Autor: Conf. Univ. ALEXANDRU AMITITELOAIE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 179

La 16 iunie 1989, la Budapesta, s-a desfăşurat ceremonia de reînhumare a rămăşiţelor pământeşti ale lui  Imre Nagy, om politic maghiar, fost şi prim-ministru în guvernul comunist. Fiind implicat în evenimentele (contra)revoluţionare din 1956 din Ungaria, a fost  condamnat la moarte şi executat.

Considerat a fi un „simbol” al rezistenţei anticomuniste, deşi din trecutul său aventuros rezultă contrariul, ceremonialul reînhumării s-a dovedit a fi un bun prilej de contestare a regimurilor comuniste din Europa de est, cel din România devenind o ţintă specială. Rezultă aceasta chiar din discursurile ţinute, discursuri care au excelat în acuzaţii incitante împotriva regimului de la Bucureşti. S-a insinuat, în mod deosebit, „persecuţiile” la care ar fi fost supusă populaţia de etnie maghiară. Prin urmare, urgenţa înlăturării regimului „criminal” din România a fost invocată de toţi participanţii care au luat cuvântul, indiferent de etnie.

Punându-se în evidenţă „eroismul” poporului maghiar şi caracterul său „anticomunist”, Ungaria îşi revendica rolul de a elibera celelalte popoare de sub dictatura comunistă. În aceste condiţii, iredentismul maghiar se întâlnea practic cu interesul Marilor Puteri de a-l înlătura pe Nicolae Ceauşescu de la conducerea României.

Faptul că n-a fost pur şi simplu un eveniment creştinesc, de omagiere a unui „erou” şi că scopul a fost unul politic, revanşard la adresa României ne este şi mai clar dovedit de Declaraţia comună adoptată şi semnată de membrii Forumului Democratic Maghiar şi un grup de români din emigraţie prezenţi la ceremonia respectivă […].

O lectură la prima vedere şi neatentă nu atrage atenţia asupra acestui substrat, astfel încât sunt de „admirat” cei care au reuşit s-o ticluiască şi s-o îmbrace în „culori” atât de atrăgătoare. Nu credem însă că „românii” şi ex regele Mihai, care au semnat-o, ar fi fost şi ei atât de inocenţi încât să nu-şi dea seama de intenţiile maghiarilor, camuflate în conţinutul declaraţiei. Cu pretenţiile lor de intelectuali, asistaţi şi de consilieri unul şi unul, ar fi de neacceptat aşa ceva. Aşa că, dacă nu este vorba de prostie, atunci e vorba de trădare.

Evenimentele sângeroase din decembrie 1989 nu le-au îngăduit  cercurile maghiare iredentiste, datorită unui complex de factori, să-şi ducă la îndeplinire planul raptului teritorial asupra României aşa cum l-au gândit.

Consecvenţa lor milenară n-avea însă să se încheie odată cu acest eşec. Şi-au schimbat tactica şi continuă să submineze şi astăzi unitatea teritorială a statului român, deromânizând Transilvania, pentru ca într-un context ce le va fi favorabil să producă şi raptul teritorial.

Au recurs, în cele trei decenii care au trecut de la lovitura de stat din decembrie 1989, la care au avut o importantă contribuţie,  la tot felul de metode perverse şi subversive pentru a-şi atinge acest scop. Au exploatat slăbiciunile şi, mai ales, lipsa de patriotism şi legitimitate a „noilor” autorităţi ale statului român, obţinând de la acestea cam tot ce şi-au dorit pe linia schimbării structurii demografice, culturale, etnice, educaţionale, economice, istorice etc. în Transilvania. S-a ajuns până acolo încât oficialii maghiari se comportă în acest teritoriu ca şi cum ar fi parte integrantă al propriului lor stat.

Că maghiarii îşi doresc acest spaţiu românesc de când s-au aşezat în câmpia Panonică este un lucru pe care numai naivii şi cei de rea credinţă ar mai putea să-l nege. Că ei doresc acest teritoriu, în definitiv, este treaba lor. Ei pot să dorească orice, inclusiv şi luna de pe cer. Problema este cum ne apărăm noi pământul strămoşesc împotriva acestor agresori, cum onorăm jertfele tuturor generaţiilor de români, confruntaţi cu aceste hoarde de barbari de când au ajuns ele pe meleagurile noastre, cum reuşim să înţelegem că civilizaţia n-a reuşit să le atenueze instinctul sălbatec şi că, din când în când, acesta se activează şi mulţi români cad victime, tocmai pentru că-şi abandonează starea de veghe, influenţaţi fiind de aceste sintagme atât de înşelătoare ca „bună convieţuire”, „complementaritate”, „spaţiu comun”, „forţe democratice”, „origine comună” etc., prezente în declaraţia analizată şi reluate în multe acte „bilaterale” adoptate ulterior […].

