neamului românesc, sub titlul “Patriarhul neamului românesc” semnat de Vasile Posteucă, se scrie: “A murit părintele Protopop Ion Moţa. După cincizeci de ani de luptă si de jertfe în slujba neamului, a Patriei si a lui Dumnezeu! lată o ‘plecare’, în faţa căreia trebue să cadă în genunchi si să se cutremure, tot ce e român, tot ce va fi român de acum încolo, pe lumea aceasta. Neamurile trăesc, uneori, numai prin oamenii lor mari. Aceşti oameni mari, adună în ei tot ce are neamul lor mai bun pe lume: noroc, credinţă, dârzenie, putere de dragoste si de jertfă, înţelegere a istoriei si a durerilor celor mulţi si obijduiţi.
Si prin aceasta, sfarmă toate zidurile din calea neamului lor, râscumpârându-i în faţa lui Dumnezeu si a celorlalte neamuri, mântuirea, biruinţa si învierea. Unul dintre aceşti oameni a fost si va rămâne peste veacuri, pentru întreg neamul românesc, părintele Ion Moţa”.»
(După Nicolae Niță „Presa Legionară (din exil și din țară)“, Ed. Libertatea, 2017.
Nu există nici un „paralelism între iudaism şi legionarism“, cum pretindeţi după “preotul” Vasilică Militaru.
Acesta este doar un sofism de tipul logicii rabinice.
Intelectualism răsucitor şi alte isme şi schisme!
Totodată un cuţit înfipt în spate Mişcării Legionare autentice.
Legionarismul este creştin, iar originile creştinismului şi ale iudaismului sunt comune, în mozaismul celor 10 legi ale lui Moise şi în dezvoltarea lor în viaţa practică, despre care nu ştim cum arată, căci nu au rămas consemnări scriptice nealterate de iudaismul târziu (ceea ce s-a întâmplat cu 500-800 de ani înainte de Hristos), dar îl putem reconstitui din ceea ce a fost Tradiţia, nu textele corupte de farisei şi leviţi ale Vechiului Testament.
Esenienii evrei şi posesorii evrei ai textelor de la Marea Moartă erau mai apropiaţi de Tradiţia Autentică predată de Iisus Hristos, de sorginte mozaică, decât sectele iudaice care conducea Templul de la Ierusalim.
Nu există „paralelism între iudaism şi legionarism“, cât timp iudaismul este coruperea de tip talmudico-fariseico-rabinică a Tradiţiei Vechi, respinsă de Iisus prin chemarea poporului la un Nou Legământ (Nou Testament), căci cel vechi fusese preschimbat fariseic într-o religie alterată, în care crimele „poporului ales“ asupra altor popoare erau prezentate fals ca fiind din voiţa Lui Dumnezeu. Nu aceasta era Tradiţia şi nu acesta era mesajul original al divinităţii din mozaism.
APĂRAREA PRIN „MURDĂRIREA MÂINILOR“ LEGIONARILOR NU ARE NICI O LEGĂTURĂ CU IUDAISMUL.
Ea era teoretizată de legionari ca având bază în creştinism, dar numai ca apărare, nu ca interes naţional asupra altor naţiuni, care să fie frânte, cum face iudaismul.
În acest sens s-a pronunţat şi comandantul legionar Constantin Papanace, un apropiat al lui Zelea Codreanu, în cartea „Mişcarea Legionară şi Biserica“, în care se demonstrează că Zelea Codreanu nu s-a abătut de la credinţa creştin ortodoxă şi nu a creat vreo altă credinţă „a neamului“, şi se explică cum în creştinism „murdărirea mâinilor“ nu este un păcat capital, referindu-se la nevoia creştinului de a ucide pentru a se apară, ceea ce ar fi fost şi „crimele legionare“, o „murdărire a mâinilor“, ca şi faptele unor eroi din trecut ai românilor, precum a fost Ştefan cel Mare, care peste secole este canonizat ca sfânt de către Biserica Ortodoxă Română, deşi şi-a „murdărit mâinile“ când a trebuit să ucidă duşmanii neamului, în apărare.
Legionarismul românesc are legătură doar in creştinism, care la rândul lui respinge iudaismul născut prin rescrierea de iudei mai ales a Torei sau Pentateuhului, primele cinci cărţi ale Vechiului Testament, aşa cum sunt cunoscute.
Această respingere este concentrată în cuvintele lui Iisus împotriva reprezentanţilor iudaismului din timpul său, fariseii şi cărturarii care conduceau Templul lui Solomon de la Ierusalim, atunci când El îi mustră şi deplânge crimele Ierusalimului, prezicându-i dărâmarea:
„Eu nu sunt din neamul vostru, pentru că voi sunteți copiii tatălui minciunii!“.
Iisus mai zicea atunci când le-a zis fariseilor ca “sunteți copiii tatălui minciunii” că „Pe scaunul lui Moise s’au aşezat cărturarii şi fariseii“, adică ei.
Deci Moise (mozaismul) are o apreciere pozitivă, iudaismul nu, la Hristos.
Mozaismul era Tradiţia pe care au îngropat-o sub minciuni fariseii şi cărturarii templului.
Iar deturnarea mozaismului original spre iudaismul criminal, rasial, în forma lui de azi, prin care cei răi se pretind “poporul ales” peste alte popoare, promovat de talmudism, s-a produs cu doar 6 secole înainte de Hristos de către leviţi, cărturari şi farisei, care au falsificat trecutul şi scrierile, dar nu toţi israeliţii îi credeau. Esenienii nu o făceau şi credinţa lor era mai apropiată de mesajul readus de Hristos..
În realitate, Tora, aşa cum a fost transmisă ca script, a fost concepută „în perioada persană mijlocie“ (în secolul al V-lea înainte de Hristos), dar evenimentele mitice relatate în ele sunt plasate în istorie cu cel puţin 1000 de ani înainte, fiind reinterpretate de iudeii leviţi, de cărturari şi de farisei.
Obiectivul acestor cărţi biblice din Tora şi de după Deuteronom-ul din Tanakh (biblia iudaică, numită Vechiului Testament de către creştini), care rescriau, transformându-le, vechile credinţe religioase „mozaice“ (legile lui Moise şi aplicarea lor), până şi pe cea privind legământului lui Dumnezeu cu Iacob-Israel, era de a-l transformându pe Dumnezeu într-un fel de aliat militar al „poporului lui Israel“, fiind asociat cu falsele expediţii şi victorii criminale ale israeliţilor în Canaan, care nici nu au existat, conform arheologiei moderne.
În realitate, fiii lui Israel nu au ştiut niciodată de vreo „înţelegere“ dintre Dumnezeu şi Israel aşa cum aceasta a fost redactată de leviţii iudaici în jurul anului 458 î.Hr. Acest fapt este expus şi demonstrat, preluând chiar din studiile unor savanţi evrei, de către Douglas Reed în „Controversa Sionului“:
«Înainte de această dată, nu a existat nimic scris, iar religia consta doar din folclor oral. Fragmentele ce au supravieţuit din acel folclor arată că israeliţii nu aveau o credinţă sângeroasă şi ucigaşă ca „a lui Iehova“. Tradiţia lor era că Moise, a cărui legendă seamănă cu a regelui Sargon al Babiloniei care l-a precedat cu o mie sau două de ani, s-a întors de pe munte cu tablele legii cunoscute ca „cele zece porunci“, care seamănă mult cu coduri mai vechi, ale egiptenilor, babilonienilor şi asirienilor. Israeliţii din antichitate s-au contopit cu celelalte popoare antice contemporane lor, cu a căror religie aveau multe asemănări.
Numele lor şi numele lui Moise au fost însă preluate de leviţii iudaici, care au transformat ideea unui Dumnezeu unic al întregii omeniri într-o doctrină de segregare, de ură de rasă, de masacre în numele religiei şi de „răzbunare“ împinsă la infinit. Citind cu atenţie Vechiul Testament, se poate vedea cum au rescris leviţii legendele anterioare. Deşi Moise, mai întâi, vine şi dă cele zece porunci de cinste şi bunătate şi respect pentru aproapele , apoi, însă, povestea lui continuă cu genocid şi masacre pe scară largă a oamenilor nevinovaţi pe care îi întâlneau iudaicii în migraţiile lor.
Iehova zicea mai întâi, în Biblie: „să nu ucizi“, iar apoi ordonă uciderea tuturor triburilor învecinate, cruţând doar fecioarele pentru a le lua sclave? Rescriind legendele şi transformându-le într-un program politic şi militar ce acţionează şi astăzi, leviţii au inventat multe episoade istorice despre care chiar cărturarii sionişti sunt de acord că nu au avut loc, ca de exemplu: robia în Egipt, trecerea Mării Roşii şi toate poveştile legate de Egipt.
………
Rescriind „legea“, leviţii au produs în Deuteronomul o lege total opusă celor zece porunci pe care legenda zice ca le-a primit Moise de la Dumnezeu. Erudiţii sionişti declară că ei aveau dreptul de a „face faţă condiţiilor existenţei în continuă schimbare în spiritul învăţăturilor tradiţionale“ (dr. Joseph Kastein). Leviţii justifică dreptul lor de a rescrie şi de a tot modifica textul legii după bunul lor plac printr-o pretinsă poruncă a lui Iehova, pe care i-ar fi dat-o lui Moise personal, atunci când i-a dezvăluit o Torah secretă numai lui: de a nu scrie niciodată această lege şi de a o transmite numai oral celor iniţiati, „căci – zice Talmudul, în viziunea doctorului Funk -, Iehova a prevăzut că într-o zi goimii [ne-evreii] vor citi Torah şi vor pretinde că sunt şi ei fiii lui Dumnezeu, dar nu va fi aşa, căci D-zeu îi va respinge pe cei care nu cunosc învăţătura secretă orală“»
—–
Deşi vechii cărturari “evrei” din Iudeea, ca şi israelienii de azi, zic că Israel înseamnă „Care luptă cu Dumnezeu“, cu mai târziul înţeles politic adăugat şi asociat de „Popor ales de Dumnezeu“, azi sioniştii „traducând“ că „Dumnezeu luptă alături de iudei“, în textele evreiești și creștine din aria greco-egipteană din timpul celui de-al Doilea Templu evreiesc (516 ani înainte de Hristos – anul 70 după Hristos) și de după aceasta, numele era înțeles ca însemnând „un om care îl vede pe Dumnezeu“, din ʾyš / om + rʾh / a vedea + ʾEl / Dumnezeu (cf. „The Old Testament pseudepigraph“, sursă serioasă de referinţă, editor James H Charlesworth).
Iudaismul este deci o alterarea a Tradiţiei vechi, redeşteptată însă de creştinism, care s-a postat astfel în opoziţie cu iudaismul.
Legionarismul românesc este din creştinism, nu din iudaism, nici măcar „paralel“ cu el.
Poporul “ales” a coordonat si pLandemia. Imagini publice din S.U.A.
https://t.me/vaivoua/8778