Un eveniment petrecut la Cluj, în data de 12 octombrie 2018, ne-a făcut să ne reamintim de celebra declaraţie de la Budapesta şi, totodată, să constatăm cele afirmate mai sus, respectiv faptul că, pe fondul slăbiciunii statului român, a alterării simţului patriotic, şi a actelor de trădare la care se pretează tot mai mulţi români, legitimaţi ca români doar cu buletinul nu şi cu sufletul, maghiarii îşi revendică deschis „dreptul” asupra Transilvaniei, mizând în susţinerea acestei pretenţii chiar şi pe sprijinul unor români trădători.

Deci, la data menţionată mai sus, Consiliul Naţional Maghiar din Transilvania, al cărui preşedinte este nimeni altul decât László Tőkés,  cel mai feroce duşman al poporului român, duşman declarat, prin faptul că de ziua naţională a României poartă doliu, iar dacă porţi doliu de ziua cuiva înseamnă că-i doreşti moartea, a organizat o dezbatere pe o temă destul de confuză, referitoare, probabil, la convieţuirea interetnică în Transilvania. La această dezbatere a participat şi un număr de 12 „români”, „personalităţi” notorii ale vieţii politice, sociale, culturale, spirituale din România.

Ceea ce interesează mai mult de la acest eveniment este declaraţia pe care au adoptat-o şi semnat-o aceşti 12 „români” împreună cu 12 maghiari, document cu un puternic mesaj iredentist, asemănător celui din iunie 1989, depăşindu-l însă pe acesta prin mai multă transparenţă şi agresivitate. Au intitulat acest document Declaraţia româno-maghiară în Anul Centenarului. Prin conţinutul său, arată c-ar fi vorba de un proiect de ţară al românilor, maghiarilor şi celorlalte minorităţi […].

„Transilvania a fost şi poate să devină un spaţiu de complementaritate – se spune în textul declaraţiei – un model de pluralism cultural şi religios. Promovarea identităţilor şi tradiţiilor care dau specificul Transilvaniei este în folosul şi al românilor şi al maghiarilor. Condiţiile securităţii ambelor comunităţi naţionale sunt frontierele stabile şi respectarea drepturilor minorităţilor. Nu există nici un element care să opună, astăzi, interesele românilor şi maghiarilor. Aspiraţiile maghiarilor la autonomie culturală şi teritorială sunt dezideratele unei mai bune organizări şi servesc deci tuturor. Alimentarea confuziei dintre autonomie şi independenţă reflectă uneori neînţelegere, alteori intenţia rea a manipulării” […].

Declaraţia ne cere nouă românilor să fim liniştiţi, să nu ne facem griji pentru că „aspiraţiile maghiarilor la autonomie culturală şi teritorială”, ar fi deziderate ale unei mai bune organizări şi servesc tuturor […]. Ni se recomandă să nu facem confuzie între autonomie şi independenţă. Dorind autonomie culturală şi teritorială maghiarii şi mă refer la agitatorii ce flutură fantoma „Ungariei Mari”,  n-ar vrea şi independenţă. Păi cât de naivi să fim ca să-i credem că parlament, guvern, administraţie proprie, poliţie proprie etc. înseamnă doar autonomie?!

„Maghiarii din această ţară – se mai spune în textul declaraţiei – sunt cetăţeni ai statului român având drepturi egale şi inalienabile de a propune modelele de reconstrucţie a statului-patrie comun” […].

Se pune, firesc, întrebarea: ce ideal are minoritatea maghiară neîmplinit până acum încât să pretindă o „reconstrucţie” a statului pentru a-l putea satisface?! Există aşa ceva? Desigur, există şi numai orbii şi surzii nu-l pot vedea sau auzi, nu mai vorbesc de trădători. Acesta este idealul „Ungariei Mari”, care nu poate fi împlinit decât prin distrugerea statului român […].

  Mulţi dintre cei care au luat la cunoştinţă de textul acestei declaraţii se întreabă nedumeriţi cum de au acceptat nişte „români” să-şi pună semnătura pe acest act care, prin conţinutul său, reprezintă un atentat la integritatea teritorială a României şi, mai ales, lângă semnătura unui duşman al poporului român, în speţă Tőkés László. 

Este într-adevăr un motiv de nedumerire, însă numai pentru cei care nu ştiu cine sunt aceşti „români” şi ce-au făcut ei până a ajunge în acest moment al  trădării neamului românesc. Mă refer doar la nişte nume mai de notorietate, prin apariţiile lor în spaţiul public şi anume, Cristian Pârvulescu, Liviu Antonesei, Gabriel Andreescu, Sabin Gherman, Mircea Toma, Cristian Sandache care completează lista celor 12 „apostoli”. Toţi au vituperat împotriva poporului român şi a valorilor sale identitare […]. Din păcate,  actele de trădare nu prea sunt clar definite în actualul cod penal. Şi apoi dacă ar fi definite şi încriminate cine ar putea să aplice prevederile legii în actualele condiţii, când răspunderea juridică e doar pentru cei care fură o pâine sau o găină, nu şi pentru cei care trădează pur şi simplu ţara, îi înstrăinează bogăţiile, se aliază cu duşmanii şi alte asemenea rele pe care le decontează bietul popor român.